ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul G.C. a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 5 din 31 august 2009, emisă de Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere în vederea realizării lucrării de interes național „Racorduri la rețeaua de metrou din București", solicitând să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună anularea hotărârii menționate și obligarea intimatei la plata următoarelor despăgubiri: 632.011 euro, reprezentând contravaloare teren expropriat; 60.000 euro, reprezentând contravaloarea construcției demolate, aflată pe terenul expropriat; 561.748 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosința imobilului în perioada 1990-2005.

În motivarea cererii s-a arătat că prin H.G. nr. 1003 din 25 iunie 2004 s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes național „Racorduri la rețeaua de metrou din București". Prin notificarea din 06 mai 2009, SC M. SA a comunicat propunerea de despăgubiri pentru imobilul propus pentru expropriere, concretizată în suma de 926.529,05 RON. Reclamantul a formulat întâmpinare ia notificare, prin care și-a exprimat obiecțiunile față de oferta de despăgubire. La data de 14 septembrie 2009 i-a fost comunicată hotărârea nr. 5 din 31 august 2009, prin care s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a întâmpinării formulate. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, art. 9, 10 din Legea nr. 198/2004 și dispozițiile art. 998 C. civ.

La termenul de judecată din 28 ianuarie 2010, reclamantul și-a precizat cererea, în sensul că primul capăt de cerere are ca obiect anularea hotărârii nr. 5 din 31 august 2009, temeiul de drept fiind prevederile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994, iar capătul doi de cerere are ca obiect obligarea la despăgubiri, temeiul de drept fiind prevederile Legii nr. 33/1998, ale Legii nr. 198/2008 și art. 998-999 C. civ. Prin sentința nr. 794 din 27 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la contravaloarea terenului expropriat și la contravaloarea lipsei de folosință, cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și, în consecință, au fost respinse aceste pretenții, ca fiind inadmisibile.

De asemenea, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere ce are ca obiect obligarea la contravaloarea lipsei de folosință, întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., pentru perioada 1990-01 martie 2002 și, prin urmare, au fost respinse aceste pretenții ca fiind prescrise. Totodată, a fost respinsă excepția netimbrării, ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 244.335 RON, reprezentând despăgubiri civile, respectiv lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 304,582 m.p., situat în București, Calea G., pentru perioada 01 martie 2002-03 martie 2005. Au fost respinse restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Prima instanța a reținut următoarele în considerentele hotărârii: Referitor la capătul de cerere ce are ca obiect indicarea contravalorii lipsei de folosință pretinsă pentru perioada 01 martie 2002 - 01 martie 2005, la solicitarea expresă a instanței s-a precizat, de către reclamant, contravaloarea prejudiciului, fiind indicată suma de 550,303,53 RON, rezultând din calculul matematic: 1,65 RON/mp/zi x 304,582 mp x 365 zile x 3 ani.

Tribunalul a constatat că, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța nu a fost sesizată, de către expropriator, potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994, pentru a se pronunța cu privire la expropriere și a se stabili despăgubirile pentru imobilul expropriat la valoarea reală a acestuia, motiv pentru care cererea ce are ca obiect obligarea la contravaloarea lipsei de folosință a terenului ce a fost expropriat în fapt și care se găsește în posesia pârâtei, care a început executarea lucrărilor, este întemeiată, urmând ca pârâtul să fie obligat la contravaloarea despăgubirilor în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Tribunalul a reținut că, prin contractul de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, încheiat între reclamant și SC M. SA, s-au propus, pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 384,582 m.p., despăgubiri, valoarea chiriei propuse fiind de 546.685.094 RON, astfel că tribunalul a reținut, pentru perioada pentru care se cere lipsa de folosință, valoarea din acest contract de închiriere, care este de 7.326 RON mp/zi, deoarece acest contract de închiriere, pe de o parte, vizează perioada imediat ulterioară perioadei ce interesează în cauză, respectiv 01 martie 2002 - 01 martie 2005, or acest contract de închiriere s-a încheiat în anul 2005, și nu valoarea din contractul de închiriere nr. C2/2008, încheiat între aceleași părți, unde se prevede că valoarea chiriei de 1,65 RON/mp/zi, care este o valoare mult mai mare și care vizează o perioadă ulterioară anului 2008, atunci când prețul chiriilor pe piața imobiliară evoluaseră în sensul creșterii acestora.

