Decizia nr. 5962/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 531 a Tribunalului Bihor

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 27.11.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea, a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de A.N.A.F. - D.G.A.F. - D.R.A.F. 6 Oradea, ca fiind netemeinică și nelegală, cu consecința anulării măsurii asigurătorii constând în: sechestru asigurător pentru bunuri mobile, materializat prin procesul-verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. x/01.11.2017; sechestru asigurător pentru bunuri imobile, materializat prin procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x/01.11.2017 și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 531 pronunțată la data de 8 martie 2018, Tribunalul Bihor a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor invocată de pârât și, în consecință a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 10 mai 2018. La data de 26.09.2018, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a pârâtei Administrația județeană a Finanțelor Publice Bihor, raportat la cererea sa de anulare a proceselor-verbale de sechestru asigurator. La termenul de judecată din 18.10.2018, în temeiul art. 78 C. proc. civ., instanța a pus în discuția părților, din oficiu, introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Administrației pentru Contribuabilii Mijlocii Cluj, ca emitent al proceselor-verbale de sechestru asigurator contestate, respectiv procesul-verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. x/01.11.2017, procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x/01.11.2017.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 202/CA/2018-P.I. din data de 20.12.2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, având ca obiect anularea proceselor-verbale de sechestru nr. x/01.11.2017 și nr. y/01.11.2017, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii, având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția tardivității contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sechestru, invocată de pârâta Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii. A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x emisă de pârâtă. A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei Administrația Pentru Contribuabilii Mijlocii, având ca obiect anularea proceselor-verbale de sechestru nr. x/01.11.2017 și nr. y/01.11.2017 emise de pârâtă.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 202/CA/2018-P.I. din data de 20.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În descrierea situației de fapt se arată că, inspectorii antifraudă au avut suspiciuni cu privire la activitatea desfășurată de societate, a modului de înregistrare și comercializare a bunurilor și serviciilor, având în vedere că nu s-au pus la dispoziție de către reprezentanții societății toate documentele pe perioada verificată 2009-2015, inclusiv evidența contabilă, fiind lipsă o parte din facturile de achiziție, regsitru de casă, rapoarte de producție, jurnale de cumpărări, jurnale de vânzări, balanțe de verificare, deconturi de TVA, declarația D 101, bilanțuri, etc. În aceste condiții, inspectorii antifraudă au considerat că recurenta-reclamantă a împiedicat controlul aflat în desfășurare și că inexistența în totalitate a evidenței-contabile și a documentelor justificative aferente acesteia facilitează înstrăinarea patrimoniului societății, având în vedere că majoritatea tranzacțiilor comerciale (cumpărări și vânzări) au avut loc între societăți afiliate, și care astfel nu a avut la bază operațiuni reale, creând premisa de a se transfera patrimoniul uneia către alta precum și stingerea creanțelor între aceste societăți. Potrivit prevederilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătorul asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, sa își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea." Conform alin. (5) al aceluiași articol: "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent". În considerarea acestor prevederi legale, organul de control este îndreptățit să instituie măsuri asigurătorii doar în anumite cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul real ca un contribuabil să se sustragă de sub urmărire sau să își risipească averea, iar pe de altă parte, luarea acestor măsuri trebuie motivată. Netemeinicia deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii rezidă în următoarele: În esență motivarea organului care a dispus masurile asigurătorii are la bază trei afirmații esențiale care, însă, sunt contradictorii: - că între societatea controlată și celalte societăți cu care aceasta este afiliată ar fi avut loc tranzacții comerciale fără ca acestea să aibă o bază reală; - că d-na B. nu ar fi colaborat cu organele