ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3116/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 380/COM/2009 din 23 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Alba, secția comercială și contencios administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.R. SRL Alba Iulia împotriva pârâtei SC I.Ș. SRL Alba Iulia, a fost obligată pârâta să-i predea reclamantei originalul sau o copie conformă cu originalul a facturii fiscale emise pentru transportul efectuat pe ruta Franța - România cu autovehiculul nr. X în baza comenzii de transport din data de 19 noiembrie 2007 și pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 8,3 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că la comanda reclamantei din data de 19 noiembrie 2007, pârâta a efectuat pentru aceasta transportul a două combine, pe ruta Loris Franța - Alba Iulia România, marfa fiind efectiv descărcată la Alba Iulia, în data de 26 noiembrie 2008 in loc de 24 noiembrie 2008, cum s-a stabilit, iar reclamanta a achitat prețul convenit de părți prin comandă.

Conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, iar în conformitate cu dispozițiile art. 155 alin. (1) C. fisc., persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii (...) trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei, cu excepția cazului în care factura a fost deja emisă. Documentul justificativ la care se referă dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 și care face dovada livrării unor bunuri sau a prestării unor servicii, este tocmai factura menționată de art. 155 alin. (1) din C. fisc.

În absența facturii fiscale, beneficiarul bunurilor sau al serviciilor se află în imposibilitatea de a evidenția în contabilitate respectiva livrare de bunuri sau prestare de servicii și implicit de a respecta dispozițiile art. 156 C. fisc., in conformitate cu care, persoanele impozabile stabilite în România trebuie să țină evidențe corecte și complete ale tuturor operațiunilor efectuate în desfășurarea activității lor economice. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 151 2 lit. a) C. fisc., beneficiarul este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei pentru importul de bunuri în situația în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul și factura prevăzută la art. 155 alin. (5) nu este emisă.

Obligația de a emite factura prevăzută de art. 155 alin. (1) C. fisc. presupune în mod evident și obligația subsecventă de a o remite beneficiarului, pentru a-i da efectiv posibilitatea de a efectua operațiunea de înregistrare a acesteia în contabilitate. Deși a emis o factură fiscală pentru transportul efectuat în beneficiul reclamantei, sens în care a și depus la dosar o copie, pârâta refuză să-i predea reclamantei factura în original sau o copie conformă cu originalul, susținând că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile pe care le avea potrivit comenzii, respectiv nu a respectat locul de descărcare, ceea ce a condus la efectuarea unor cheltuieli suplimentare în cuantum de 100 euro + TVA.

S-a mai reținut că aspectele invocate de pârâtă cu privire la nerespectarea locului de descărcare a bunurilor transportate și neachitarea pretinsei diferențe de preț de către reclamantă, trecând peste faptul că nu au fost dovedite, nu sunt nici de natură să justifice refuzul pârâtei de a remite efectiv factura fiscală reclamantei. În măsura în care pârâta este nemulțumită de modul în care reclamanta a respectat înțelegerea avută, pârâta are posibilitatea la rândul său, de a o acționa în judecată pentru recuperarea diferenței de preț pretinse, însă nu are dreptul de a împiedica ținerea corectă a evidenței contabile de către reclamantă, care a fost de bună credință și i-a achitat, de mai bine de doi ani de zile contravaloarea serviciului prestat, deși factura fiscală nu i-a fost pusă la dispoziție.

În ceea ce privește suma de 1.000 de lei, reprezentând onorariu de avocat, aceasta nu a putut fi acordată, deoarece reclamanta a depus la dosar doar o copie a unei chitanțe, în care nu s-a menționat numărul contractului de asistență juridică încheiat cu partea pe care a reprezentat-o și nici numărul dosarului în care i-a acordat asistența juridică, astfel încât nu există garanție că respectiva chitanță a fost emisă pentru serviciul prestat în prezentul dosar. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta SC T.R. SRL (în prezent SC U.L. SRL) și pârâta SC I.Ș. SRL, iar prin decizia nr. 19/ A din 26 februarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a admis apelul reclamantei SC T.R.

SRL Alba Iulia și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în fond. Prin aceeași hotărâre, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei SC I.Ș. SRL. Apelul reclamantei a vizat doar respingerea cererii sale privind obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată în faza judecării în primă instanță. Curtea de apel a constatat că reclamanta a depus la dosarul tribunalului (fila 22), o copie certificată a chitanței cu care face dovada achitării sumei de 1.000 lei reprezentând onorariul avocatului. Valabilitatea acestei chitanțe nu a fost contestată, astfel încât simpla îndoială a instanței exprimată doar în considerentele sentinței atacate, nu poate înlătura înscrisul din cadrul probatoriului.

