ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 927/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 1584/85/2011, așa cum a fost precizată, reclamanții P.V. și P.A. au chemat în judecată pârâții M.F.P. București și Municipiul Sibiu prin primar, solicitând: - în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 pentru apartamentul din Sibiu; - obligarea pârâtului M.F.P. București la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație de 70.912 lei; - obligarea celor doi pârâți în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, echivalent a 621.000 lei, cu titlu de daune interese; - cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 880/2012 Tribunalul Sibiu a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul M.F.P.

precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de chemata în garanție SC U. SA. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții P.V. și P.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar și în consecință s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între reclamanți și pârât. A fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanților suma de 471.551 lei, cu titlu de daune - interese, a fost respinsă acțiunea formulată de aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și cererea de chemare în garanție a SC U. SA Sibiu. A fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanților Popescu suma de 5.336 lei, cheltuieli de judecată parțiale.

A fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească suma de 4.136 lei către stat, rămânând în sarcina statului suma de 1.379 lei, reprezentând taxa de timbru pentru care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, dar nu s-a admis acțiunea. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 66/2012 Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul pârâtului, reținând în esență că în mod corect Tribunalul Sibiu a constatat îndeplinite condițiile art. 1020, 1337 și 1344 din vechiul C. civ. referitoare la rezoluțiune și răspunderea pentru evicțiune, cumpărătorii evinși fiind îndreptățiți la prețul de circulație din momentul evicțiunii.

S-a reținut că prin pierderea posesiei bunului reclamanții au fost tulburați în dreptul lor de proprietate ceea ce antrenează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a SC U. SA, în calitate de continuator al R.A.G.C.L. Sibiu s-a reținut că această societate a fost doar un simplu mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, iar în această calitate efectele contractului de vânzare-cumpărare nu se produc față de ea și deci, nu se produc nici față de succesoarea sa în drepturi, SC U. SA. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Sibiu prin primar care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 4395/2013, prin care hotărârea instanței de apel a fost casată, iar sentința instanței de fond a fost anulată, cauza fiind trimisă instanței de apel pentru judecare cu evocarea fondului.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele judecătorești au greșit când au aplicat prevederile referitoare la evicțiunea rezultând din fapta unui terț cu consecința rezoluțiunii contractului părților din 1997. Anterior verificării condițiilor referitoare la obligația de garanție a vânzătorului trebuia examinată calitatea pârâtului vânzător de proprietar al bunului înstrăinat care prevalează, or Statul Român cunoștea încă din anul 1993 că imobilul din Sibiu, fusese revendicat. La rândul lor reclamanții cumpărători au specificat în cererea de chemare în judecată că în realitate Statul Român nu mai era proprietar asupra imobilului vândut de peste 4 ani ceea ce nu poate constitui o încălcare a Legii nr. 112/1995, imputabilă cumpărătorilor.

S-a subliniat faptul că suntem în fața vânzării bunului altuia. De altfel, reclamanții au înțeles să formuleze în subsidiar și o cerere în constatarea nulității absolute a contractului pentru eroare obstacol. Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile obligației de garanție a vânzătorului în caz de evicțiune și a dat îndrumări obligatorii instanței de rejudecare de a examina cererea reclamanților din perspectiva aspectelor semnalate, inclusiv sub aspectul cererii de nulitate/anulare pentru cauza menționată a contractului contestat. În rejudecarea cauzei a fost depus extrasul de cont din care rezultă că pârâtul Municipiul Sibiu a procedat la executarea sentinței pronunțate de Tribunalul Sibiu, virând suma de 477.887 lei în contul reclamanților P., la data de 5 iunie 2013. Alte probe nu au fost solicitate și administrate de instanța de apel.