Prin acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului expropriat, prin încheierea contractelor de închiriere, nu se poate considera decât că pârâta a recunoscut dreptul reclamantului pentru lipsa de folosință pentru imobilul pentru care, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu s-au acordat despăgubiri constând în valoarea reală a imobilului, iar tribunalul a reținut că fapta ilicită este reprezentată de exproprierea în fapt a unui imobil pentru care pârâtul nu a achitat o despăgubire reală, prejudiciul produs în patrimoniul reclamantului fiind reprezentant de lipsa de folosință a imobilului, iar vinovăția pârâtei rezultă din faptul că a expropriat în fapt imobilul și a început executarea lucrărilor fără ca reclamantul să primească o despăgubire efectivă.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Prin decizia nr. 99/A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul G.C. Prin aceeași decizie, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC M. SA și, în consecință, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 1990 - 2005 și, prin urmare, a fost respins acest capăt de cerere, ca fiind prescris.

A fost menținută soluția asupra excepțiilor inadmisibilității și netimbrării. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: Curtea a constatat că se impune analiza cu prioritate a apelului formulat de pârât întrucât modul de soluționare al acestuia face sau nu inutilă analiza unora din motivele de apel formulate de reclamant. Curtea a constatat că apelul formulat de pârât este fondat.

Astfel, s-a reținut că, în mod greșit, prima instanță a stabilit că întreruperea prescripției a operat pentru perioada 01 martie 2002-01 martie 2005, întrucât recunoașterea a avut Ioc la momentul încheierii contractului, deci la 15 aprilie 2005, astfel că a operat pentru 3 ani anteriori, deci pentru perioada 15 aprilie 2002 - 15 aprilie 2005, fiind fără relevanță, sub acest aspect, împrejurarea că în contract s-a prevăzut că închirierea are loc începând cu data de 01 martie 2005. Independent de perioada pentru care întreruperea prescripției a operat, Curtea de apel a constatat că, de la momentul recunoașterii - 15 aprilie 2005 (data menționată în contract ca dată a încheierii acestuia) - și până la data introducerii cererii prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință - 29 septembrie 2009 - data poștei menționată pe plicul cu care a fost trimisă cererea de chemare în judecată - au trecut mai mult de 3 ani, astfel că dreptul la acțiune pentru pretenții aferente oricărei perioade anterioare datei de 29 septembrie 2006 se prescrisese la momentul formulării acțiunii.

Ca atare, întreruperea ce a operat prin recunoaștere la 15 aprilie 2005 a determinat, potrivit art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, curgerea unui nou termen de prescripție de 3 ani pentru pretențiile aferente perioadei 15 aprilie 2002 - 15 aprilie 2005. Însă reclamantul nu a formulat cererea de chemare în judecată înlăuntrul noului termen de prescripție de 3 ani, astfel că a operat o nouă prescripție. Cât privește apelul formulat de reclamant, Curtea de apel a reținut că, în mod corect, prima instanța a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata contravalorii terenului expropriat și la plata contravalorii lipsei de folosință, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Susținerea apelantului, în sensul că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 198/2004, este eronată, întrucât legea citată privește exproprierile realizate în vederea realizării lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, prin art. 3 stabiiindu-se ca în noțiunea de „drumuri" avută în vedere de actul normativ menționat intră acele categorii de drumuri care sunt menționate în art. 5 din O.G. nr. 43/1997, iar în această ordonanță sunt definite categoriile de drumuri de interes național, județean și local, între acestea neputându-se încadra și traseele de metrou. Declararea utilității publice a fost făcută, în prezenta cauză, în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, prin H.G.

nr. 1003/2004 și, prin urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994, iar nu cele ale Legii nr. 198/2004. S-a mai reținut că dispozițiile art. 18 și 20 din Legea nr. 33/1994 nu au fost invocate de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, așa cum susține apelantul. Prima instanța și-a întemeiat soluția pe dispozițiile cuprinse în art. 21 șl urm. din Legea nr. 33/1994, dispoziții care stabilesc procedura ce trebuie urmată, stabilind în sarcina expropriatorului obligația de a sesiza tribunalul cu cererea de expropriere, instanța astfel sesizată urmând să verifice dacă sunt întrunite condițiile stabilite de lege pentru expropriere și să determine cuantumul despăgubirilor, fie potrivit înțelegerii pârâților, fie prin expertiză.

