ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 05 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă,

reclamantul

G.C. a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 5 din 31 august 2009, emisă

de Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere

în vederea realizării lucrării de interes național „Racorduri la rețeaua de metrou

din București", solicitând să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună

anularea hotărârii menționate și obligarea intimatei la plata următoarelor despăgubiri:

632.011 euro, reprezentând contravaloare teren expropriat; 60.000 euro, reprezentând

contravaloarea construcției demolate, aflată pe terenul expropriat; 561.748 euro,

reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosința imobilului în perioada

1990-2005.

În motivarea cererii s-a arătat că prin

H.G. nr. 1003 din 25 iunie 2004 s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes

național „Racorduri la rețeaua de metrou din București". Prin notificarea

din 06 mai 2009, SC M. SA a comunicat propunerea de despăgubiri pentru imobilul

propus pentru expropriere, concretizată în suma de 926.529,05 RON. Reclamantul a

formulat întâmpinare ia notificare, prin care și-a exprimat obiecțiunile față de

oferta de despăgubire. La data de 14 septembrie 2009 i-a fost comunicată hotărârea

nr. 5 din 31 august 2009, prin care s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a întâmpinării

formulate.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, art. 9, 10 din Legea nr. 198/2004

și dispozițiile art. 998 C. civ.

La termenul de judecată din 28

ianuarie 2010, reclamantul și-a precizat cererea, în sensul că primul capăt de cerere

are ca obiect anularea hotărârii nr. 5 din 31 august 2009, temeiul de drept fiind

prevederile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994, iar capătul doi de cerere

are ca obiect obligarea la despăgubiri, temeiul de drept fiind prevederile Legii

nr. 33/1998, ale Legii nr. 198/2008 și art. 998-999 C. civ.

Prin sentința nr. 794 din 27 mai 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost admisă excepția inadmisibilității

capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la contravaloarea terenului

expropriat și la contravaloarea lipsei de folosință, cereri întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994 și, în consecință, au fost respinse aceste pretenții, ca fiind

inadmisibile. De asemenea, a fost admisă excepția prescripției dreptului material

la acțiune pentru capătul de cerere ce are ca obiect obligarea la contravaloarea

lipsei de folosință, întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., pentru perioada

1990-01 martie 2002 și, prin urmare, au fost respinse aceste pretenții ca fiind

prescrise. Totodată, a fost respinsă excepția netimbrării, ca neîntemeiată. A fost

admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul la plata

sumei de 244.335 RON, reprezentând despăgubiri civile, respectiv lipsa de folosință

pentru terenul în suprafață de 304,582 m.p., situat în București, Calea G., pentru

perioada 01 martie 2002-03 martie 2005. Au fost respinse restul pretențiilor, ca

neîntemeiate.

Prima instanța a reținut următoarele în

considerentele hotărârii:

Referitor la capătul de cerere ce are ca

obiect indicarea contravalorii lipsei de folosință pretinsă pentru perioada 01

martie 2002 - 01 martie 2005, la solicitarea expresă a instanței s-a precizat, de

către reclamant, contravaloarea prejudiciului, fiind indicată suma de 550,303,53

RON, rezultând din calculul matematic: 1,65 RON/mp/zi x 304,582 mp x 365 zile x

3 ani.

Tribunalul a constatat că, până la data

introducerii cererii de chemare în judecată, instanța nu a fost sesizată, de către

expropriator, potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994, pentru a se pronunța cu privire

la expropriere și a se stabili despăgubirile pentru imobilul expropriat la valoarea

reală a acestuia, motiv pentru care cererea ce are ca obiect obligarea la contravaloarea

lipsei de folosință a terenului ce a fost expropriat în fapt și care se găsește

în posesia pârâtei, care a început executarea lucrărilor, este întemeiată, urmând

ca pârâtul să fie obligat la contravaloarea despăgubirilor în temeiul dispozițiilor

art. 998-999 C. civ.

