ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 322/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Judecata în primă instanță Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.A. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Dolj, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea provizorie a raportului de inspecție fiscală din 26 februarie 2009 și a Deciziei de impunere fiscală nr. 1852 din 26 februarie 2009 emise de pârâtă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin raportul de inspecție fiscală s-a stabilit în sarcina sa o obligație fiscală în sumă de 230.060 lei, iar pentru nevirarea la termenele legale de plată a impozitului pe dividende determinat suplimentar au fost calculate majorări de întârziere în sumă de 73.109 lei până la 26 februarie 2009, în baza raportului de inspecție fiscală fiind emisă Decizia de impunere nr. 1852 din 26 februarie 2009, acte considerate nelegale și contestate în plângerea prealabilă. Reclamanta a mai arătat că punerea în executare a actului administrativ fiscal este de natură să perturbe activitatea societății, cu consecințe incalculabile. Mai mult, organul fiscal a instituit sechestru asigurator pe mai multe imobile și bunuri mobile proprietatea sa, măsură nejustificată și disproporționată, întrucât valoarea acestora este de 45 de ori mai mare decât valoarea creanței fiscale contestate.

Reclamanta a subliniat și caracterul inoportun al acestor măsuri care riscă să compromită finalizarea și punerea în circuitul comercial a întregii investiții. Intimata nu a depus întâmpinare, deși a fost legal citată cu această mențiune. 2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 157 din 30 aprilie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantei și a dispus suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală din 26 februarie 2009 și a Deciziei de impunere nr. 1852 din 26 februarie 2009 emise de pârâtă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: A constatat că reclamanta a plătit cauțiunea prevăzută de art. 215 C. proc.

fisc., condiție necesară pentru ca instanța de contencios administrativ să examineze dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile stipulate în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a dispune suspendarea executării actului administrativ atacat și anume, cazul bine justificat și paguba iminentă. A apreciat că în speță sunt întrunite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube și a avut în vedere Recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă. A considerat că admiterea cererii de suspendare nu aduce atingere caracterului executoriu al deciziei de impunere fiscală și nici nu suspendă majorările de întârziere pentru debitele restante, ceea ce este de natură a responsabiliza contribuabilul în exercitarea procedurilor administrative și judiciare de suspendare.

3. Recursul declarat de D.G.F.P. a Județului Dolj Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a Județului Dolj, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta susține că prima instanță a examinat foarte sumar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispunând cu ușurință suspendarea executării unor acte administrative care beneficiază de prezumția de legalitate. Insistând asupra „pagubei iminente”, recurenta arată că în speță nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestei condiții de către reclamantă, contrar jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, exprimată prin Decizia nr. 2210 din 29 mai 2008. II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă dar și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă SC T.A. SRL a solicitat instanței de contencios administrativ și fiscal suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 1852 din 26 februarie 2009 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală cu același număr și dată, întocmit de consilieri din cadrul recurentei D.G.F.P. Dolj - A.I.F.C.M. - S.I.F.C.M., acte administrativ fiscale prin care s-a reținut în sarcina sa un debit total de 597.857 lei.

Temeiul legal al suspendării, indicat de intimată îl constituie dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care: „În cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Intimata a făcut dovada înregistrării contestației administrative la data de 16 martie 2009, precum și a plăți cauțiunii în cuantum de 15.000 lei, stabilită în baza dispozițiilor art. 215 C. proc.

fisc. Referitor la condițiile „cazului bine justificat” și „pagubei iminente”, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod corect că sunt îndeplinite în speță. Astfel „cazul bine justificat” reprezintă, potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. Atât în contestația administrativă cât și în cererea de suspendare, intimata-reclamantă a invocat faptul că a întocmit și depus declarațiile privind impozitul pe veniturile din dividende, indicând și numărul lor de înregistrare la organul fiscal.

Această apărare este foarte pertinentă în contextul în care în Raportul de inspecție fiscală din 26 februarie 2009 s-a stabilit în sarcina societății comerciale, cu titlu de impozit pe veniturile din dividendele distribuite persoanelor fizice „o obligație nedeclarată și neachitată în sumă de 230.060 lei”, calculându-se și accesorii în cuantum de 73.109 lei. De asemenea, intimata a depus la dosar „Înștiințarea privind modul în care au fost stinse creanțele fiscale” din 4 februarie 2008 transmisă de către Administrația Fiscală Dolj din care rezultă că sumele aferente declarațiilor rectificate au fost achitate la data de 3 ianuarie 2008. Fără a tranșa exhaustiv chestiunea legalității actelor administrativ fiscale examinate în procedura de față, totuși, Înalta Curte observă că recurenta nu a răspuns punctual la criticile concrete formulate de intimată, rezumându-se la a invoca aspecte de principiu.

În acest context se constată că s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, în sensul dispozițiilor legale precitate. Cât privește cea de-a doua condiție cerută cumulativ de dispozițiile art. 14 alin. (1) din lege, paguba iminentă, aceasta reprezintă potrivit definiției legale cuprinse în art. 2 lit. ș) din aceeași Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public” Este real că măsurile asiguratorii dispuse de organul fiscal în baza art. 129 C. proc. fisc. nu reprezintă, în sine, acte de executare silită, ci doar constituie garanții în vederea unei executări silite ulterioare.

Din punctul de vedere al efectelor pe care le au aceste măsuri în patrimoniul debitorului, prin indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile proprietatea sa, consecințele sunt similare actelor de executare silită propriu-zisă, sens în care, de altfel, au și fost asimilate de legiuitor prin reglementarea unei proceduri unitare de contestare, potrivit art. 129 alin. (1) raportat la art. 172 C. proc. fisc. În speță, intimata a afirmat iar recurenta nu a combătut, că valoarea tuturor bunurilor mobile și imobile puse sub sechestru este de 45 de ori mai mare decât valoarea creanței fiscale. Prima instanță a reținut în mod justificat că blocarea unor active cu o valoare atât de mare este disproporționată și creează premisele unor disfuncții majore ale agentului economic cu repercusiuni asupra relațiilor de afaceri ale acestuia, dar și în privința angajaților.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că jurisprudența invocată de recurentă - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 2210 din 29 mai 2008 - nu are nicio legătură cu cauza de față, prejudiciul iminent rezultând ex re, din simpla expunere a situației de fapt. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din decizia de față, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a județului Dolj împotriva sentinței nr. 157 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.