de control și nu le-ar fi pus la dispoziție toate documentele contabile, că le-ar fi ascuns, că ar fi susținut că sunt la contabilă, dar aceste acte contabile se aflau în aceeași încăpere în care se derula controlul; - că societatea ar fi făcut înregistări contabile greșite cu scopul de a ascunde bunurile și activele societății. Legaturile de afiliere și transferurile patrimoniale dintre afiliați ar fi trebuit analizate în detaliu de către organul de control, din perspectiva Codul fiscal care reglementează în mod expres și explicit cum se tratează aceste transferuri. Or, fără aceste analize, susținerile organului de control rămân la limita unor simple afirmații nejustificate. Astfel, potrivit art. 11, alin. (4) "Legea nr. 227/2015, "Tranzacțiile între persoane afiliate se realizează conform principiului valorii de piață. În cadrul unei tranzacții, al unui grup de tranzacții între persoane afiliate, organele fiscale pot ajusta, în cazul în care principiul valorii de piață nu este respectat, sau pot estima, în cazul în care contribuabilul nu pune la dispoziția organului fiscal competent datele necesare pentru a stabili dacă prețurile de transfer practicate în situația analizată respectă principiul valorii de piață, suma venitului sau a cheltuielii aferente rezultatului fiscal oricăreia dintre părțile afiliate pe baza nivelului tendinței centrale a pieței. Procedura de ajustare/estimare și modalitatea de stabilire a nivelului tendinței centrale a pieței, precum și situațiile în care autoritatea fiscală poate considera că un contribuabil nu a furnizat datele necesare stabilirii respectării principiului pentru tranzacțiile analizate se stabilesc potrivit Codului de procedură fiscală". Prin Ordinul M.F.P. NR. 442/2016 "(4) Contribuabilii/Plătitorii din categoria marilor contribuabili care nu se încadrează în criteriile stabilite conform prevederilor alin. (1), precum și contribuabilii/plătitorii din categoriile contribuabililor mici și mijlocii, care desfășoară tranzacții cu persoane afiliate cu o valoare totală anuală, calculată prin însumarea valorii tranzacțiilor efectuate cu toate persoanele afiliate, exclusive TVA, mai mare sau egală cu oricare din pragurile de semnificație, prevăzute la prezentul alineat, au obligația întocmirii și prezentării dosarului prețurilor de transfer numai la solicitarea organului fiscal, în cadrul unei acțiuni de inspecție fiscală. Modelul și conținutul solicitării sunt prevăzute în anexa nr. 1." Dacă nu e contribuabil mare atunci în cadrul controlului, organele fiscale trebuie să ceară dosarul prețurilor de transfer, ceea ce nu s-a întâmplat, ci se fac doar susțineri nefondate cu niciun document sau text legal. În continuare, recurenta-reclamantă arată că a depus la dosarul cauzei Procesul-verbal de percheziție din data de 26.08.2015 emis în dosarul nr. x/P/2015, de unde rezultă că s-a solicitat d-nei B. să predea de bunăvoie toate documentele contabile ale A. S.R.L., pentru perioada 2008 - 2015. Doamna B. a predat o parte din documente, după care s-a procedat la perchezitionarea domiciliului și s-au ridicat o serie de docmente contabile de la această societate, astfel cum rezultă din procesul-vebal menționat. Față de aceste aspecte nu se poate afirma că doamna B. ar fi ascuns documentele contabile când în realitate acestea se aflau o parte la DNA, iar altele au fost ridicate chiar de către același organ de control astfel cum rezultă din procesele-verbale de ridicare înscrisuri nr. x/01.07.2015, nr. x/12.08.2015, nr. x/13.08.2015. Astfel, neîntocmirea bilanțului nu se datorează în nicun caz intenției societății recurente de a ascunde active sau bunuri ale societății de executarea silită ci pur și simplu lipsei de documente contabile în baza cărora să întocmească aceste bilanțuri. Menționează că acatele contabile nici în rezent nu au fost restituite, iar în dosarul penal aflat pe rolul DNA nu au fost citați și nu deține niciun fel de informații. Cu privire la hotărârea primei instanțe arată că, aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța neluând în considerare sau interpretând în mod greșit prevederile legale invocate, și anume, dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public." Astfel, consideră că nu sunt reale constatările organelor fiscale, deoarece aceste constatări au fost combătute punctual de către recurenta-reclamantă prin contestația formulată împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Art. 1 pct. 1 Codul de procedură fiscală definește actul administrativ fiscal ca fiind: "actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat." Astfel, din această definiție rezultă faptul că actul administrativ fiscal, pe de o parte trebuie să stabilească o situație individuală, iar pe de altă parte este emis în scopul de a produce efecte juridice față de contribuabil. Or, actul administrativ fiscal atacat stabilește o situație, o stare de fapt în care recurenta-reclamantă nu se încadrează și nu este aplicabilă, iar pe de altă parte, dacă actul administrativ fiscal este emis cu scopul de a produce efecte, este nelegal ca împotriva societății să producă efecte juridice o situație care nu există în realitate.