ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 927/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 927/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Sibiu sub nr. 1584/85/2011, așa cum a fost precizată, reclamanții P.V.

și P.A. au chemat în judecată pârâții M.F.P. București și Municipiul Sibiu prin

primar, solicitând:

- în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare din 1997 pentru apartamentul din Sibiu;

- obligarea pârâtului

M.F.P. București la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație

de 70.912 lei;

- obligarea celor doi

pârâți în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, echivalent a 621.000 lei, cu

titlu de daune interese;

- cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr.

880/2012 Tribunalul Sibiu a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul M.F.P.

precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de

chemata în garanție SC U. SA.

A fost admisă în

parte acțiunea civilă formulată de reclamanții P.V. și P.A. în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar și în consecință s-a dispus

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între

reclamanți și pârât.

A fost obligat

pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanților suma de 471.551

lei, cu titlu de daune - interese, a fost respinsă acțiunea formulată de

aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și cererea de chemare în

garanție a SC U. SA Sibiu.

A fost obligat

pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanților Popescu suma de

5.336 lei, cheltuieli de judecată parțiale. A fost obligat pârâtul Municipiul

Sibiu prin primar să plătească suma de 4.136 lei către stat, rămânând în

sarcina statului suma de 1.379 lei, reprezentând taxa de timbru pentru care s-a

admis cererea de ajutor public judiciar, dar nu s-a admis acțiunea.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

66/2012 Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul pârâtului, reținând în

esență că în mod corect Tribunalul Sibiu a constatat îndeplinite condițiile art.

1020, 1337 și 1344 din vechiul C. civ. referitoare la rezoluțiune și

răspunderea pentru evicțiune, cumpărătorii evinși fiind îndreptățiți la prețul

de circulație din momentul evicțiunii. S-a reținut că prin pierderea posesiei

bunului reclamanții au fost tulburați în dreptul lor de proprietate ceea ce

antrenează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a SC U. SA, în calitate de continuator al R.A.G.C.L.

Sibiu s-a reținut că această societate a fost doar un simplu mandatar al

pârâtului Municipiul Sibiu, iar în această calitate efectele contractului de

vânzare-cumpărare nu se produc față de ea și deci, nu se produc nici față de

succesoarea sa în drepturi, SC U. SA.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Sibiu prin primar care a fost

admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 4395/2013,

prin care hotărârea instanței de apel a fost casată, iar sentința instanței de

fond a fost anulată, cauza fiind trimisă instanței de apel pentru judecare cu

evocarea fondului.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele

judecătorești au greșit când au aplicat prevederile referitoare la evicțiunea

rezultând din fapta unui terț cu consecința rezoluțiunii contractului părților

din 1997. Anterior verificării condițiilor referitoare la obligația de garanție

a vânzătorului trebuia examinată calitatea pârâtului vânzător de proprietar al

bunului înstrăinat care prevalează, or Statul Român cunoștea încă din anul 1993

că imobilul din Sibiu, fusese revendicat. La rândul lor reclamanții cumpărători

au specificat în cererea de chemare în judecată că în realitate Statul Român nu

mai era proprietar asupra imobilului vândut de peste 4 ani ceea ce nu poate

constitui o încălcare a Legii nr. 112/1995, imputabilă cumpărătorilor. S-a

subliniat faptul că suntem în fața vânzării bunului altuia. De altfel,

reclamanții au înțeles să formuleze în subsidiar și o cerere în constatarea nulității

absolute a contractului pentru eroare obstacol.

Prin urmare, Înalta

Curte a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile obligației de

garanție a vânzătorului în caz de evicțiune și a dat îndrumări obligatorii

instanței de rejudecare de a examina cererea reclamanților din perspectiva

aspectelor semnalate, inclusiv sub aspectul cererii de nulitate/anulare pentru

cauza menționată a contractului contestat.

În rejudecarea cauzei

a fost depus extrasul de cont din care rezultă că pârâtul Municipiul Sibiu a

procedat la executarea sentinței pronunțate de Tribunalul Sibiu, virând suma de

477.887 lei în contul reclamanților P., la data de 5 iunie 2013. Alte probe nu

au fost solicitate și administrate de instanța de apel.