Prin urmare, o cerere prin care să fie stabilite despăgubirile nu poate fi valorificată decât în condițiile în care este declanșată procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 33/1994, iar nu înainte de declanșarea unei astfel de proceduri și, în niciun caz, separat de o cerere de expropriere prin care tribunalul să fie sesizat de expropriator. Împrejurarea că reclamantul a înțeles să formuleze contestație prin care a criticat cuantumul despăgubirilor propuse este irelevant, întrucât întâmpinarea, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994, poate privi alte aspecte decât cuantumul propriu-zis al despăgubirilor, acesta stabilindu-se, așa cum s-a reținut, după declanșarea procedurii prevăzute de art. 21 și urm. din Legea nr. 33/1994, iar nu în procedura prealabilă reglementată de art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994.

Cât privește cel de-al doilea motiv de apel formulat de reclamant, Curtea de apel a constatat ca parte din aspectele invocate au fost analizate cu ocazia examinării primului motiv de apel formulat de către pârât. În plus față de cele deja reținute, s-a constatat că este neîntemeiată susținerea apelantului în sensul că prevederea cuprinsă în art. 6 din actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008 la contractul nr. C1/2005 ar constitui o nouă recunoaștere. Astfel, pe de o parte, recunoașterea unei datorii trebuie să fie expresă și actuală, simpla trimitere la o recunoaștere făcută în trecut neputând fi considerată o recunoaștere propriu-zisă.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar da valoare de recunoaștere mențiunilor cuprinse în art. 6 din actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008, o astfel de recunoaștere ar fi total lipsită de efect asupra prescripției, întrucât de la data primei recunoașteri - 15 aprilie 2005 -, recunoaștere care a operat pentru 3 ani anteriori momentului recunoașterii - și până Ia data actului adițional nr. 4 – 24 aprilie 2008 - au trecut mai mult de 3 ani, astfel că pentru orice perioadă anterioară datei de 15 aprilie 2005 operase deja o nouă prescripție. Or, o noua recunoaștere, pentru a fi eficientă sub aspectul întreruperii cursului prescripției, trebuie să intervină înainte de expirarea termenului de prescripție, iar nu după împlinirea acestui termen, ca în cazul de față.

Împotriva deciziei nr. 99/A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul G.C., invocând motivele de neiegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurentul solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor. Primul motiv de recurs invocat de reclamant vizează cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensu! că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Arată recurentul că instanța de apel, deși face în dispozitivul deciziei mențiunea că „se admite excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 1990- 2005 și respinge acest capăt de cerere ca prescris", nu a făcut nicio motivare care să o îndrituiască să modifice soluția fondului, în sensul constatării prescripției și pentru perioada mai sus menționată.

De altfel, arată recurentul, instanța fondului se pronunțase, în sensul constatării intervenirii prescripției. Al doilea motiv de recurs invocat de reclamant se referă la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Decretul-lege nr. 167/1958, a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul-recurent arată că înțelege să concretizeze criticile pe care le subsumează acestui caz de nelegalitate pe două paliere, și anume, cel al admiterii apelului pârâtei (cu privire la considerentele instanței de apel ce au vizat contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2002-2005, perioadă pentru care cererea a fost admisă) și cel al respingerii apelului său (cu privire la perioada 1990-2002, perioadă pentru care instanța fondului a respins cererea referitoare la despăgubirile pentru lipsa de folosință).

Analizând considerentele Curții de apel ce au fundamentat admiterea apelului pârâtului și respingerea apelului reclamantului, recurentul apreciază că se pot desprinde următoarele concluzii, de care se va folosi în susținerea recursului: 1. Clauza convenită de părți la art. 11.1 din contractul de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005 este apreciată ca o recunoaștere de datorie din partea SC M., în sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958; 2. Consecutiv acestei aprecieri, i se recunoaște acestei clauze caracterul întreruptiv al cursului prescripției dreptului la acțiune; 3. S-a recunoscut că după momentul întreruptiv al prescripției, intervenit la 15 aprilie 2005, a început să curgă o nouă prescripție; 4. Prin actul adițional nr. 4/2008 are loc o nouă întrerupere, dar lipsită de eficiență, întrucât intervine la mai mult de 3 ani față de primul moment 15 aprilie 2005. Arată recurentul că primele trei concluzii s-au dovedit ineficiente pentru situația recurentului-reclamant, întrucât Curtea de apel a neglijat ca reclamantul, în permanență, a precizat că recunoașterea de datorie, concretizată în clauza prevăzută în art. 11.1 din contractul de închiriere nr. C1/2005, a fost preluată nu numai în actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008 (căruia i se recunoaște același caracter întreruptiv), ci și în celelalte trei acte adiționale care au fost semnate de părți.

