ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 322/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

instanță

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.A. SRL a

chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Dolj, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună suspendarea provizorie a raportului de inspecție fiscală

din 26 februarie 2009 și a Deciziei de impunere fiscală nr. 1852 din 26

februarie 2009 emise de pârâtă.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin raportul de inspecție fiscală s-a stabilit în

sarcina sa o obligație fiscală în sumă de 230.060 lei, iar pentru nevirarea la

termenele legale de plată a impozitului pe dividende determinat suplimentar au

fost calculate majorări de întârziere în sumă de 73.109 lei până la 26

februarie 2009, în baza raportului de inspecție fiscală fiind emisă Decizia de

impunere nr. 1852 din 26 februarie 2009, acte considerate nelegale și

contestate în plângerea prealabilă.

Reclamanta a mai

arătat că punerea în executare a actului administrativ fiscal este de natură să

perturbe activitatea societății, cu consecințe incalculabile.

Mai mult, organul

fiscal a instituit sechestru asigurator pe mai multe imobile și bunuri mobile

proprietatea sa, măsură nejustificată și disproporționată, întrucât valoarea

acestora este de 45 de ori mai mare decât valoarea creanței fiscale contestate.

Reclamanta a

subliniat și caracterul inoportun al acestor măsuri care riscă să compromită

finalizarea și punerea în circuitul comercial a întregii investiții.

Intimata nu a depus

întâmpinare, deși a fost legal citată cu această mențiune.

de apel

Prin sentința civilă nr.

157 din 30 aprilie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea reclamantei și a dispus suspendarea executării

Raportului de inspecție fiscală din 26 februarie 2009 și a Deciziei de impunere

nr. 1852 din 26 februarie 2009 emise de pârâtă.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

A constatat că

reclamanta a plătit cauțiunea prevăzută de art. 215 C. proc. fisc., condiție

necesară pentru ca instanța de contencios administrativ să examineze dacă în

cauză sunt îndeplinite condițiile stipulate în art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru a dispune suspendarea executării actului administrativ atacat și anume,

cazul bine justificat și paguba iminentă.

A apreciat că în

speță sunt întrunite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și iminența producerii unei

pagube și a avut în vedere Recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională

provizorie în materie administrativă.

A considerat că

admiterea cererii de suspendare nu aduce atingere caracterului executoriu al

deciziei de impunere fiscală și nici nu suspendă majorările de întârziere

pentru debitele restante, ceea ce este de natură a responsabiliza

contribuabilul în exercitarea procedurilor administrative și judiciare de

suspendare.

de D.G.F.P. a Județului Dolj

Împotriva hotărârii

primei instanțe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a Județului Dolj, invocând motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile

cu caracter general cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta susține că prima

instanță a examinat foarte sumar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, dispunând cu ușurință suspendarea executării unor acte administrative

care beneficiază de prezumția de legalitate.

Insistând asupra

„pagubei iminente”, recurenta arată că în speță nu s-a făcut dovada îndeplinirii

acestei condiții de către reclamantă, contrar jurisprudenței Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, exprimată prin Decizia

nr. 2210 din 29 mai 2008.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă dar și sub toate

aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

1.

Argumente de fapt și de drept relevante

Intimata-reclamantă SC

T.A. SRL a solicitat instanței de contencios administrativ și fiscal

suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 1852 din 26 februarie 2009

emisă în baza Raportului de inspecție fiscală cu același număr și dată,

întocmit de consilieri din cadrul recurentei D.G.F.P. Dolj - A.I.F.C.M. - S.I.F.C.M.,

acte administrativ fiscale prin care s-a reținut în sarcina sa un debit total

de 597.857 lei.

Temeiul legal al suspendării,

indicat de intimată îl constituie dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

potrivit cu care:

„În cazuri bine

justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de

drept și fără nicio formalitate”.

Intimata a făcut

dovada înregistrării contestației administrative la data de 16 martie 2009,

precum și a plăți cauțiunii în cuantum de 15.000 lei, stabilită în baza dispozițiilor

art. 215 C. proc. fisc.

Referitor la condițiile

„cazului bine justificat” și „pagubei iminente”, Înalta Curte constată că prima

instanță a stabilit în mod corect că sunt îndeplinite în speță.

Astfel „cazul bine

justificat” reprezintă, potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004

„împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Atât în contestația administrativă

cât și în cererea de suspendare, intimata-reclamantă a invocat faptul că a

întocmit și depus declarațiile privind impozitul pe veniturile din dividende,

indicând și numărul lor de înregistrare la organul fiscal. Această apărare este

foarte pertinentă în contextul în care în Raportul de inspecție fiscală din 26

februarie 2009 s-a stabilit în sarcina societății comerciale, cu titlu de impozit

pe veniturile din dividendele distribuite persoanelor fizice „o obligație

nedeclarată și neachitată în sumă de 230.060 lei”, calculându-se și accesorii în

cuantum de 73.109 lei. De asemenea, intimata a depus la dosar „Înștiințarea

privind modul în care au fost stinse creanțele fiscale” din 4 februarie 2008

transmisă de către Administrația Fiscală Dolj din care rezultă că sumele aferente

declarațiilor rectificate au fost achitate la data de 3 ianuarie 2008.

Fără a tranșa exhaustiv

chestiunea legalității actelor administrativ fiscale examinate în procedura de

față, totuși, Înalta Curte observă că recurenta nu a răspuns punctual la

criticile concrete formulate de intimată, rezumându-se la a invoca aspecte de principiu.

În acest context se

constată că s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, în sensul dispozițiilor

legale precitate.

Cât privește cea de-a

doua condiție cerută cumulativ de dispozițiile art. 14 alin. (1) din lege, paguba

iminentă, aceasta reprezintă potrivit definiției legale cuprinse în art. 2 lit.

ș) din aceeași Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „prejudiciul material

viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”

Este real că măsurile

asiguratorii dispuse de organul fiscal în baza art. 129 C. proc. fisc. nu

reprezintă, în sine, acte de executare silită, ci doar constituie garanții în

vederea unei executări silite ulterioare.

Din punctul de vedere

al efectelor pe care le au aceste măsuri în patrimoniul debitorului, prin

indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile proprietatea sa, consecințele

sunt similare actelor de executare silită propriu-zisă, sens în care, de altfel,

au și fost asimilate de legiuitor prin reglementarea unei proceduri unitare de

contestare, potrivit art. 129 alin. (1) raportat la art. 172 C. proc. fisc.

În speță, intimata a

afirmat iar recurenta nu a combătut, că valoarea tuturor bunurilor mobile și

imobile puse sub sechestru este de 45 de ori mai mare decât valoarea creanței

fiscale.

Prima instanță a reținut

în mod justificat că blocarea unor active cu o valoare atât de mare este disproporționată

și creează premisele unor disfuncții majore ale agentului economic cu repercusiuni

asupra relațiilor de afaceri ale acestuia, dar și în privința angajaților.

Din această

perspectivă, Înalta Curte observă că jurisprudența invocată de recurentă -

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, nr. 2210 din 29 mai 2008 - nu are nicio legătură cu cauza de față,

prejudiciul iminent rezultând ex re, din simpla expunere a situației de fapt.

soluției adoptate

Pentru toate

considerentele expuse la pct. II.1 din decizia de față, în temeiul art. 312 alin.

(1) - (3) C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, se va respinge

recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta D.G.F.P. a județului Dolj împotriva sentinței nr. 157 din 30

aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.