Tribunalul a reținut că, prin contractul

de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, încheiat între reclamant și SC M. SA,

s-au propus, pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 384,582 m.p.,

despăgubiri, valoarea chiriei propuse fiind de 546.685.094 RON, astfel că tribunalul

a reținut, pentru perioada pentru care se cere lipsa de folosință, valoarea din

acest contract de închiriere, care este de 7.326 RON mp/zi, deoarece acest contract

de închiriere, pe de o parte, vizează perioada imediat ulterioară perioadei ce interesează

în cauză, respectiv 01 martie 2002 - 01 martie 2005, or acest contract de închiriere

s-a încheiat în anul 2005, și nu valoarea din contractul de închiriere nr. C2/2008,

încheiat între aceleași părți, unde se prevede că valoarea chiriei de 1,65 RON/mp/zi,

care este o valoare mult mai mare și care vizează o perioadă ulterioară anului 2008,

atunci când prețul chiriilor pe piața imobiliară evoluaseră în sensul creșterii

acestora.

Prin acordarea de despăgubiri pentru lipsa

de folosință a terenului expropriat, prin încheierea contractelor de închiriere,

nu se poate considera decât că pârâta a recunoscut dreptul reclamantului pentru

lipsa de folosință pentru imobilul pentru care, până la data introducerii cererii

de chemare în judecată, nu s-au acordat despăgubiri constând în valoarea reală a

imobilului, iar tribunalul a reținut că fapta ilicită este reprezentată de exproprierea

în fapt a unui imobil pentru care pârâtul nu a achitat o despăgubire reală, prejudiciul

produs în patrimoniul reclamantului fiind reprezentant de lipsa de folosință a imobilului,

iar vinovăția pârâtei rezultă din faptul că a expropriat în fapt imobilul și a început

executarea lucrărilor fără ca reclamantul să primească o despăgubire efectivă.

Împotriva sentinței primei instanțe au

declarat apel

atât reclamantul,

cât și pârâtul.

Prin decizia nr. 99/A din 22 martie 2011

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală,

a fost respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantul G.C. Prin aceeași decizie, a fost admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC M. SA și, în consecință, a fost

schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției

dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere referitor la contravaloarea

lipsei de folosință pe perioada 1990 - 2005 și, prin urmare, a fost respins acest

capăt de cerere, ca fiind prescris. A fost menținută soluția asupra excepțiilor

inadmisibilității și netimbrării.

În considerentele deciziei, instanța de

apel a reținut următoarele:

Curtea a constatat că se impune analiza

cu prioritate a apelului formulat de pârât întrucât modul de soluționare al acestuia

face sau nu inutilă analiza unora din motivele de apel formulate de reclamant. Curtea

a constatat că apelul formulat de pârât este fondat.

Astfel, s-a reținut că, în mod greșit,

prima instanță a stabilit că întreruperea prescripției a operat pentru perioada

01 martie 2002-01 martie 2005, întrucât recunoașterea a avut Ioc la momentul încheierii

contractului, deci la 15 aprilie 2005, astfel că a operat pentru 3 ani anteriori,

deci pentru perioada 15 aprilie 2002 - 15 aprilie 2005, fiind fără relevanță, sub

acest aspect, împrejurarea că în contract s-a prevăzut că închirierea are loc începând

cu data de 01 martie 2005.

Independent de perioada pentru care întreruperea

prescripției a operat, Curtea de apel a constatat că, de la momentul recunoașterii

- 15 aprilie 2005 (data menționată în contract ca dată a încheierii acestuia) -

și până la data introducerii cererii prin care s-a solicitat obligarea pârâtului

la plata contravalorii lipsei de folosință - 29 septembrie 2009 - data poștei menționată

pe plicul cu care a fost trimisă cererea de chemare în judecată - au trecut mai

mult de 3 ani, astfel că dreptul la acțiune pentru pretenții aferente oricărei perioade

anterioare datei de 29 septembrie 2006 se prescrisese la momentul formulării acțiunii.

