ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5928/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 12.03.2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției:

- executarea hotărârilor definitive nr. 3295/31.10.2016 și nr. 1158/03.04.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016;

- aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere Ministrului Justiției (în calitate de conducător al autorității publice - Ministerul Justiției art. 8, art. 10 din H.G. nr. 652/2009);

- acordarea de penalități în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere reclamanților.

La data de 24.05.2018, reclamanții au formulat precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând:

- executarea hotărârilor definitive nr. 3295/31.10.2016 și nr. 1158/03.04.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, pârâtul urmând să emită pentru reclamanți ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, astfel: începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008) pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008).

- aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere Ministrului Justiției (în calitate de conducător al autorității publice - Ministerul Justiției art. 8, art. 10 din H.G. nr. 652/2009);

- acordarea de penalități în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 4804 din data de 23 noiembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

1) a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de obiect;

2) a admis în parte cererea și a aplicat pârâtului Ministrul Justiției o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, până la executarea hotărârilor definitive nr. 3295/31.10.2016 și nr. 1158/03.04.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, în sensul emiterii de noi ordine de încadrare salarială pentru reclamanți, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015;

3) a acordat reclamanților penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ., în valoare de 500 de RON pe zi de întârziere, până la executarea de către debitorul - pârât Ministerul Justiției a obligației prevăzute în titlul executoriu;

4) a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, nerecurată, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului, formulată de reclamanți.

Împotriva sentinței civile nr. 4804 din data de 23 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs principal Ministerul Justiției și recurs incident reclamanții D., H., L., C., G., K., O., B., F., J., N., A., E., I. și M..

3.1. Prin recursul principal declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a apreciat că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute la pct. 5 și 8 din cuprinsul alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., solicitându-se casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată.

A solicitat recurentul a se constata că operează repunerea în termenul de recurs raportat la dispozițiile art. 457 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 310/2018, în condițiile în care sentința atacată a menționat în mod greșit termenul de 15 zile de declarare a recursului.

Un prim motiv de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează încălcarea regulilor de procedură, instanța de fond soluționând cauza în ședință publică și nu în camera de consiliu, motiv pentru care s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

In subsidiar, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând recurentul că în mod greșit prima instanță a reținut neexecutarea sentinței civile nr. 3295/31.10.2016, lămurită prin sentința civilă nr. 1158/03.04.2017, în condițiile în care acest titlu executoriu nu a vizat luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON.

In esență, recurentul a arătat că deși prin chiar cererea de completare/lămurire a dispozitivului sentinței care reprezintă tilul executoriu, reclamanții au solicitat și aplicarea începând cu 09.04.2015 a valorii de referință sectorială de 405 RON, cererea a fost admisă doar în parte, iar instanța a dispus completarea dispozitivului în sensul acordării dobânzii legale, și lămurirea acestuia, în sensul menționării exacte a temeiului de drept cuprins în Legea nr. 71/2015.

A precizat recurentul-pârât că au fost emise succesiv OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, OMJ nr. 219/C/01.02.2017, OMJ nr. 1475/C/2017, OMJ nr. 2066/C/2018 și OMJ nr. 3073/C/2018, prin care judecătorii urmau să beneficieze de cuantumul stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, așa cum a prevăzut art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2004, aprobată prin Legea nr. 71/2015, cu modificări în ceea ce privește valorile sectoriale acordate.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și motivele reținute de către prima instanță, a arătat recurentul că pretențiile reclamanților au fost satisfăcute și ca urmare acțiunea acestora a rămas fără obiect, având în vedere emiterea OMJ nr. 92/C/04.01.2019 cu anexele corespunzătoare, prin care le-au fost stabilite individual drepturile salariale pentru perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Chiar dacă OMJ nr. 2066/C/2018 are caracter general, așa cum a reținut instanța, s-a apreciat că trebuie avută în vedere finalitatea acestuia și anume reîncadrarea reclamanților la nivelul maxim aflat în plată prin raportare la o valoare de referință sectorială crescută, finalitate care fost atinsă prin emiterea ordinelor individuale care acoperă întreg intervalul vizat, fapt care nu poate fi echivalat cu o neexecutare a obligațiilor, care ar justifica o măsură coercitivă prin aplicarea de amenzi și penalități.

Totodată a fost invocat și faptul ca în Monitorul Oficial nr. 106 din 12.02.2019 a fost publicată O.U.G. nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției.