Având în vedere dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs și prevederile art. 315 coroborate cu 297 C. proc. civ., Curtea a procedat judecarea cauzei, ca instanță de fond: Instanța supremă a îndrumat instanța de rejudecare să reexamineze cererea reclamanților pornind de la aspecte statuate cu caracter obligatoriu, și anume a stabilit că în speță instituția incidentă este „vânzarea lucrului altuia”. Un prim aspect de nulitate a contractului este sesizat în Decizia de casare nr. 4395/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație de Justiție, și anume cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 112/1995 în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, în conformitate cu care chiriașii, titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

Deci, astfel de imobile solicitate a fi restituite în natură de fostul proprietar nu puteau fi vândute chiriașilor decât după expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 în care persoanele îndreptățite la restituirea în natură puteau depune cereri în acest sens, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995. În speță însă, nu numai că părțile au ignorat acest text de lege, ci chiar au contractat cu privire la un imobil care era deja de 4 ani întabulat pe numele fostului proprietar. Reclamanții nu au sesizat instanța însă cu un astfel de motiv de nulitate, și anume cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în temeiul căreia contractul a fost încheiat, iar instanța nu se poate sesiza din oficiu cu o astfel de acțiune.

M.F.P. ar fi avut calitate procesuală pasivă și putea fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriași pentru imobilul în litigiu, numai în ipoteza unei acțiuni întemeiate pe art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, M.F.P. ar fi avut calitate procesuală pasivă în ipoteza unei acțiuni întemeiate pe disp. art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009, acțiune prin care reclamanții ar fi putut solicita restituirea prețului de piață al imobilului în ipoteza desființării contractului încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Pentru aceste motive, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu M.F.P.

a fost respinsă, acest pârât nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanții P. și Municipiul Sibiu prin mandatar, astfel că orice motiv de nulitate a contractului, fie absolută fie relativă, nu a putut fi opus M.F.P., răspunderea contractuală și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului căzând numai în sarcina părților cocontractante. S-a reținut că, prin restabilirea situației anterioare încheierii contractului nu se pot aplica dispozițiile art. 1341 - 1346 C. civ. referitoare la răspunderea pentru evicțiune, deoarece Înalta Curte a statuat cu caracter obligatoriu că nu sunt întrunite condițiile obligației de garanție pentru evicțiune.

Prin urmare, prejudiciul încercat de cumpărători nu poate fi decât prețul plătit pe apartamentul în litigiu, respectiv suma de 10.415.926 lei, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1918 din 29 ianuarie 1997. În mod evident, această sumă trebuie actualizată cu rata inflației pentru ca acoperirea prejudiciului să fie integrală. Conform raportului de expertiză efectuat de expertul contabil T.I., prețul contractului de vânzare-cumpărare din 1997 actualizat cu indicele prețurilor de consum până în luna septembrie 2011 devine 199.884.853 lei, respectiv 19.988,50 lei (fila 153, dosar fond), sumă pe care pârâtul va fi obligat să o plătească reclamanților, cu precizarea că aceasta este suma actualizată numai până la momentul efectuării expertizei - septembrie 2011 - urmând ca prețul să fie actualizat la zi, la data plății efective.

Prin urmare, solicitarea reclamanților ca pârâții să fie obligați în solidar la plata sumei reprezentând valoarea de piață a apartamentului a fost apreciată ca fiind lipsită de suport legal, dispozițiile art. 1342 C. civ. neputând fi aplicate în ipoteza constatării nulității contractului, deoarece ele se referă la valoarea pe care o are lucrul vândut la epoca evicțiunii, instituție care este exclus a fi aplicată în speță, date fiind dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Susținerea reclamanților că au făcut o serie de investiții în apartamentul în litigiu, investiții care au și atras o valoare mare imobilului sunt reale și nu au fost contestate, fiind firesc să se efectueze asemenea investiții de către reclamanții care folosesc imobilul de peste 15 ani, însă acestea nu pot da naștere la obligații suplimentare în sarcina cocontractantului vânzător Municipiul Sibiu, întrucât nu pot fi circumscrise noțiunii de restituire reciprocă a prestațiilor.

Pârâtul primarul Municipiului Sibiu nu poate fi obligat decât la restituirea actualizată a prețului, deoarece aceasta este prestația pe care acesta a primit-o la momentul încheierii contractului anulat. Pe de altă parte, pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile chiriașii au dreptul la despăgubire în temeiul art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, obligația despăgubirii revenind persoanei îndreptățite. Cu alte cuvinte, prin îmbunătățirile aduse apartamentului s-a creat o însărăcire a reclamanților și o îmbogățire a fostului proprietar, care a redobândit apartamentul în această stare, îmbunătățită. Prin urmare, nici Statul Român prin M.F.P.