Ca atare, întreruperea ce a operat prin

recunoaștere la 15 aprilie 2005 a determinat, potrivit art. 17 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958, curgerea unui nou termen de prescripție de 3 ani pentru pretențiile

aferente perioadei 15 aprilie 2002 - 15 aprilie 2005. Însă reclamantul nu a formulat

cererea de chemare în judecată înlăuntrul noului termen de prescripție de 3 ani,

astfel că a operat o nouă prescripție.

Cât privește apelul formulat de reclamant,

Curtea de apel a reținut că, în mod corect, prima instanța a admis excepția inadmisibilității

capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata contravalorii terenului

expropriat și la plata contravalorii lipsei de folosință, întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994.

Susținerea apelantului, în sensul că în

cauză ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 198/2004, este eronată, întrucât legea

citată privește exproprierile realizate în vederea realizării lucrărilor de construcție

de drumuri de interes național, județean și local, prin art. 3 stabiiindu-se ca

în noțiunea de „drumuri" avută în vedere de actul normativ menționat intră

acele categorii de drumuri care sunt menționate în art. 5 din O.G. nr. 43/1997,

iar în această ordonanță sunt definite categoriile de drumuri de interes național,

județean și local, între acestea neputându-se încadra și traseele de metrou.

Declararea utilității publice a fost făcută,

în prezenta cauză, în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, prin H.G.

nr. 1003/2004 și, prin urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994,

iar nu cele ale Legii nr. 198/2004.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 18

și 20 din Legea nr. 33/1994 nu au fost invocate de prima instanță în fundamentarea

soluției pronunțate, așa cum susține apelantul. Prima instanța și-a întemeiat soluția

pe dispozițiile cuprinse în art. 21 șl urm. din Legea nr. 33/1994, dispoziții care

stabilesc procedura ce trebuie urmată, stabilind în sarcina expropriatorului obligația

de a sesiza tribunalul cu cererea de expropriere, instanța astfel sesizată urmând

să verifice dacă sunt întrunite condițiile stabilite de lege pentru expropriere

și să determine cuantumul despăgubirilor, fie potrivit înțelegerii pârâților, fie

prin expertiză.

Prin urmare, o cerere prin care să fie

stabilite despăgubirile nu poate fi valorificată decât în condițiile în care este

declanșată procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 33/1994, iar nu înainte

de declanșarea unei astfel de proceduri și, în niciun caz, separat de o cerere de

expropriere prin care tribunalul să fie sesizat de expropriator.

Împrejurarea că reclamantul a înțeles să

formuleze contestație prin care a criticat cuantumul despăgubirilor propuse este

irelevant, întrucât întâmpinarea, astfel cum este reglementată de dispozițiile

art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994, poate privi alte aspecte decât cuantumul

propriu-zis al despăgubirilor, acesta stabilindu-se, așa cum s-a reținut, după declanșarea

procedurii prevăzute de art. 21 și urm. din Legea nr. 33/1994, iar nu în procedura

prealabilă reglementată de art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994.

Cât privește cel de-al doilea motiv de

apel formulat de reclamant, Curtea de apel a constatat ca parte din aspectele invocate

au fost analizate cu ocazia examinării primului motiv de apel formulat de către

pârât.

În plus față de cele deja reținute, s-a

constatat că este neîntemeiată susținerea apelantului în sensul că prevederea cuprinsă

în art. 6 din actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008 la contractul nr. C1/2005

ar constitui o nouă recunoaștere. Astfel, pe de o parte, recunoașterea unei datorii

trebuie să fie expresă și actuală, simpla trimitere la o recunoaștere făcută în

trecut neputând fi considerată o recunoaștere propriu-zisă. Pe de altă parte, chiar

dacă s-ar da valoare de recunoaștere mențiunilor cuprinse în art. 6 din actul adițional

nr. 4 din 24 aprilie 2008, o astfel de recunoaștere ar fi total lipsită de efect

asupra prescripției, întrucât de la data primei recunoașteri - 15 aprilie 2005 -,

recunoaștere care a operat pentru 3 ani anteriori momentului recunoașterii - și

până Ia data actului adițional nr. 4 – 24 aprilie 2008 - au trecut mai mult de 3

ani, astfel că pentru orice perioadă anterioară datei de 15 aprilie 2005 operase

deja o nouă prescripție. Or, o noua recunoaștere, pentru a fi eficientă sub aspectul

întreruperii cursului prescripției, trebuie să intervină înainte de expirarea termenului

de prescripție, iar nu după împlinirea acestui termen, ca în cazul de față.

