ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4156/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4156/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 09 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția

a III a civilă, reclamanții S.Ș. și S.M.M. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General, P.A.S., L.R.M. și A.I., solicitând:

să dispună obligarea pârâtului municipiul București la soluționarea în

conformitate cu Legea nr. 10/2001 a notificării din 17 august 2001 ce face

obiectul Dosarului nr. 14899 în ceea ce privește imobilul (construcție și

teren) situat în București, format din două prăvălii cu anexe și terenul

aferent de 60 mp, (așa cum sunt prăvăliile identificate în contractul din 20

februarie 1950 prin care S.O.E. - autoarea pârâtelor P.A.S. și L.R.M. vindea

cele două prăvălii lui S.M.) în sensul obligării municipiului București să retrocedeze

cele două prăvălii plus anexe și teren; să se constate nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 2000 la notar I.G.

din București, prin care pârâtele P.A.S. și L.R.M. au vândut către Ș.A. -

autoarea pârâtului A.I., toate cele patru prăvălii de la parterul imobilului

din str. X; să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de

moștenitor din 15 iunie 2009 Ia notar S.B.T. din București, moștenitor fiind

pârâtul A.I., ca act subsecvent celui menționat mai înainte (adică contractul

din 14 decembrie 2000) în sensul constatării că cele două prăvălii indicate mai

sus (cele din mijloc) plus anexe și teren nu pot face parte din masa

succesorală a defunctei cumpărătoare Ș.A.; eliberarea de către pârâtul A.I. a

celor două prăvălii plus anexe și terenul aferent (adică așa cum sunt ele

individualizate cu nr. 3 și nr. 4 în contractul de vânzare-cumpărare dintre S.O.E.

și S.M. cât și în plănui de situație anexat contractului, contract autentificat

din 20 februarie 1950 de Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă comercială);

trecerea în administrarea pârâtului municipiui București a celor două prăvălii

plus anexe și teren pentru a putea fi retrocedate în baza Legii nr. 10/2001 și

a notificării din 17 august 2001 aflată la Dosarul nr. 14899 - municipiul

București.

Prin sentința civilă nr. 677 din 05

aprilie 2012, Tribunalui București, secția a III a civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată; a admis în

parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.Ș. și S.M.M. în

contradictoriu cu pârâții municipiul București, prin primând generai, P.A.S., L.R.M.

și A.I., având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001;

a obligat pârâtul municipiul București să emită dispoziție motivată privind

restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, compus din

două spații comerciale, respectiv prăvălia în suprafață desfășurată de 60,95 mp

și utilă de 57 mp compusă din două camere notate în suprafață de 36,46 mp și în

suprafață de 20,54 mp, pivnița aflată sub această prăvălie în suprafață de

13,77 mp, și prăvălia în suprafață desfășurată de 37,05 mp și utilă de 32,44 mp

compusă din cameră, în suprafață de 28,86 mp, hol, în suprafață de 1,70 mp și

două wc, notate cu nr. 3 și 4, în suprafață de câte 0,94 mp., fiecare conform

anexei nr. 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expert C.N. și a

respins celelalte capete de cerere, ca nefondate.

Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea

apelurilor declarate de reclamanții S.Ș. și S.M.M. și de pârâții A.I. și

municipiul București, prin primarul generat, prin Decizia nr. 426/ A din 23

noiembrie 2012 a respins excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității și

lipsei de calitate procesuală, invocate cu referire la apelul - pârâtului A.I.,

ca nefondate; a respins apelul reclamanților, ca nefondat; a admis apelurile

formulate de pârâți; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că

dispoziția de obligare a pârâtului municipiul București la emiterea unei

dispoziții motivate, vizează propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, conform titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobil, mai

puțin pivnița în suprafață de 13,77 mp și nu restituirea în natură; au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv cea privind obligarea

pârâtului municipiul București să emită dispoziție motivată privind restituirea

în natură a pivniței în suprafață de 13,77 mp ; s-a luat act că apelantul pârât

A.I. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale

separată, iar cererea apelanților reclamanți, privind acordarea cheltuielilor

de judecată, a fost respinsă ca nefondată.

Prin considerentele hotărârii,

instanța de apel a reținut cele ce urmează.

Soluționând excepțiile lipsei de

interes, inadmisibilității și lipsei de calitate procesuală, invocate cu

referire la apelul -pârâtului A.I., Curtea le-a respins ca nefondate, întrucât

potrivit principiului disponibilității, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanții nu au realizat o departajare a pârâților în raport de capetele de

cerere formulate, ci dimpotrivă, au stabilit un consorțiu procesual pasiv

unitar în raport de ansamblul capetelor cererii de chemare în judecată, deci în

raport de întreaga acțiune.