Greșeala s-a datorat preluării necritice a susținerilor M., fără să se aibă în vedere înscrisurile existente la dosar, repetatele referiri la cele patru acte adiționale semnate de părți după încheierea contractului nr. C1/2005. Cu privire la motivul de apel formulat de reclamant și care viza greșita admitere a prescripției dreptului la acțiune ce viza perioada 1990 - 2002, recurentul arată că recunoașterea de datorie formulată de SC M. a fost o recunoaștere globală și nu pe un segment temporal restrâns, că, anterior datei întreruperii, prescripția este "ștearsă", adică înlăturată, deci, toată prescripția care a curs între momentul ei de început și data cauzei de întrerupere -recunoașterea de datorie.

Efectele întreruperii prescripției extinctive se produc ope legis, organului de jurisdicție nerămânându-i decât să constate producerea lor. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele: Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de pârât, se referă la situația când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de părți, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția adoptată. În ceea ce privește criticile ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că acestea sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinetivă „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", iar potrivit art. 3 din același act normativ termenul de prescripție este de 3 ani. Dispozițiile art. 17 alin. (1) prevăd că „întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o", iar alin. (2) arată că „după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție". Instanța de fond a apreciat că prin încheierea contractului de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, pârâtul a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință, pentru perioada menționată anterior.

Așa cum, în mod legal, a reținut instanța de apel, prima instanța a stabilit greșit că întreruperea a operat pentru perioada 1 martie 2002-1 martie 2005, întrucât recunoașterea a avut loc la momentul încheierii contractului, deci la 15 aprilie 2005, astfel că a operat pentru 3 ani anteriori, deci pentru perioada 15 aprilie 2002 -15 aprilie 2005, fiind fără relevanță împrejurarea că în contract s-a prevăzut că închirierea are loc începând cu data de 1 martie 2005. Instanța de fond nu a ținut cont de efectele întreruperii prescripției extinctive, respectiv de dispozițiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel, schimbând în parte soluția primei instanțe, a reținut corect că, prin recunoașterea dreptului la despăgubiri de către pârâta, s-a întrerupt termenul de prescripție, iar prin recunoaștere efectele s-au produs imediat, astfel încât, după data încheierii contractului de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, a început să curgă un nou termen de prescripție.

Raportat la data introducerii acțiunii - 29 septembrie 2009, acțiunea a fost depusă cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, astfel încât se impunea admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și pentru perioada 01 martie 2002 -01 martie 2005. Așadar, întreruperea ce a operat prin recunoaștere la data de 15 aprilie 2005 a determinat, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, curgerea unui nou termen de prescripție de 3 ani pentru pretențiile aferente perioadei 15 aprilie 2002-15 aprilie 2005. Se constată că reclamantul nu a formulat cererea de chemare în judecată în intervalul noului termen de prescripție de 3 ani, astfel că a operat o nouă prescripție.

Recurentul invocă și faptul ca recunoașterea de datorie, concretizată în clauza prevăzută în art. 11.1 dîn contractul de închiriere nr. C1 din 15 aprilie 2005, a fost preluată nu numai în actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008 (căruia i se recunoaște același caracter întreruptiv), ci și în celelalte trei acte adiționale care au fost semnate de părți. Acest aspect a fost analizat de către instanța de apel care a reținut, în mod corect, că dacă s-ar da valoare de recunoaștere mențiunilor cuprinse în art. 6 din actul adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008, o astfel de recunoaștere ar fi total lipsită de efect asupra prescripției. Astfel, de la data primei recunoașteri -15 aprilie 2005- și până la data actului adițional nr. 4 din 24 aprilie 2008 au trecut mai mult de 3 ani.

Prin urmare, ca pentru orice perioadă anterioară datei de 15 aprilie 2005 operase deja o nouă prescripție. Așadar, pentru a fi eficientă, sub aspectul întreruperii cursului prescripției, o nouă recunoaștere ar fi trebuit să intervină înainte de expirarea termenului de prescripție, iar nu după împlinirea acestui termen. Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 99 A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 decembrie 2014.