Împotriva deciziei nr. 99/A din 22 martie

2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul G.C.,

invocând motivele de neiegalitate prevăzute

de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurentul solicită casarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.

Primul motiv de recurs invocat de reclamant

vizează cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensu!

că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Arată recurentul că instanța de apel, deși

face în dispozitivul deciziei mențiunea că „se admite excepția prescripției dreptului

material la acțiune cu privire la capătul de cerere referitor la contravaloarea

lipsei de folosință pe perioada 1990- 2005 și respinge acest capăt de cerere ca

prescris", nu a făcut nicio motivare care să o îndrituiască să modifice soluția

fondului, în sensul constatării prescripției și pentru perioada mai sus menționată.

De altfel, arată recurentul, instanța fondului se pronunțase, în sensul constatării

intervenirii prescripției.

Al doilea motiv de recurs invocat de reclamant

se referă la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul arată că instanța de apel a

pronunțat hotărârea cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Decretul-lege

nr. 167/1958, a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul-recurent arată că înțelege

să concretizeze criticile pe care le subsumează acestui caz de nelegalitate pe două

paliere, și anume, cel al admiterii apelului pârâtei (cu privire la considerentele

instanței de apel ce au vizat contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada

2002-2005, perioadă pentru care cererea a fost admisă) și cel al respingerii apelului

său (cu privire la perioada 1990-2002, perioadă pentru care instanța fondului a

respins cererea referitoare la despăgubirile pentru lipsa de folosință).

Analizând considerentele Curții de apel

ce au fundamentat admiterea apelului pârâtului și respingerea apelului reclamantului,

recurentul apreciază că se pot desprinde următoarele concluzii, de care se va folosi

în susținerea recursului:

din contractul de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005 este apreciată ca o recunoaștere

de datorie din partea SC M., în sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul-lege

nr. 167/1958;

acestei clauze caracterul întreruptiv al cursului prescripției dreptului la acțiune;

al prescripției, intervenit la 15 aprilie 2005, a început să curgă o nouă prescripție;

loc o nouă întrerupere, dar lipsită de eficiență, întrucât intervine la mai mult

de 3 ani față de primul moment 15 aprilie 2005.

Arată recurentul că primele trei concluzii

s-au dovedit ineficiente pentru situația recurentului-reclamant, întrucât Curtea

de apel a neglijat ca reclamantul, în permanență, a precizat că recunoașterea de

datorie, concretizată în clauza prevăzută în art. 11.1 din contractul de închiriere

nr. C1/2005, a fost preluată nu numai în actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008

(căruia i se recunoaște același caracter întreruptiv), ci și în celelalte trei acte

adiționale care au fost semnate de părți. Greșeala s-a datorat preluării necritice

a susținerilor M., fără să se aibă în vedere înscrisurile existente la dosar, repetatele

referiri la cele patru acte adiționale semnate de părți după încheierea contractului

nr. C1/2005.

Cu privire la motivul de apel formulat

de reclamant și care viza greșita admitere a prescripției dreptului la acțiune ce

viza perioada 1990 - 2002, recurentul arată că recunoașterea de datorie formulată

de SC M. a fost o recunoaștere globală și nu pe un segment temporal restrâns, că,

anterior datei întreruperii, prescripția este "ștearsă", adică înlăturată,

deci, toată prescripția care a curs între momentul ei de început și data cauzei

de întrerupere -recunoașterea de datorie. Efectele întreruperii prescripției extinctive

se produc ope legis, organului de jurisdicție nerămânându-i decât să constate producerea

lor.