Curtea a apreciat că, raportat la

soluția dată primului capăt de cerere care îl prejudiciază, pârâtul A.I. are

atât calitate procesuală în promovarea apelului, cât și interes, apelul său

nefiind inadmisibil, cum eronat invocă reclamanții.

Curtea a mai constatat că,

într-adevăr, vânzarea bunului altuia poate constitui motiv de nulitate

absolută, ea fiind apreciată astfel din perspectiva cauzei ilicite (când

părțile contractante urmăresc să prejudicieze adevăratul proprietar prin

încheierea actului juridic referitor ia bunul altuia).

Deși deficitari în a invoca acest caz

special de nulitate absolută, Curtea a constatat că cererea reclamanților este

neîntemeiată, în condițiile în care deși generai aplicabile principiile nemo

dat quod non habet și resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, invocate

de către reclamanți ea urmare a admiterii cererii de revizuire, totuși ele pot

fi paralizate de incidența unei situații de eroare comună și invincibilă, cum

este și cazul în speță.

Or, atât timp cât autoarea pârâtului A.I.

a cumpărat imobilul din prezentul litigiu, întemeindu-se pe titlul de

proprietate al vânzătoarelor reprezentat de o hotărâre judecătorească

irevocabilă, titlu înregistrat în cartea funciară a imobilului, imobilul fiind

astfel vândut cu respectarea regimului de carte funciară și totodată, potrivit

clauzelor sale, și cu prezentarea certificatului de atestare fiscală,

concordant, s-a apreciat existența în persoana autoarei pârâtului, atât a unei

erori invincibile, comune, generale, dar și existența bunei sale credințe la

momentul contractării, reclamanții nerealizând nici o dovadă a faptului că

aceasta ar fi fost încunoștiințată până la momentul vânzării, de

nevalabilitatea titlului vânzătoarelor asupra obiectului vânzării.

Având în vedere aceleași considerente

evocate, Curtea a apreciat și în privința certificatului de moștenitor emis pe

numele pârâtului A.I., cu atât mai mult cu cât constatarea nulității sale s~a

solicitat ca act juridic subsecvent contractului de v ânzare-cumpă rare.

Curtea a mai observat că soluționând

pe fond, în temeiul Legii 10/2001 și al Deciziei nr. 20/2007 a instanței

supreme, notificarea administrativă, situația juridică relevantă a imobilului

este cea de la momentul soluționării, neputându-se face abstracție de

eventualele acte juridice încheiate între timp cu privire la imobil, astfel cum

în mod eronat a considerat instanța de fond care s-a raportat la momentul

formulării notificării.

De altfel, chiar dacă s-ar avea în

vedere acest ultim moment, Curtea a constatat că deja la momentul formulării

notificării (2001), actul juridic de vânzare a prăvăliilor către autoarea

pârâtului A.I., fusese încheiat (2000), astfel încât și din această

perspectivă, Tribunalul a ignorat situația juridică a imobilului.

Raportat la încheierea acestui act

bilateral, Curtea a reținut că în regimul Legii nr. 10/2001, nu se mai putea

dispune restituirea în natură a imobilului către apelanții reclamanți, date

fiind dispozițiile de principiu ale art 1 alin. (2) din actul normativ special

evocat.

Este adevărat că prin sentința civilă

de revizuire, hotărârea judecătorească fusese revizuită în sensul excluderii de

la restituire, a celor două prăvălii în litigiu, fapt care din punct de vedere

ipotetic, ar fi determinat reintrarea lor în administrarea unității

deținătoare. însă, din punct de vedere practic, se constată că revizuirea a

intervenit la interval de circa un deceniu, timp în care s-au produs modificări

în situația juridică a imobilului, modificări ilustrate și care nu pot fi

ignorate în algoritmul juridic presupus de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a

arătat.

Din probele administrate în cauză, nu

s-a realizat dovada de către pârâtul A.I., a dreptului de proprietate asupra pivniței

în suprafață de 13,77 mp, aflate sub prăvălia nr. 3 (fila 158 dosar fond), ea

nefacând nici obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 2000, încheiat cu

autoarea pârâtului (în cadrul căruia se atestă doar prăvăliile și terenul

aferent - fila 37 dosar fond), nici al hotărârii judecătorești de restituire

din 1999 (în cadrul căreia se atestă de asemenea, doar prăvăliile și terenul

aferent - fila 30 dosar fond) și ca atare, nici al hotărârii de revizuire.

