ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1392/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta societatea A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management pentru POSCCE anularea Deciziei nr. x din 14.07.2016 emisă de Ministerului Fondurilor Europene, Direcția Generală Programe Competitivitate, Autoritatea de Management POSCCE dată în soluționarea contestației formulată de reclamantă cu consecința anulării procesului-verbal nr. x din 30.03.2016 de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare privind proiectul "Creșterea competitivității societății A. SRL prin dezvoltarea activității de producție", cod SMIS 43673, privind contractul de finanțare nr. x din 29.10.2013, înregistrat sub nr. x, suspendarea executării procesului-verbal, până la soluționarea definitivă a cauzei.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 281 din 28 noiembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ - fiscal formulată de reclamanta societatea A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de management pentru POSCCE reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință s-a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. x din 14.07.2016, precum și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 30.03.2016 emise de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de management pentru POSCCE.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 281 din 28 noiembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ. pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene a declarat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea opțiunii sale procesuale pârâtul a susținut următoarele:

Hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond apreciind eronat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 364/2004 pentru a fi considerate legate societatea A. SRL și societatea B. SA.

Din analiza documentației depuse la dosarul cauzei rezultă că la data semnării contractului de finanțare, beneficiarul societatea A. SRL prin calitatea ei de întreprindere legată cu societatea B. SA, care la rândul ei era legată de societatea G. SA, H. SA, societatea C. SA și societatea D. SRL, intra în categoria întreprinderilor mari și nu a IMM-urilor cum s-a declarat.

Contrar celor reținute de instanța de fond, doamna E. împreună cu membrii familiei sale dețin majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților societății B. SA (80%), astfel că sunt incidente dispozițiile art. 4

4

alin. (4), alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 346/2004.

Se consideră că aspectele învederate de instanța de fond din cuprinsul hotărârii pronunțate de C.J.U.E. în cauza C-110/2013, în data de 27.02.2014, sunt în sensul afirmațiilor recurentei și sunt de natură a susține legalitatea actelor administrative atacate, nefiind în consecință apte de a fundamenta concluzia instanței de fond.

Se mai susține că instanța de fond a analizat balanțele aferente clienților și furnizorilor doar pentru anul 2012, deși în actele administrative contestate s-a avut în vedere, sub aspect economic, și anul 2011, astfel că este eronată concluzia că relațiile economice dintre cele două societăți este doar o împrejurare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare reclamanta intimată societatea A. SRL a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, întrucât eligibilitatea reclamantei la data încheierii contractului de finanțare a fost legală, în acord cu cerințele exprese ale legislației interne care transpun recomandarea 2003/361/CE a Comisiei din 6 mai 2003 privind definirea microintreprinderilor, întreprinderilor mici și mijlocii.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea Deciziei nr. x din 14.07.2016 de soluționare a contestației administrative și a titlului de creanță, respectiv a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 30.03.3016, ambele emise de pârâta intimată.

Prin aceste acte administrative s-a constatat că la data semnării contractului de finanțare nr. x din 29.10.2013 se modifică încadrarea beneficiarului, declarată la data depunerii cererii de finanțare, respectiv de întreprindere mijlocie, în calitatea de întreprindere mare, întrucât doamna E. deține calitatea de administrator în cadrul societății A. SRL și societății B. SA și drept urmare, beneficiarul finanțării, societatea A. SRL, se află în calitatea de întreprindere legată cu societatea B. SA, în conformitate cu art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 346/2004. De asemenea, s-a constatat că acționarii societății B. SA în care doamna E. deține 3,999864% din acțiuni sunt alți membrii ai familiei, persoane fizice, iar acționarul majoritar al H. SRL este tot un membru al F., deci grupul de persoane fizice deține controlul societății B. SRL, iar această societate la rândul ei, este considerată întreprindere mare, fiind legată cu societatea G. SA, H. SA, societatea C. SA, societatea D. SRL și societatea A. SRL.

În consecință, s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanță bugetară în cuantum de 925.290,84 RON, reprezentând suma încasată pe nedrept de către aceasta în cadrul contractului de finanțare nr. x

Soluția primei instanțe, de admitere a acțiunii reclamantei și de anulare a acestor acte administrative, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind amplu și coerent motivată, considerentele expuse fiind de natură a susține dispozitivul hotărârii.

Criticile intimatei pârâte referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 346/2004 de către instanța de fond, întrucât starea de fapt reținută s-ar încadra în dispozițiile acestei norme prin raportare la alin. (1) lit. a) - d), sunt neîntemeiate.

Este de menționat cu titlu prealabil analizei ce va urma că, prin actele administrativ contestate instituția pârâtă a făcut o încadrare juridică generală a stării de fapt reținute, prin trimitere la dispozițiile art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 346/2004, în condițiile în care această normă nu poate fi interpretată singular, ci prin raportare la normele complementare de la alin. (1) lit. a) - d), astfel că, argumentele instanței de fond sunt structurate prin corespondență cu fiecare situație legală în parte, iar reevaluarea interpretării acestor norme, efectuată de instanța de control judiciar, va respecta aceleași coordonate.

În temeiul acestor norme, pentru a fi considerată legată o întreprindere mijlocie cu altă întreprindere, iar prin cumulul parametrilor economici relevanți al celor două să îndeplinească caracteristicile unei întreprinderi mari, trebuie să fie îndeplinite două condiții în mod cumulativ în fiecare din cele patru ipoteze legale.