3.2. Recurenții reclamanți au formulat recurs incident întemeiat pe dipozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Invocând prevederile art. 59 și art. 60 din C. proc. civ., au considerat recurenții că, în condițiile în care raporturile dintre coparticipanți sunt guvernate de principiul independenței procesuale, fiecare dintre reclamanți este îndreptățit a beneficia de dispozițiile art. 906 din C. proc. civ., astfel că prima instanța era obligată să acorde penalități în cuantum maxim de 1000 de RON pe zi de întârziere pentru fiecare reclamant.

În ceea ce privește momentul de la care curge amenda sau curg penalitățile de întârziere, s-a arătat că acesta trebuie stabilit în conformitate cu considerentele deciziei nr. 12/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv, de către instanța de judecată, obligație care nu a fost respectată.

S-a susținut faptul că reclamanții suferă un prejudiciu material prin neexecutarea hotărârii definitive nr. 3295/31.10.2016 și nr. 1158/03.04.2017 datorită faptului că de la pronunțarea acestora și până în prezent, nu beneficiază de protecția efectivă a drepturilor dobândite, ca urmare a atitudinii pârâtului.

Pentru a nu se ajunge la înfrângerea caracterului efectiv al procedurii reglementate de art. 24 din Lg nr. 554/2004 vizând durata procedurii în cauză, prin raportare la art. 25 alin. (2) din aceeași lege, care instituie soluționarea de urgență a cererilor prevăzute la art. 24, pentru a nu se institui un termen de grație în favoarea pârâtului, văzând și O.U.G. nr. 3/2019 prin care plata sumelor reprezentând drepturi salariale au fost eșalonate pe o durată de 5 ani, s-a solicitat admiterea recursului incident.

Recurenții reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției prin care au invocat excepția tardivității recursului, considerând că recursul se declară în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii în raport de legea aplicabilă la data introducerii acțiunii și de decizia CCR nr. 898/17 decembrie 2015.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că motivul subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat întrucât sancțiunea nulității este prevăzută doar pentru nerespectarea publicității ședinței de judecată, iar nu în ipoteza inversă.

În ceea ce privește incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au susținut reclamanții netemeinicia acestora, întrucât în mod corect prima instanță a stabilit că a fost încălcată obligația de a egaliza la nivelul maxim aflat în plată în cadrul întregii familii ocupaționale Justiție, de la data de 9 aprilie 2015, atât salariile de bază cât și sporurile, prin emiterea unor ordine individuale apte de a fi puse în plată.

S-a susținut că referirea la un anumit cuantum al valorii de referință sectorială a fost realizată pentru a demonstra împrejurarea că recurentul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în titlul executoriu.

În concluzie s-a arătat că ordinele de salarizare au fost emise fără să se egalizeze, începând cu data de 9.04.2015, la nivel maxim, salariile în funcție și de drepturile obținute prin hotărâri judecătorești cu privire la valoarea de referință sectorială și care, ca efect al Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016 trebuie să fie aceeași pentru tot personalul.

Invocând sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, sentința civilă nr. 1177/22.10.2018 pronunțată de Tribunalul Vâlcea și sentința civilă nr. 652/11.04.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a arătat că la nivelul familiei ocupaționale justiție există personal salarizat conform valorii de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 9.04.2015 și 484 RON din data de 1.12.2015.

Prin notele de ședință recurenții reclamanți au invocat hotărârea Plenului CSM din data de 17 ianuarie 2017 privind stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referință sectorială nr. 421,36 și 463,5 după 1.12.2015, precum și Decizia nr. 365/26.09.2019 emisă de Președintele CSM prin care s-a stabilit la nivelul acestei instituții o VRS de 440,16 de la 9.04.2015 și 484,18 de la 1.12.2015.

Recurentul - pârât Ministerul Justiției a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepției tardivității recursului și respingerea recursului incident ca nefondat.

A apreciat pârâtul că în mod corect instanța a acordat penalități în concordanță cu solicitarea reclamanților, arătând că cererea de a se acorda despăgubirea individiual reprezintă o pretenție nouă formulată în calea de atac a recursului.

Cu privire la momentul de la care curg penalitățile, s-a susținut că acesta este reprezentant de data rămânerii definitive a sentinței, fiind incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora recursul suspendă executarea.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a recursului și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ.

În temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursurile în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată recursul principal ca fiind întemeiat și, pe cale de consecință, recursul incident ca fiind nefondat, pentru argumentele care vor fi arătate în continuare.

Prin sentința civilă nr. 3295/31.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin nerecurare, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat "să emită pentru fiecare dintre reclamanți noi ordine de încadrare salariată conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 și să acorde reclamanților dreptul de a beneficia de diferențele salariale rezultate prin efectuarea demersurilor legale pentru alocarea fondurilor necesare achitării acestor diferențe începând cu 9.04.2015".

Prin sentința civilă nr. 1158/03.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin nerecurare, s-a admis în parte cererea de completare/lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 3295/31.10.2016, "în sensul că pârâtul Ministerul Justiției va fi obligat la plata dobânzii legale și actualizarea sumelor acordate cu indicele de inflație începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă"; și s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 3295/31.10.2016 "în sensul că obligă paratul să emită pentru fiecare dintre reclamanți noi ordine de încadrare conform art. 1 alin. (5) indice 1 din Legea nr. 71/2015".

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauzei, ulterior precizată, s-a solicitat aplicarea amenzii și acordarea penalităților, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru neexecutarea sentinței civile nr. 3295/31.10.2016, așa cum a fost lămurită și completată prin sentința civilă nr. 1158/03.04.2017. Reclamanții au arătat că pârâtul trebuia să emită ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008) pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008).

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de recurentul - pârât Ministerul Justiției prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sub imperiul acestei norme de drept, se pot include neregularități de ordin procedural cum este cea invocată, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care se referă la soluționarea cererii în Camera de Consiliu.

Reține Inalta Curte că, în ceea ce privește nulitățile, dispozițiile art. 175 din C. proc. civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Totodată, la alin. (2) al aceluiași articol legiuitorul prezumă vătămarea doar în cazul nulităților expres prevăzute de lege, așa cum este situația publicității ședinței de judecată, prevăzută la art. 176 alin. (5) din C. proc. civ.

De aici decurge concluzia că în situația soluționării unei cauze în ședință publică în condițiile în care legea specială prevede procedura în camera de consiliu, aplicarea sancțiunii nulității actului de procedură este condiționat de invocarea și dovedirea vătămării decurgând din neregularitate.

Inalta Curte reține că cerința soluționării cererii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 în camera de consiliu trebuie legată de principiul celerității soluționării acestui tip de cauze și nu al publicității ședinței de judecată, astfel cum rezultă din formularea textului de lege: cererile se judecă în camera de consiliu, de urgență și sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Pârâtul Ministerul Justiției nu a invocat și nu a dovedit o vătămare a drepturilor sale decurgând din soluționarea cererii în ședință publică.

Cât privește omisiunea citării ministrului Justiției, aspectul este contrazis de dovada de citare atașată la dosarul curții de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu privire la criticile referitoare la modul de soluționare a excepției lipsei de obiect invocate de același pârât, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a respins excepția.

Lipsa de obiect a unei acțiuni nu reprezintă propriu-zis o excepție procedurală, ci este în strânsă legătură cu dreptul subiectiv, cu pretenția dedusă judecății, cu atât mai mult în cadrul reglementat de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, atunci când instanța verifică executarea obligației dispuse prin hotărâre, astfel că apărările privind emiterea ordinului de salarizare, Inalta Curte le califică ca fiind apărări pe fond.

Însă, în ceea ce privește criticile formulate de recurentul - pârât Ministerul Justiției, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004, instanța le apreciază întemeiate, impunându-se casarea hotărârii.

Art. 24 alin. (1) prevede că în situația în care, în urma admiterii unei acțiuni, autoritatea publică este obligată să emită un act administrativ, executarea hotărârii se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii, sau în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive în lipsa precizării unui termen.

În cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța având de analizat numai dacă actele emise de autoritatea pârâtă se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu și, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile a autorității.

Referitor la problema culpei în neexecutarea obligației, examinată în cadrul litigiilor având ca obiect aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004, Plenul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 27 mai 2016, a adoptat soluția de unificare a practicii conform căreia:

"Este prezumată culpa conducătorului autorității, prezumția neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenta unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligația în termenul legal".

Pe de altă parte, din cuprinsul art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă scopul coercitiv al amenzii și penalităților de întârziere, aplicarea lor urmărind constrângerea autorității publice la executarea obligației stabilite prin titlu (hotărâre judecătorească).