Expertul însuși a constatat aceeași

situație de fapt.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că

această pivniță a făcut parte din obiectul material derivat al contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de către autorii reclamanților (contract din 20

februarie 1950 - punctul 5 - fila 12 dosar fond), astfel încât în mod corect ea

a fost restituită către reclamanți.

S-a constatat totodată, că în raport

de soluția adoptată, a devenit inutilă analiza celorlalte critici ale

apelantului A., relative înscrierii sale în cartea funciară și incidenței

uzucapiunii de scurtă durată.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii

apelului declarat de ei, schimbarea sentinței în sensul admiterii și a

celorlalte capete de cerere și, drept consecință, respingerea apelului declarat

de pârâtul A.I.

În dezvoltarea motivelor de modificare

reclamanții aduc următoarele critici deciziei pronunțate de instanța superioară

de fond.

Curtea de Apel în mod greșit apreciază

că reclamanții au invocat nulitatea absolută cu referire la cauza ilicită, în

condițiile în care s-a invocat eroarea, dar numai cu privire la revizuirea

câștigată de Primăria municipiului București, prin sentința civilă nr. 738/2009.

Rezultă astfel că instanța nu cunoaște

motivele chemării în judecată și nici pe cele ale apelului.

Reținerea excepției „eroarea comună și

invincibilă și generală", este greșită cu privire la autoarea pârâtului A.I.

pentru că poate fi vorba doar de o situație de eroare particulară conform art. 954

C. civ. (eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței

obiectului convenției).

De asemenea, tot cu privire la această

excepție, instanța nu indică legea aplicabilă, ceea ce arată nelegalitatea

deciziei.

Prin menționarea în contractul de

vânzare-cumpărare din 14 decembrie 2000 a dispozițiilor referitoare la evicțiune

se recunoaște caracterul particular al unei posibile erori în contractul de

vânzare-cumpărare, nu unul general.

Instanța a încălcat autoritatea de

lucru judecat a sentinței civile nr. 738 din 25 mai 2009 pronunțată de

Tribunalul București prin care s-a statuat că dreptul inițial de proprietate

asupra celor două prăvălii dobândite de P.A.S. și L.R.M. a fost anulat

irevocabil.

Tribunalul București nu a respins

constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare în

considerarea erorii invincibile, așa încât reținerea instanței de apel în

sensul legalității soluției instanței de fond pe acest aspect vădește

necunoașterea speței.

Afirmația Curții în sensul că

revizuirea a intervenit la circa 10 ani nu are temei de drept, pe de o parte,

iar pe de altă parte revizuirea a intervenit după 8 ani și nu după 10 ani.

Curtea desconsideră esența speței

statuând că situația de fapt existentă la data formulării cererii de chemare în

judecată -prăvăliile se află în posesia altui pârât - trebuie să rămână în

continuare aceeași.

O altă critică se referă la făptui că,

deși obligă pârâtul municipiul București să emită dispoziție motivată privind

restituirea în natură a pivniței în suprafață de 13,77 mp, instanța nu

pomenește nimic de terenul aferent acesteia.

Se susține că decizia nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii cu motivarea că hotărârea recurată nu conține nici motive de

fapt, dar nici motivele de drept care au format convingerea judecătorului și

nici acelea pentru care au fost înlăturate apărările reclamanților, deși în

dosarul cauzei a fost administrat un amplu material probator.

Înalta Curte, analizând decizia prin

raportare la criticile formulate reține caracterul nefondat al recursului

pentru argumentele ce succed.

Reclamanții S.Ș. și S.M.M., urmare a

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au

notificat unitatea admmistrativ-teritorială deținătoare, municipiul București

să dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. X, compus din două

prăvălii cu anexe și teren aferent în suprafață de 60 mp.

De precizat că anterior intrării în

vigoare a legii speciale de reparație și transmiterii notificării, în temeiul

sentinței civile nr. 234 din 7 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios-administrativ, bunul descris

mai sus a făcut obiectul dispoziției de restituire în proprietate din 27 iulie 2000

către P.A.S. și L.R.M., emisă de primarul general al municipiului București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 14 decembrie 2000, imobilul a fost înstrăinat către Ș.A.,

autoarea pârâtului A.I., conform certificatului de moștenitor din 15 iunie 2009.