Astfel, între aceste întreprinderi trebuie să existe oricare dintre raporturile descrise la art. 4

4

alin. (1) lit. a) - d), exercitate prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord și cele două întreprinderi să-și desfășoare activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

Referitor la ipoteza prevăzută de art. 4

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004 este de menționat că numita E., care este asociat unic și administrator al societății A. SRL, deține la societatea B. SA o cotă de 3,999864% din acțiuni, astfel că nu este îndeplinită condiția ca, prin intermediul ei, societatea reclamantă să dețină majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților la societatea B. SA.

Dispoziția legală menționată este clară, neprezentând relevanță că rude ale reclamantei dețin personal sau prin intermediul unor societăți pe care le controlează majoritatea acțiunilor la societatea B. SA, pentru că nu poate fi validată afirmația că societatea reclamantă, care are ca asociat unic pe numita E., ar acționa prin intermediul altor persoane care nu au părți sociale din capitalul social al acesteia.

În virtutea acestei participații la societatea B. SA a numitei E., chiar dacă aceasta deține calitatea de membru în consiliul de administrație al acestei persoane juridice, societatea reclamantă nu are dreptul, prin intermediul ei, de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administrație, de conducere ori de supraveghere a societății B. SA, astfel că nu este îndeplinită nici condiția legală prevăzută la art. 4

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004.

Alegerea și revocarea membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, și cenzorii este de competența exclusivă a adunării generale, conform art. 111 alin. (2) lit. b) din Legea societăților nr. 31/1990, astfel că puterea de decizie a reclamantei, urmare a drepturilor de vot ale asociatului său unic decurgând din participațiile sale, este minoritară în cadrul acestui for statutar.

Ipoteza art. 4

4

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 346/2004 ar fi îndeplinită dacă doamna E., în calitate de asociat unic și administrator al societății A. SRL, ar avea dreptul de a exercita o influență dominantă asupra societății B. SA, în temeiul unui contract încheiat cu această întreprindere sau al unei clauze din statutul acesteia.

Or, așa cum în mod just a reținut instanța de fond, prin actele administrativ contestate nu s-a reținut și dovedit existența unui contract sau a unei clauze în statutul societății B. SA prin care să fi fost convenit dreptul doamnei E. de a exercita personal sau de comun acord cu rudele sale, o influență dominantă în ce privește funcționarea și activitatea acestei societăți.

Împrejurarea că reclamanta are calitatea de membru în consiliul de administrație al societății B. SA, în condițiile în care împreună cu rudele sale nu deține decât 40% din acțiunile acestei societăți, restul de acțiuni fiind deținute de alte persoane juridice, nu fundamentează concluzia existenței unei influențe dominante asupra acestei societăți, cum încearcă a acredita recurenta pârâtă, această conduită generală trebuind a fi permisă printr-un contract sau clauză specială din statut, iar nu să rezulte din situația părților sociale deținute în cadrul acesteia.

Ultima situație reglementată de legiuitor la art. 4

4

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2004 privește cazul în care o întreprindere, prin intermediul unei persoane fizice, este acționară sau asociată a celeilalte întreprinderi și deține singură, în baza unui acord cu alți acționari ori asociați ai acelei întreprinderi, majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților întreprinderii respective.

În această caz, este real că numita E. deține împreună cu rudele sale 40% din acțiunile societății B. SA, iar 44,50% sunt deținute de H. SA, al cărui acționar majoritar este tot un membru al F., însă în pofida acestor participații, nu se poate susține că societatea reclamantă prin asociatul său unic deține singură majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților.

Această poziție dominantă în adunarea generală trebuie să rezulte dintr-un acord expres sau tacit între acționari, dar a cărui existență să fie neîndoielnică, înțelegere care însă nu poate fi prezumată în baza relațiilor de rudenie existente între acționari. Or, autoritatea de management nu a făcut dovada existenței unui acord între asociatul unic al societății reclamante și celelalte rude ale sale privind crearea în favoarea sa a unei majorități în adunarea generală a acționarilor.

Contrar susținerilor recurentului, jurisprudența unională invocată de instanța de fond este de natură a consolida argumentația expusă în precedent, statuându-se că se consideră că acționează în mod concertat persoanele fizice care se coordonează pentru a exercita asupra deciziilor comerciale ale întreprinderilor în cauză o influență care exclude ca întreprinderile respective să poată fi considerate ca fiind independente una de cealaltă din punct de vedere economic. Or, așa cum s-a arătat, autoritatea de management nu a făcut dovada coordonării între numita E. și membrii familiei sale în scopul influențării deciziilor comerciale de natură a justifica concluzia că din punct de vedere economic cele două societăți analizate și-au pierdut autonomia.

Astfel, se poate concluziona, în acord cu judecătorul fondului că, în cauză nu sunt îndeplinite nici una dintre condițiile prevăzute de art. 4

4

alin. (1) din Legea nr. 346/2004, astfel că în mod greșit a fost considerată reclamanta ca întreprindere legată în raport de societatea B. SA, prin intermediul asociatului său unic.

Suplimentar față de cele arătate în precedent, chiar în condițiile în care instanța de fond a considerat că analiza celei de a doua condiții prevăzute de art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 346/2004 nu mai este necesară, respectiv ca cele două întreprinderi să-și desfășoare activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente, este de menționat că o astfel de analiză a autorității de management prin actele administrative contestate lipsește, astfel că nici ce-a de a doua condiție pentru calificarea ca legate a raporturilor dintre cele două societăți nu este îndeplinită.

Prin urmare, este legală concluzia instanței de fond în sensul că reclamanta la data contractului de finanțare îndeplinea condiția de eligibilitate de întreprindere mijlocie și autonomă, prin prisma reglementărilor legislative interne și comunitare aplicabile.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că actele administrative contestate în prezenta cauză sunt nelegale, astfel că hotărârea instanței de fond care le-a invalidat este pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene împotriva Sentinței nr. 281 din 28 noiembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - ED