Analizând recursul prin prisma criticilor

formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de pârât, se referă la situația când decizia

atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta

trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au

condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin

soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie

atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia,

cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție

între considerente și dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate,

se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat

legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel

formulate de părți, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția adoptată.

În ceea ce privește criticile ce se subsumează

motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

se constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul

nr. 167/1958 privitor la prescripția extinetivă „dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit

în lege", iar potrivit art. 3 din același act normativ termenul de prescripție

este de 3 ani.

Dispozițiile art. 17 alin. (1) prevăd că

„întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care

a întrerupt-o", iar alin. (2) arată că „după întrerupere începe să curgă o

nouă prescripție".

Instanța de fond a apreciat că prin încheierea

contractului de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, pârâtul a recunoscut dreptul

reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință, pentru perioada menționată

anterior.

Așa cum, în mod legal, a reținut instanța

de apel, prima instanța a stabilit greșit că întreruperea a operat pentru perioada

1 martie 2002-1 martie 2005, întrucât recunoașterea a avut loc la momentul încheierii

contractului, deci la 15 aprilie 2005, astfel că a operat pentru 3 ani anteriori,

deci pentru perioada 15 aprilie 2002 -15 aprilie 2005, fiind fără relevanță împrejurarea

că în contract s-a prevăzut că închirierea are loc începând cu data de 1 martie

2005.

Instanța de fond nu a ținut cont de efectele

întreruperii prescripției extinctive, respectiv de dispozițiile art. 17 din Decretul

nr. 167/1958.

Instanța de apel, schimbând în parte soluția

primei instanțe, a reținut corect că, prin recunoașterea dreptului la despăgubiri

de către pârâta, s-a întrerupt termenul de prescripție, iar prin recunoaștere efectele

s-au produs imediat, astfel încât, după data încheierii contractului de închiriere

nr. C1 din 15 aprilie 2005, a început să curgă un nou termen de prescripție. Raportat

la data introducerii acțiunii - 29 septembrie 2009, acțiunea a fost depusă cu depășirea

termenului de prescripție de 3 ani, astfel încât se impunea admiterea excepției

prescripției dreptului material la acțiune și pentru perioada 01 martie 2002 -01

martie 2005.

Așadar, întreruperea ce a operat prin recunoaștere

la data de 15 aprilie 2005 a determinat, potrivit dispozițiilor art. 17 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958, curgerea unui nou termen de prescripție de 3 ani

pentru pretențiile aferente perioadei 15 aprilie 2002-15 aprilie 2005. Se constată

că reclamantul nu a formulat cererea de chemare în judecată în intervalul noului

termen de prescripție de 3 ani, astfel că a operat o nouă prescripție.

Recurentul invocă și faptul ca recunoașterea

de datorie, concretizată în clauza prevăzută în art. 11.1 dîn contractul de închiriere

nr. C1 din 15 aprilie 2005, a fost preluată nu numai în actul adițional nr. 4

din 24 aprilie 2008 (căruia i se recunoaște același caracter întreruptiv), ci și

în celelalte trei acte adiționale care au fost semnate de părți.

Acest aspect a fost analizat de către instanța

de apel care a reținut, în mod corect, că dacă s-ar da valoare de recunoaștere mențiunilor

cuprinse în art. 6 din actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008, o astfel de recunoaștere

ar fi total lipsită de efect asupra prescripției. Astfel, de la data primei recunoașteri

-15 aprilie 2005- și până la data actului adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008 au

trecut mai mult de 3 ani. Prin urmare, ca pentru orice perioadă anterioară datei

de 15 aprilie 2005 operase deja o nouă prescripție. Așadar, pentru a fi eficientă,

sub aspectul întreruperii cursului prescripției, o nouă recunoaștere ar fi trebuit

să intervină înainte de expirarea termenului de prescripție, iar nu după împlinirea

acestui termen.

Având în vedere considerentele expuse,

raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 99 A din 22 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03

decembrie 2014.