În aceste repere, o primă observație care se impune o reprezintă împrejurarea că hotărârile care constituie titlul executoriu, nu conțin nicio referire la o anume valoare sectorială de referință, instanța dispunând obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare conform art. 1 alin. (5) indice 1 din Legea nr. 71/2015 de la data intrării în vigoare, respectiv 9 aprilie 2015, prin raportare la nivelul maxim prevăzut de lege pentru funcția deținută.

Deși prin cererea de lămurire/completare dispozitiv s-a cerut stabilirea salariului de bază în raport de o valoare de referință sectorială de 405 de RON majorată cu 10 % potrivit Legii nr. 293/2015, se observă că această solicitare nu a fost admisă, dispozitivul fiind completat doar în ceea ce privește accesoriile.

Instanța de fond a reținut că Ministerul Justiției a recunoscut prin ordinele generale emise pentru perioadele 9.04.2015 - 30.11.2015, 01.12.2015 - 31.12.2017 și apoi începând cu 1.01.2018, valoarea sectorială de referință de 421,36 RON și apoi 463,5 RON, însă acestea constituie numai o probă cu privire la nivelul maxim stabilit în cadrul familiei ocupaționale justiție, iar nu o punere în executare efectivă a hotărârilor judecătorești, care presupune emiterea de ordine individuale pe numele reclamanților.

Soluția instanței care constituie titlul executoriu este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicare a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

De altfel, pârâtul Ministerul Justiției a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015.

Ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a calculat retroactiv, prin ordinele de salarizare 75/15.03.2018 și 296/07.11.2017 drepturile salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 405, hotărâre urmată de emiterea Ordinului MJ nr. 2066/C/2018 și Ordinului MJ nr. 3073/C/2018, cu anexele corespunzătoare cu privire la reclamanți.

La dosarul de recurs a fost depus și Ordinul MJ nr. 92/C din 4 ianuarie 2019 împreună cu anexele acestuia, prin care se stabilesc drepturile salariale pentru toți judecătorii din cadrul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Cluj pentru perioadele 09.04.2015 - 30.11.2015, 01.12.2015-31.12.2017 și 01.01.2018 - 30.06.2018, adică s-a emis și ordinul individual a cărui lipsă a invocat-o instanța de fond pentru aplicarea amenzii și penalităților.

Susținerile intimaților reclamanți cu privire la recalcularea indemnizației de încadrare în raport de titluri obținute ulterior de magistrați cărora li s-au stabilit drepturile salariale în raport de indemnizațiile acordate de DNA și DIICOT, nu pot fi primite, pentru că ele, pe de o parte, depășesc susținerile din cererea de aplicare a amenzii, iar pe de altă parte, exced cadrului procesual obiectiv dedus judecății prin recurs. În acest sens, se reține că instanța de fond a stabilit că executarea titlului presupune stabilirea drepturilor salariale în funcție de VRS-ul deja recunoscut prin ordine generale, iar reclamanții nu au recurat aceste considerente.

Având în vedere că titlul a fost executat în privința emiterii ordinelor individuale care recunosc raportarea drepturilor salariale la VRS -ul invocat prin cererea de aplicare a amenzii, iar cu privire la plata diferențelor bănești, prin O.U.G. nr. 3/2019 a fost eșalonată plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției aferente perioadei 9 aprilie 2015 - 30 iunie 2018 până în 2023, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea amenzii și a penalităților.

Mai trebuie precizat că C.E.D.O. a reținut în cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, în care se reclama că prin adoptarea unor acte normative succesive, autoritățile au împiedicat executarea silită a unor hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea lor și au cauzat întârzieri nejustificate la plata creanțelor în litigiu, că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă, iar ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea a reținut că nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților.

Constatând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, hotărârea urmând a fi reformată în acest sens, Înalta Curte va respinge, pe cale de consecință, recursul incident formulat reclamanți, care vizează data de la care se acordă penalitățile de întârziere pentru neexecutarea obligațiilor, precum și majorarea acestora și acordarea lor individual pentru fiecare reclamant.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) și art. 25 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată, respingând recursul incident declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 4804 din data de 23 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanții D., H., L., C., G., K., O., B., F., J., N., A., E., I. și M., ca neîntemeiată.

Respinge recursul incident declarat de reclamanți, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.