Urmare a admiterii căii extraordinare

de atac de retractare a revizuirii formulată de Primăria municipiului București

împotriva sentinței civile nr. 234 din 7 octombrie 1999, prin sentința

civilă nr. 738 din 25 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrative, s-a constatat că anterior

naționalizării, autoarea pârâtelor P.A.S. și L.R.M. a vândut reclamanților S.Q.

și S.M.M., două din cele patru prăvălii revendicate.

Esența principiului error communis

facit jus, invocat în decizia recurată constă în faptul că terțul dobânditor

este învestit cu un drept de proprietate pe care nu l-a primit de la adevăratul

proprietar, nici de la proprietarul aparent cu care a contractat, dar care nu

deținea dreptul.

Pentru ca o aparență să fie creatoare

de drept se cer întrunite mai multe condiții, cumulativ: să existe o eroare

comună și invincibilă (și nu o eroare - viciu de consimțământ cum pretind

recurenții), subdobânditorul să fie de bună-credință iar actul încheiat între

proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Cât privește prima condiție, există

eroare atunci când situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept.

O persoană este în aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește că

acest lucru nu este real. Aparența trebuie să fie nu numai una comună,

împărtășită public ci și una greu de descoperit și de evitat, contra căreia

nicio prudență umană nu ar permite apărarea.

În cauză, la data notificării, 17

august 2001, bunul solicitat a fi restituit în natură era înstrăinat prin

intermediul unui contract de vânzare-cumpărare autentic, din cuprinsul căruia

rezultă că titlul de proprietate al vânzătorului a fost constatat printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă din anul 1999, intabulată, pusă în executare prin

emiterea dispoziției administrative de restituire în proprietate în anul 2000.

Cu alte cuvinte, instanța superioară

de fond a reținut corect incidența principiului conform căruia acela care a

acționat cu bună-credință (reclamanții nu au răsturnat prezumția bunei-credințe

a autorilor pârâtului la încheierea actului de vânzare-curnpărare cu titlu

oneros), pe o eroare general admisă ca adevăr (în cauză hotărârea

judecătorească intabulată), trebuia juridicește ocrotit.

Recurenții invocă greșit

dispozițiile art,954 alin. (1) C. civ. referitoare la eroare ca viciu de consimțământ,

câtă vreme instanța a făcut aplicarea unui vechi principiu de drept, ce nu are

o reglementare expresă în textele de lege și nu a erorii ca viciu de

consimțământ.

Susțin recurenții, ca argument în

favoarea existenței erorii ca viciu de consimțământ și nu al erorii comune și

invincibile, menționarea în contract a dispozițiilor art 1337 C. civ. Numai că,

așa cum s-a arătat, instanța nu a analizat validitatea consimțământului

părților, ci dacă cumpărătorul putea să prevadă că vânzătorul nu era adevăratul

proprietar al bunului.

Contrar opiniei recurenților, instanța

nu a înlăturat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 738 din 25 mai 2009,

ci, constatând că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, a intervenit

după o perioadă lungă de timp (nefiind relevantă împrejurarea că hotărârea s-a

pronunțat după 8 ani ori 10 ani) a dat eficiență și principiului securității

raporturilor juridice.

Recurenții au apelat la dispozițiile

legii speciale de reparație pentru acordarea măsurii reparatorii cu valoare de

principiu, restituirea bunului în natură.

Legea, în cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă, acordă măsuri reparatorii prin echivalent - art. 1 alin.

(2) din actul normativ.

Instanța, constatând că la data

notificării bunul era înstrăinat, a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent în conformitate cu dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente.

Cât privește pivnița restituită în

natură, instanța a reținut că aceasta „a tăcut parte din obiectul material

derivat al contractului de vânzare încheiat de către autorii reclamanților

(contract din 20 februarie 1950 - pct. 5 - fila 12 dosar fond).

Cu alte cuvinte instanța s-a pronunțat

strict doar cu referire la contractul de vânzare-cumpărare în care nu este

menționat și terenul aferent pivniței.

Deși recurenții invocă dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., nu motivează, cu referire la considerentele deciziei

atacate, de ce apreciază incidența acestui motiv de modificare.

Simpla indicare a motivului de recurs,

iară dezvoltarea sa corespunzătoare, nu se constituie într-o veritabilă critică

ce poate fi supusă controlului judiciar.

Înalta Curte, pentru cele ce preced,

reținând că instanța de apei, suplinind motivarea primei instanțe, a aplicat

corect legea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții S.Ș. și S.M.M. împotriva Deciziei nr. 426/ A din data

de 23 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 octombrie 2013.