Având în vedere

dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs și prevederile art. 315

coroborate cu 297 C. proc. civ., Curtea a procedat judecarea cauzei, ca

instanță de fond:

Instanța supremă a

îndrumat instanța de rejudecare să reexamineze cererea reclamanților pornind de

la aspecte statuate cu caracter obligatoriu, și anume a stabilit că în speță

instituția incidentă este „vânzarea lucrului altuia”.

Un prim aspect de

nulitate a contractului este sesizat în Decizia de casare nr. 4395/2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație de Justiție, și anume cel prevăzut de art.

9 din Legea nr. 112/1995 în forma în vigoare la momentul încheierii

contractului, în conformitate cu care chiriașii, titulari de contract ai

apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14,

pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a

prețului.

Deci, astfel de

imobile solicitate a fi restituite în natură de fostul proprietar nu puteau fi

vândute chiriașilor decât după expirarea termenului de 6 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 în care persoanele îndreptățite la

restituirea în natură puteau depune cereri în acest sens, termen prevăzut de art.

14 din Legea nr. 112/1995. În speță însă, nu numai că părțile au ignorat acest

text de lege, ci chiar au contractat cu privire la un imobil care era deja de 4

ani întabulat pe numele fostului proprietar.

Reclamanții nu au sesizat

instanța însă cu un astfel de motiv de nulitate, și anume cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în temeiul căreia contractul a fost încheiat,

iar instanța nu se poate sesiza din oficiu cu o astfel de acțiune.

M.F.P. ar fi avut

calitate procesuală pasivă și putea fi obligat la restituirea prețului

actualizat plătit de chiriași pentru imobilul în litigiu, numai în ipoteza unei

acțiuni întemeiate pe art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, M.F.P.

ar fi avut calitate procesuală pasivă în ipoteza unei acțiuni întemeiate pe

disp. art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009, acțiune

prin care reclamanții ar fi putut solicita restituirea prețului de piață al

imobilului în ipoteza desființării contractului încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pentru aceste motive,

acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu M.F.P. a fost respinsă,

acest pârât nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

reclamanții P. și Municipiul Sibiu prin mandatar, astfel că orice motiv de

nulitate a contractului, fie absolută fie relativă, nu a putut fi opus M.F.P.,

răspunderea contractuală și repunerea părților în situația anterioară

încheierii contractului căzând numai în sarcina părților cocontractante.

S-a reținut că, prin restabilirea

situației anterioare încheierii contractului nu se pot aplica dispozițiile art.

1341 - 1346 C. civ. referitoare la răspunderea pentru evicțiune, deoarece

Înalta Curte a statuat cu caracter obligatoriu că nu sunt întrunite condițiile obligației

de garanție pentru evicțiune.

Prin urmare, prejudiciul

încercat de cumpărători nu poate fi decât prețul plătit pe apartamentul în

litigiu, respectiv suma de 10.415.926 lei, conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1918 din 29 ianuarie 1997. În mod evident, această sumă

trebuie actualizată cu rata inflației pentru ca acoperirea prejudiciului să fie

integrală. Conform raportului de expertiză efectuat de expertul contabil T.I.,

prețul contractului de vânzare-cumpărare din 1997 actualizat cu indicele

prețurilor de consum până în luna septembrie 2011 devine 199.884.853 lei,

respectiv 19.988,50 lei (fila 153, dosar fond), sumă pe care pârâtul va fi

obligat să o plătească reclamanților, cu precizarea că aceasta este suma

actualizată numai până la momentul efectuării expertizei - septembrie 2011 - urmând

ca prețul să fie actualizat la zi, la data plății efective.

Prin urmare,

solicitarea reclamanților ca pârâții să fie obligați în solidar la plata sumei

reprezentând valoarea de piață a apartamentului a fost apreciată ca fiind

lipsită de suport legal, dispozițiile art. 1342 C. civ. neputând fi aplicate în

ipoteza constatării nulității contractului, deoarece ele se referă la valoarea pe

care o are lucrul vândut la epoca evicțiunii, instituție care este exclus a fi

aplicată în speță, date fiind dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerea

reclamanților că au făcut o serie de investiții în apartamentul în litigiu,

investiții care au și atras o valoare mare imobilului sunt reale și nu au fost

contestate, fiind firesc să se efectueze asemenea investiții de către

reclamanții care folosesc imobilul de peste 15 ani, însă acestea nu pot da

naștere la obligații suplimentare în sarcina cocontractantului vânzător Municipiul

Sibiu, întrucât nu pot fi circumscrise noțiunii de restituire reciprocă a

prestațiilor.