și nici pârâtul primarul Municipiului Sibiu nu pot fi obligați la restituirea acestor îmbunătățiri, ci numai fostul proprietar care beneficiază, în final de acestea. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a SC U. SA Sibiu formulată de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, se apreciază că aceasta nu poate fi primită întrucât antecesoarea chematei în garanție - R.A.G.C.L. Sibiu - a semnat contractele de vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, iar nu în nume propriu. În aceste condiții, efectele nulității contractului se produc numai față de părțile contractante, nu și față de mandatarii lor, conform art. 1546 C. civ. Atâta timp cât nu s-a constatat nicio culpă a mandatarului acesta nu poate răspunde față de mandant, pe temeiul răspunderii civile contractuale, deoarece nu există niciun raport juridic între el și cumpărători.

Pentru motivele mai sus expuse, procedând la evocarea fondului, în baza art. 315 raportat la art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis în parte acțiunea formulată în subsidiar de reclamanții P.V. și P.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, și în consecință: A constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între reclamanții P.V. și P.A. în calitate de cumpărători și Municipiul Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu în calitate de vânzător. În vedere restituirii prestațiilor a fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanților suma de 19.988 lei, 5 lei reprezentând prețul actualizat, la nivelul lunii septembrie 2011, al imobilului situat în Sibiu, ce a făcut obiectul contractului din 1997, urmând ca prețul să fie actualizat la zi, la data plății efective.

S-au respins celelalte pretenții formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar precum și acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. București. În temeiul art. 63 C. proc. civ. s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar în contradictoriu cu chematul în garanție SC U. SA Sibiu, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ.. În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanților suma de 1.810 lei, cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, reprezentând taxă de timbru achitată de reclamanți și aferentă pretențiilor admise.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 celelalte cheltuieli reprezentând taxă de timbru a rămas în sarcina statului, neputând fi puse în sarcina pârâtului atâta timp cât reprezintă cheltuieli de judecată aferente pretențiilor respinse. Împotriva Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții P.A., P.V. și pârâtul Municipiul Sibiu prin primar. Recurenții reclamanți au invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Decizia pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, deoarece atât instanța de fond, cât și instanța de apel au considerat întemeiată acțiunea sub toate petitele solicitate și li s-a acordat cu titlu de daune interese suma de 471.551 lei, considerându-se că au fost evinși în totalitate de către vânzător.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4395 din 10 decembrie 2013, a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă Primăria Municipiului Sibiu, a fost casată Decizia nr. 66 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, anulată sentința Tribunalului Sibiu nr. 880/2012, reținându-se că nu ar fi aplicabil regimul juridic al evicțiunii prevăzut de art. 1341 - 1343 C. civ. de la 1864. Se arată că, în mod netăgăduit s-a tranșat de către instanțele de judecată, faptul că pârâta Primăria Municipiului Sibiu știa de pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu încă din anul 1993, când a pierdut în mod irevocabil în fața fostului proprietar. Prin urmare, potrivit reglementării C. civ.

de la 1864, sunt incidente dispozițiile art. 1346 și dispozițiile art. 1350 C. civ., precum și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția E.D.O. Se conchide că, aplicându-se regulile vânzării lucrului altuia în speța de față, se produce o discriminare nejustificată, care ar duce la încălcarea art. 14 rap. la art. I Protocol 1 din Convenția E.D.O. și ale art. 1 din Protocol nr. 1 Adițional la C.E.D.O. se susține astfel că, prin faptul că reclamanții au pierdut proprietatea imobilului cumpărat cu bună-credință de la statul român a avut loc o ingerință în dreptul de proprietate, recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția E.D.O. Recurenții-reclamanți învederează că instanța are obligația de a interpreta dreptul intern de o manieră care să dea efect sistemului de protecție a drepturilor fundamentale ale omului instituit de Convenția E.D.O.

și jurisprudența C.E.D.O. Prin hotărârea atacată, instanța a aplicat regulile vânzării bunului altuia în sensul limitării principiului "restitutio în integram" la valoarea actualizată a prețului. Dacă s-ar fi aplicat regulile evicțiunii, cumpărătorul evins ar fi avut dreptul în plus la despăgubiri. În drept se invocă art. 304 pct. 9, art. 312, art. 315 C. proc. civ. din 1865. Împotriva Deciziei civile nr 49/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs și Municipiul Sibiu care a susținut următoarele motive de nelegalitate: Instanța de apel în mod greșit a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 1997 încheiat între reclamanții P.V. și P.A. în calitate de cumpărători și Municipiul Sibiu prin R.A.G.C.L.