Judecătorul a avut posibilitatea de a solicita lămuriri părții cu privire la această chitanță, dar cu toate acestea, nu s-a discutat despre lipsurile acestui înscris, lipsuri care ar fi putut fi complinite de parte. In consecință, în situația admiterii acțiunii reclamantei, se impune și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu plata avocatului, în conformitate cu prevederile art. 274 C proc. civ. Cu privire la apelul pârâtei, curtea de apel a constatat că acesta este nefondat. Prima critică a vizat petitul asupra căruia s-a pronunțat tribunalul, Curtea constatând că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la predarea facturii în original sau copie conformă cu originalul și nu emiterea unei copii a facturii, sens în care s-a pronunțat prima instanță.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că sunt lipsite de relevanță aspectele legate de modul în care s-a efectuat transportul și că potrivit art. 155 din Codul fiscal, pârâta avea obligația de a emite factura și de a o remite în exemplar original pârâtei. Neînțelegerile dintre părți privind prețul serviciului și modalitatea de prestare sunt irelevante în ceea ce privește obligația predării facturii în original. Nici susținerile pârâtei privind faptul că ea a înregistrat factura în contabilitatea proprie nu au relevanță și chiar dacă reclamanta a făcut înregistrarea operațiunii în contabilitate, aceasta nu are actul justificativ reprezentat de factura în original. Câtă vreme pârâta nu a dovedit că și-a îndeplinit obligația de predare a facturii, aprecierile legate de lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii sunt irelevante.

De altfel, pârâta a recunoscut implicit ca nu și-a îndeplinit obligația de a preda factura prin depunerea acesteia în copie conformă cu originalul la dosarul instanței, la data de 05 februarie 2010, dată la care factura a fost înmânată și avocatului reclamantei (fila 60). Pârâta și-a îndeplinit obligația doar la 05 februarie 2010, după pronunțarea sentinței atacate, aceasta echivalând cu o executare de bunăvoie a sentinței atacate (care este executorie conform art. 720 C proc. civ.), astfel că instanța a constatat că nu există motiv de modificare a sentinței apelate. Împotriva deciziei sus menționate, a declarat recurs pârâta SC I.Ș. SRL Alba Iulia, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și a sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii acțiunii introductive de instanță. În argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit că depunerea unei copii a facturii la termenul din 5 februarie 2010 echivalează cu o executare de bunăvoie a sentinței apelate, având în vedere că factura depusă cuprinde suma de 2.600 euro+TVA, cuprinzând și serviciile prestate în plus de către pârâtă. A mai susținut recurenta că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate, că din verificarea petitului acțiunii și soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței, rezultă că s-a încălcat principiul disponibilității și că nu s-a reținut starea de fapt explicitată prin întâmpinare, referitoare la motivul întârzierii descărcării mărfii.

S-a mai susținut că aprecierile primei instanțe în legătură cu incidența dispozițiilor art.155 alin. (1) C. fisc. sunt pur teoretice, în condițiile în care factura pentru suma de 2.600 euro+TVA a fost emisă din luna noiembrie 2007. Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că deși pârâta a respectat termenul prevăzut, la solicitarea expresă a reprezentantului reclamantei, a efectuat transportul în localitatea Teiuș, situație față de care prețul s-a majorat cu suma de 100 euro + TVA, aspect cu care reclamanta a fost de acord. Ulterior, la destinația de descărcare, reprezentantul reclamantei nu a înțeles să mai respecte promisiunea menționată, situație în care administratorul pârâtei a sesizat organele de poliție.

Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului, în condițiile în care s-a emis factura pentru prestarea serviciilor în integralitatea acestora. Recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce urmează: Prealabil analizării motivelor de nelegalitate invocate, se impune a fi făcută precizarea că deși a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., recurenta nu a structurat critici le formulate, potrivit fiecărui motiv de recurs, conform dispozițiilor art.302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Cu toate acestea, trecând la analiza motivului de plus petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) se constată că acesta nu subzistă, având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat în raport de cererea cu care a fost învestită, în limitele devoluțiunii impusă de dispozițiile art.295 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, se constată că în mod corect s-a reținut în considerentele deciziei recurate că în raport de petitul acțiunii, respectiv predarea originalului facturii sau o copie conformă cu originalul, soluția primei instanțe este legală și temeinică. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept la susținerile și apărările părților, iar argumentele reținute din probele examinate, au condus în mod logic la soluția din dispozitiv.

În aceste condiții, faptul că instanța nu și-a însușit argumentele aduse de recurentă în sprijinul susținerilor sale, nu duce la concluzia încălcării dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății prin interpretarea greșită a acestuia. Din dezvoltarea criticilor formulate și analiza deciziei recurate, nu rezultă în ce fel instanța a denaturat înțelesul actului prin interpretare, altfel spus, care sunt termenii care prin interpretare au lezat conținutul actului, astfel că, motivul invocat se reduce la o simplă afirmație fără nici un fundament legal.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv, se va analiza o eventuală încălcare a legii de drept substanțial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt dedusă judecății sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile în speță. Raportat la dispozițiile legale sus-citate, se constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 155 din C. fisc., potrivit cărora pârâta avea obligația de a emite factura și de a o remite în original reclamantei, iar neînțelegerile dintre părți privind prețul serviciului și modalitatea de prestare sunt lipsite de relevanță, în raport de petitul acțiunii.

De altfel, în măsura în care pârâta era nemulțumită de modul în care reclamanta și-a executat obligațiile, avea posibilitatea formulării unei cereri reconvenționale, în vederea valorificării propriilor pretenții. În același sens, sunt și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, conform cărora orice operațiune economico-financiară efectuată, se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, document justificativ concretizat în factura ce face dovada livrării unor bunuri sau a prestării unor servicii. În ceea ce privește celelalte critici, referitoare la stabilirea situației de fapt și modalitatea de apreciere a probatoriului, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind probleme de fapt ce aparțin competenței exclusive a instanței fondului sau apelului.

Față de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I.Ș. SRL Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 19/ A din 26 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.