Pârâtul primarul Municipiului

Sibiu nu poate fi obligat decât la restituirea actualizată a prețului, deoarece

aceasta este prestația pe care acesta a primit-o la momentul încheierii

contractului anulat.

Pe de altă parte,

pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin

îmbunătățirile necesare și utile chiriașii au dreptul la despăgubire în temeiul

art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, obligația despăgubirii revenind

persoanei îndreptățite. Cu alte cuvinte, prin îmbunătățirile aduse

apartamentului s-a creat o însărăcire a reclamanților și o îmbogățire a

fostului proprietar, care a redobândit apartamentul în această stare,

îmbunătățită. Prin urmare, nici Statul Român prin M.F.P. și nici pârâtul primarul

Municipiului Sibiu nu pot fi obligați la restituirea acestor îmbunătățiri, ci

numai fostul proprietar care beneficiază, în final de acestea.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție a SC U. SA Sibiu formulată de pârâtul Municipiul Sibiu

prin primar, se apreciază că aceasta nu poate fi primită întrucât antecesoarea

chematei în garanție - R.A.G.C.L. Sibiu - a semnat contractele de

vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, iar nu

în nume propriu. În aceste condiții, efectele nulității contractului se produc

numai față de părțile contractante, nu și față de mandatarii lor, conform art. 1546

C. civ. Atâta timp cât nu s-a constatat nicio culpă a mandatarului acesta nu

poate răspunde față de mandant, pe temeiul răspunderii civile contractuale,

deoarece nu există niciun raport juridic între el și cumpărători.

Pentru motivele mai

sus expuse, procedând la evocarea fondului, în baza art. 315 raportat la art. 297

C. proc. civ., Curtea a admis în parte acțiunea formulată în subsidiar de

reclamanții P.V. și P.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin

primar, și în consecință:

A constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între reclamanții P.V. și P.A.

în calitate de cumpărători și Municipiul Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu în

calitate de vânzător.

În vedere restituirii

prestațiilor a fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească

reclamanților suma de 19.988 lei, 5 lei reprezentând prețul actualizat, la

nivelul lunii septembrie 2011, al imobilului situat în Sibiu, ce a făcut

obiectul contractului din 1997, urmând ca prețul să fie actualizat la zi, la

data plății efective.

S-au respins

celelalte pretenții formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Sibiu prin primar precum și acțiunea formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâtul M.F.P. București.

În temeiul art. 63 C.

proc. civ. s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul

Municipiul Sibiu prin primar în contradictoriu cu chematul în garanție SC U. SA

Sibiu, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ..

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. a fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească

reclamanților suma de 1.810 lei, cheltuieli de judecată în fața instanței de

fond, reprezentând taxă de timbru achitată de reclamanți și aferentă

pretențiilor admise.

În temeiul art. 19 alin.

(1) din O.U.G. nr. 51/2008 celelalte cheltuieli reprezentând taxă de timbru a

rămas în sarcina statului, neputând fi puse în sarcina pârâtului atâta timp cât

reprezintă cheltuieli de judecată aferente pretențiilor respinse.

Împotriva Deciziei

nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au

declarat recurs reclamanții P.A., P.V. și pârâtul Municipiul Sibiu prin primar.

Recurenții reclamanți

au invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Decizia pronunțată a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în sensul art. 304 pct. 9

C. proc. civ. din 1865, deoarece atât instanța de fond, cât și instanța de apel

au considerat întemeiată acțiunea sub toate petitele solicitate și li s-a

acordat cu titlu de daune interese suma de 471.551 lei, considerându-se că au

fost evinși în totalitate de către vânzător.

Prin Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 4395 din 10 decembrie 2013, a fost admis

recursul declarat de recurenta pârâtă Primăria Municipiului Sibiu, a fost casată

Decizia nr. 66 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, anulată

sentința Tribunalului Sibiu nr. 880/2012, reținându-se că nu ar fi aplicabil

regimul juridic al evicțiunii prevăzut de art. 1341 - 1343 C. civ. de la 1864.