Sibiu în calitate de vânzător și a obligat pârâtul Municipiul Sibiu să plătească reclamanților suma de 19.988,5 lei reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în Sibiu, reținând că vânzătorul nu mai era proprietar al imobilului vândut reclamanților de peste 4 ani. Imobilul în litigiu a aparținut Fundației R., prin sentința civilă nr. 761/1993 s-a dispus anularea formelor de trecere în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Sibiu și restabilirea situației anterioare de carte funciară, iar prin sentința civilă nr. 7121/1993 s-a dispus întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Sibiu, construcții și teren în suprafață de 1.421 mp pe numele F.D.G.S.

În urma rămânerii definitive și irevocabile a sentințelor amintite, R.A.G.C.L. Sibiu care avea în administrare locuințele naționalizate, a încheiat procesul verbal de predare primire cu Fundația R. în data de 11 mai 1993, pentru imobilul din Sibiu. Astfel, în mod greșit a apreciat instanța de apel faptul că Statul Român nu a reținut corect titlul în baza căruia deținea imobilul în momentul vânzării, fiind de rea-credință, întrucât, fără să-și verifice titlul și fără să țină cont de procesele de revendicare din 1993, unde a avut calitatea de pârât, a demarat procedura de vânzare a locuinței creând aparența unui bun proprietar. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și cu privire la respingerea cererii de chemare în garanție a SC U. SA, deoarece se impunea admiterea cererii de chemare în garanție formulată de Municipiul Sibiu împotriva SC U. SA în calitate de continuatoare a R.A.G.C.L.

Sibiu ca semnatară a contractului și obligarea acestei societății la plata sumei solicitate de către reclamantă în solidar cu pârâtul M.F.P. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Recursul declarat de reclamanții P.A., P.V. vizează, în esență, incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederându-se eronata aplicare a dispozițiilor art. 1346, 1350 și 1082 C. civ. de către instanța de apel care trebuia să admită cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor interese, constând în prețul de circulație al imobilului pe care reclamanții nu l-au putut avea în proprietate din culpa exclusivă a vânzătorului.

Pentru a fi incident acest motiv de modificare este necesar ca instanța de apel să fi interpretat sau aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente, privind vânzarea bunului altuia, dispoziții aplicate în mod just în speța supusă judecății. De altfel, Curtea de Apel a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin reținerea îndrumărilor Deciziei de casare nr. 4395 din 10 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat cu caracter obligatoriu că nu sunt incidente prevederile art. 1341, 1346 C. civ. referitoare la răspunderea pentru evicțiune, realizându-se examinarea cererii reclamanților din perspectiva cererii de anulare a contractului și sub aspectul celorlalte motive invocate și anume sub aspectul vânzării de către stat a bunului altuia.

De asemenea, corect s-a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți doar la costul prețului actualizat al apartamentului în litigiu, dată fiind situația premisă a acțiunii formulate, situație invocată de chiar reclamanți și anume vânzarea lucrului altuia. Și aceasta deoarece între rezoluțiune și nulitatea unui contract există importante deosebiri: nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce rezoluțiunea presupune un act valabil încheiat; la nulitate cauzele sunt contemporane pronunțării încheierii actului, la rezoluțiune, cauza este ulterioară acestui moment. În cauză corect s-a apreciat ca acel contract de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate, iar vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului asupra bunului pe care îl înstrăinează.

Motivele de recurs invocate sub acest aspect sunt nefondate deoarece, reținând caracterul translativ al contractului de vânzare-cumpărare, analizând calitatea de proprietar a vânzătorului la data încheierii contractului, respectiv faptul că vânzătorul nu mai era proprietar al imobilului înstrăinat reclamanților de peste 4 ani, Curtea de Apel în mod corect a constatat nulitatea contractului de vânzare și a considerat că părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii acestuia, obligând, în consecință, pe pârât, să restituie reclamanților prețul actualizat al apartamentului în litigiu.