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de recurs ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subisidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, să se observe că în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea este o structură fără personalitate juridică astfel cum prevede actul normativ ce reglementează organizarea și funcționarea instituției pârâte - H.G. nr. 520/2013, art. 15 alin. (1) Secțiunea 1, respectiv: "În cadrul Agenției se organizează și funcționează Direcția generală antifraudă fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuții de prevenire, descoperire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală." Astfel, în contextul celor mai sus prezentate, calitatea procesuală pasivă o are AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ (în continuare A.N.A.F.), organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, reprezentarea urmând a fi asigurată de către Direcția Generală Juridică din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Pe fondu cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 13 iunie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor intimatelor-pârâte invocate prin întâmpinările depuse la dosar, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de A.N.A.F. - D.G.A.F. - D.R.A.F. 6 Oradea, cu consecința anulării măsurii asigurătorii constând în: sechestru asigurător pentru bunuri imobile, materializat prin procesul-verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. x/01.11.2017, sechestru asigurător pentru bunuri imobile, materializat prin procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x/01.11.2017. Prima instanță, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x emisă de pârâtă, precum și acțiunea formulată împotriva pârâtei Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii, având ca obiect anularea proceselor-verbale de sechestru nr. x/01.11.2017 și nr. y/01.11.2017 emise de pârâtă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este motivată, are la bază probe constând în procese-verbale de control, fiind întemeiată pe lipsa de cooperare din partea reclamantei și refuzul de a răspunde invitațiilor. Această decizie este legală, fiind emisă în condițiile art. 213 din Legea nr. 207/2015, iar dreptul de apreciere al autorității pârâte nu a fost exercitat cu exces de putere, ci, s-a ținut cont și de istoria comportamentului fiscal al reclamantei, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari. De asemenea, decizia este temeinică, fiind sprijinită pe probele administrate de inspectorii antifraudă, în baza cărora este probat pericolul risipirii patrimoniului prin atitudinea reclamantei în respectarea obligațiilor sale fiscale. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor în ceea ce privește anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă reținându-se dispozițiile art. 36 coroborat cu art. 260 și următoarele din Codul de procedură fiscală, apreciind că nu se poate stabili raport juridic litigios față de acestea. De asemenea, s-a avut în vedere că acest organ administrativ nu este emitentul procesului-verbal de sechestru asigurător și nici organ de executare silită în speță, procesele-verbale de sechestru fiind emise de serviciul executare silită din cadrul Administrației pentru Contribuabili Mijlocii. Referitor la cererea având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x, prima instanță a reținut că emitentul acesteia este ANAF - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, astfel că a constatat că nu există identitate între pârâta Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii și cel obligat în raportul juridic fiscal generat de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii. Față de aceste aspecte, Înalta Curte nu va relua analiza calității procesuale pasive a pârâtei, deoarece cadrul procesual cu privire la calitatea procesuală pasivă s-a stabilit în mod corect în fața primei instanțe. Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține că potrivit dipozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătorul asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, sa își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea." Conform alin. (5) al aceluiași articol: "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent". Sub acest aspect, Înalta Curte constată că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată, având la bază procese-verbale de control, din care rezultă că organele de control au solicitat d-nei B. prezentarea balanțelor de verificare anuale aferente anilor 2009-2014, fișele clienților și a principalilor furnizori, documentele de achiziție și livrare aferente contractelor încheiate, precum și situațiile de lucrări privind relațiile comerciale desfășurate cu principalii parteneri, documente care nu au fost preuentate organelor de control. De asemenea, în motivarea deciziei s-a reținut neevidențierea în totalitate a operațiunilor desfășurate sau evidențierea unor operațiuni care nu au la bază operațiuni reale, precum și atitudinea contribuabilului care nu a dat curs solicitărilor inspectorilor fiscali. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că în cazul recurentei-reclamante decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost motivată conform legii. Cu privire la temeinicia deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte constată că prevederile Ordinului nr. 2546/2016, Anexa 1, Capitolul III, subcapitolul 1, lit. A), pct. 16 lit. a), c) și d) referitoare la procedura de instituire a măsurilor asigurătorii de către organul de control, menționează că, organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanțele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare; c) în timpul desfășurării acțiunii de control, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, până la stabilirea diferențelor de impozite, taxe și contribuții prin acte administrative fiscale; d) în timpul sau ca urmare a unui control inopinat efectuat de organele de control." Emiterea unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii este justificată de riscul de neplată, de comportamentul fiscal al contribuabilului, astfel că instituirea măsurilor asigurătorii este o prerogativă legală a organului fiscal ce poate dispune poprirea asiguratorie și/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor pentru ca recuperarea creanțelor să aibă loc. În concordanță cu dispozițiile legale sus-menționate și ca urmare a acțiunii de control, inspectorii fiscali antifraudă au efectuat verificări la recurenta-reclamantă, începând cu 01.07.2015, când s-au deplasat la punctul de lucru și cabinetul de contabilitate al societății, persoana identificată la această adresă fiind B., în calitate de administrator și contabil al societății, căreia i-au fost solicitate documente-financiar contabile. S-a susținut că atitudinea manifestată de doamna B. pe parcursul verificărilor a fost una ostilă, nu a dorit să colaboreze cu organele de control, a invocat faptul că nu deține documente financiar-contabile la această adresă, că acestea sunt la contabila societății care este plecată la mare (fără a indica numele persoanei) și că va prezenta ulterior documentele solicitate, încercând astfel o tergiversare a controlului. În urma mai multor verificări efectuate de către inspectorii antifraudă la punctul de lucru, a fost identificat biroul de contabilitate unde au fost găsite documente financiar-contabile și ale altor societăți, a căror evidență financiar-contabilă era ținută de către B., fost administrator al societății contestatoare până în anul 2013, dar și administrator al societății C. S.R.L. căreia i s-a imputat prejudicierea bugetului de stat cu suma de 284.087 RON compusă din suma de 220.852 RON - TVA și 63.235 RON - impozit pe profit, aceasta refuzând să colaboreze cu organele de control. De asemenea, a fost solicitată prezența administratorului D., pe toată perioada controlului, dar acesta a refuzat să se prezinte la punctul de lucru verificat, să asiste la controlul desfășurat de inspectorii antifraudă și să dea explicații cu privire la activitatea societății. Buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul. Or, în cazul recurentei-reclamante refuzul reprezentanților de a colabora cu organele statului, în sensul de a prezenta documentele solicitate și de a oferi informații concludente cu privire la tranzacțiile desfășurate, confirmă lipsa unei conduite corecte din partea acestora. Urmare a verificărilor efectuate la recurenta-reclamantă, pentru perioada 2009-2015, inspectorii antifraudă au constatat că în perioada de referință, reclamanta a declarat TVA deductibil în plus, a înregistrat în evidența contabilă operațiuni provenite din achiziții de la societăți cu care este afiliată, precum și cele cu care a fost afiliată în trecut, acestea neavând la bază operațiuni reale sau pentru care nu au fost prezentate documente justificative; nu au fost prezentate inspectorilor antifraudă toate documentele aferente perioadei 2009-2015, lipsă fiind facturi de achiziție, registru de casă, rapoarte de producție, jurnale de vânzări, balanțe de verificare, deconturi de TVA, declarații D 101 și bilanțuri etc. Din datele furnizate de sistemul informatic ANAF-INFOPC rezultă că recurenta-reclamantă nu a depus bilanțurile aferente anilor 2014 și 2015, deși aceasta avea obligația depunerii anuale a bilanțurilor ce reflectă indicatorii financiari privind întreaga activitate desfășurată de societate în acei ani. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante referitoare la imposibilitatea întocmirii bilanțului contabil deoarece, cu privire la activitatea desfășurată de către societate, nu doar inspectorii antifraudă din cadrul ANAF ci și DNA au avut suspiciuni cu privire la modul de înregistrare și comercializare a bunurilor și serviciilor, reținând inexistența în totalitate a evidenței contabile și a documentelor justificative. Că au existat suspiciuni cu privire la activitatea recurentei-reclamante rezultă și din procesele-verbale de ridicare înscrisuri nr. x/01.07.2015, nr. x/12.08.2015, nr. x/13.08.2015, întomcite de DNA, iar aceast fapt nu o scutește pe recurenta-reclamantă de obligația de a întocmi bilanțurile contabile. Pe de o parte, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă neagă faptul că între societatea controlată și celelalte societăți cu care aceasta este afiliată ar fi avut loc tranzacții comerciale fără ca acestea să aibă o bază reală. Sub acest aspect se constată că, verificările efectuate de către inspectorii fiscali au concluzionat că recurenta-reclamantă este o societate afiliată cu societățile E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., C. S.R.L. și a fost afiliată cu societățile H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L.. Între aceste societăți au fost înregistrate diferite tranzacții comerciale, constatându-se prejudicierea bugetului statului prin înregistrarea unor operațiuni în evidența contabilă provenite din achiziții de la aceste societăți care nu au avut la bază operațiuni reale sau pentru care nu au fost prezentate documente justificative. Nu poate fi neglijat faptul că, măsurile asigurătorii au fost instituite la finalul controlului după ce au fost analizate toate aspectele cu privire la comportamentul acestui contribuabil, a reprezentanților acestuia, respectiv a administratorului societății care s-a sustras pe tot parcursul verificărilor, nefiind prezent nici pentru a-i fi comunicat procesul-verbal de control nr. x/23.10.2017, fapt ce întărește necesitatea instituirii măsurilor și care dovedește că administratorul se sustrage de la plata obligațiilor fiscale stabilite suplimentar. În cuprinsul procesului-verbal de control nr. x/23.10.2017 au fost descrise în detaliu constatările inspectorilor antifraudă și concluziile acestora asupra comportamentului fiscal al recurentei-reclamante ce a generat un prejudiciu estimat în valoare de 5.458.372 RON, precum și atitudinea ostilă a doamnei B.. Relevant este și faptul că deși recurentei-reclamante i-au fost solicitate în timpul controlului, documentele contabile: registru unic de control, ștampila societății, registrul imobilizărilor la zi, situația conturilor bancare, situația clienților de încasat la zi, balanța de verificare analitică la 32.08.2017, aceste documente nu au fost prezentate. Ca atare, în mod corect a reținut prima instanță că în reținerea indiciilor pentru existența pericolului risipirii patrimoniului s-au avut în vedere și controalele efectuate la societățile partenere, deoarece în urma acestor controale s-a putut constata situația fiscală a recurentei-reclamante care a manifestat o atitudine ostilă față de solicitările inspectorilor antifraudă. În acest context nu va fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia actul administrativ a fost emis cu exces de putere și că nu ar exista o apreciere bazată pe probe din care să rezulte existența pericolului de sustragere de la plată. Faptul că de la data demarării controlului și până la luarea măsurii asigurătorii au trecut mai bine de 2 ani s-a datorat comportamentului contribuabilului, nu echipei de control, aspect față de care, în mod corect a reținut prima instanță că starea de urgență există și luarea măsurii a fost justificată. Cu privire la ultima critică, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că necesitatea analizării în detaliu a transferurilor dintre afiliați a fost înlăturată deoarece, în procedura de instituire a sechestrului asigurător s-a avut în vedere comportamentul contribuabilului în raport de partenerii afiliați, fără a fi necesară analizarea în detaliu a tranzacțiilor existente între persoanele afiliate și valoarea acestora. Așa fiind, Înalta Curte reține că aspectele reținute de prima instanță sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reținând că sentința de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,