Și sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001care ar fi determinat îndreptățirea reclamanților la restituirea prețului de circulație a apartamentului dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare (încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995), în mod just s-a considerat că reclamanții nu au sesizat instanța cu un astfel de motiv de nulitate. Or, în lipsa invocării acestui temei juridic (art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), instanța de judecată în mod corect s-a pronunțat și a dispus asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare (cerere întemeiată pe dispozițiile art. 954 C. civ.), obligând pârâtul Municipiul Sibiu la plata prețului actualizat.

Nici criticile formulate de recurenți privind incidența dispozițiilor art. 1082 C. civ. nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate deoarece eventualele daune interese la care reclamanții se pretind a fi îndreptățiți ar fi putut fi acordate doar în ipoteza neexecutării obligației (de predare a bunului), ceea ce nu se verifică în cauză. De altfel, neexecutarea ar presupune un contract valabil încheiat, caz în care ar opera sancțiunea rezoluțiunea ca sancțiune pentru neexecutarea obligațiilor asumate. Or, în speță, operează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru vânzarea lucrului altuia întrucât lipsa calității de proprietar a vânzătorului, calitate esențială și absolut necesară pentru încheierea valabilă a convenției părților, duce la absența cauzei obligației comutative asumate de către cumpărător, pretinsul proprietar neputând satisface scopul avut în vedere de către cumpărător, dobândirea proprietății.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția E.D.O., nu pot fi primite. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că reclamanții nu dețin un „bun” care să se bucure de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția E.D.O. În jurisprudența sa, C.E.D.O a reținut că semnificația noțiunii de „bun” se raportează atât la bunuri actuale existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

Motivele de recurs invocate sub acest aspect nu sunt fondate deoarece, invocarea de către recurenți a practicii judiciare, respectiv a unei decizii pronunțate într-o cauză similară (în cadrul căreia s-a acordat prețul de piață) nu poate conduce la reținerea existenței unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană, în patrimoniul reclamanților. Și aceasta deoarece, așa cum a statuat C.E.D.O., „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului”. Așa cum a statuat C.E.D.O.

în jurisprudența sa, „transpunerea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”. De altfel, C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a ajunge fie la restituirea bunului fie la acordarea unor despăgubiri, însă cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, neîndeplinite în speța supusă judecății.

Recursul declarat de recurentul pârât Municipiul Sibiu este nefondat pentru considerentele ce succed: Susținerile formulate de recurentul-pârât se încadrează în motivul de modificare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticându-se soluția de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și pârâtul Municipiului Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu. Pe de o parte, se susține că imobilul în litigiu, fiind predat de R.A.G.C.L. reclamanților, aceștia nu mai puteau solicita rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligațiilor asumate. Or, instanța de apel a analizat și a constatat cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. nulitatea respectivului contract de vânzare-cumpărare reținând că pentru restabilirea situației anterioare încheierii contractului nu se pot aplica dispozițiile art. 1341 și ale art. 1346 C. civ.

Nici susținerile recurentului pârât Statul Român privind respingerea cererii de chemare în garanție a SC U. SA nu sunt justificate. Și aceasta deoarece antecesoarea chematei în garanție - R.A.G.C.L. Sibiu a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, aspect reținut de instanța de apel care a aplicat în mod just dispozițiile art. 1546 C. civ., statuând că efectele nulității contractului se produc numai față de părți, nu și față de mandatar. Actul juridic pe care mandatarul l-a încheiat în numele mandantului determină raporturi juridice distincte între mandant și terțul contractant. Astfel că pârâtul, Municipiul Sibiu a fost reprezentat de mandatarul R.A.G.C.L.

Sibiu la încheierea respectivului contract, și prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului se răsfrâng asupra mandantului, el devine personal creditorul, respectiv debitorul terțului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terțului ori prin stingerea unui raport obligațional. Odată ce mandatarul și-a îndeplinit împuternicirea, el nu-și asumă nicio obligație în ceea ce privește executarea între mandant și terț a obligațiilor izvorâte din contractul pe care l-a încheiat prin reprezentare. Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile formulate de reclamanții P.A., P.V.

și de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar împotriva Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, ca nefondat și se va menține în baza art. 312 C. proc. civ. decizia ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.A., P.V. și de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar împotriva Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2015.