Se arată că, în mod

netăgăduit s-a tranșat de către instanțele de judecată, faptul că pârâta

Primăria Municipiului Sibiu știa de pierderea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu încă din anul 1993, când a pierdut în mod irevocabil în

fața fostului proprietar.

Prin urmare, potrivit

reglementării C. civ. de la 1864, sunt incidente dispozițiile art. 1346 și dispozițiile

art. 1350 C. civ., precum și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția E.D.O.

Se conchide că, aplicându-se

regulile vânzării lucrului altuia în speța de față, se produce o discriminare

nejustificată, care ar duce la încălcarea art. 14 rap. la art. I Protocol 1 din

Convenția E.D.O. și ale art. 1 din Protocol nr. 1 Adițional la C.E.D.O. se

susține astfel că, prin faptul că reclamanții au pierdut proprietatea imobilului

cumpărat cu bună-credință de la statul român a avut loc o ingerință în dreptul de

proprietate, recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

E.D.O.

Recurenții-reclamanți

învederează că instanța are obligația de a interpreta dreptul intern de o

manieră care să dea efect sistemului de protecție a drepturilor fundamentale

ale omului instituit de Convenția E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O.

Prin hotărârea

atacată, instanța a aplicat regulile vânzării bunului altuia în sensul

limitării principiului "restitutio în integram" la valoarea

actualizată a prețului. Dacă s-ar fi aplicat regulile evicțiunii, cumpărătorul

evins ar fi avut dreptul în plus la despăgubiri.

În drept se invocă

art. 304 pct. 9, art. 312, art. 315 C. proc. civ. din 1865.

Împotriva Deciziei civile

nr 49/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs și Municipiul

Sibiu care a susținut următoarele motive de nelegalitate:

Instanța de apel în

mod greșit a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 1997

încheiat între reclamanții P.V. și P.A. în calitate de cumpărători și Municipiul

Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu în calitate de vânzător și a obligat pârâtul

Municipiul Sibiu să plătească reclamanților suma de 19.988,5 lei reprezentând

prețul actualizat al imobilului situat în Sibiu, reținând că vânzătorul nu mai

era proprietar al imobilului vândut reclamanților de peste 4 ani.

Imobilul în litigiu a

aparținut Fundației R., prin sentința civilă nr. 761/1993 s-a dispus anularea

formelor de trecere în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Sibiu

și restabilirea situației anterioare de carte funciară, iar prin sentința

civilă nr. 7121/1993 s-a dispus întabularea dreptului de proprietate asupra

imobilului înscris în C.F. Sibiu, construcții și teren în suprafață de 1.421 mp

pe numele F.D.G.S.

În urma rămânerii

definitive și irevocabile a sentințelor amintite, R.A.G.C.L. Sibiu care avea în

administrare locuințele naționalizate, a încheiat procesul verbal de predare

primire cu Fundația R. în data de 11 mai 1993, pentru imobilul din Sibiu.

Astfel, în mod greșit

a apreciat instanța de apel faptul că Statul Român nu a reținut corect titlul

în baza căruia deținea imobilul în momentul vânzării, fiind de rea-credință,

întrucât, fără să-și verifice titlul și fără să țină cont de procesele de

revendicare din 1993, unde a avut calitatea de pârât, a demarat procedura de

vânzare a locuinței creând aparența unui bun proprietar.

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală și cu privire la respingerea cererii de chemare

în garanție a SC U. SA, deoarece se impunea admiterea cererii de chemare în garanție

formulată de Municipiul Sibiu împotriva SC U. SA în calitate de continuatoare a

R.A.G.C.L. Sibiu ca semnatară a contractului și obligarea acestei societății la

plata sumei solicitate de către reclamantă în solidar cu pârâtul M.F.P.

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta sunt nefondate

pentru considerentele ce succed:

Recursul declarat de

reclamanții P.A., P.V. vizează, în esență, incidența motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederându-se eronata aplicare a

dispozițiilor art. 1346, 1350 și 1082 C. civ. de către instanța de apel care

trebuia să admită cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor interese,

constând în prețul de circulație al imobilului pe care reclamanții nu l-au

putut avea în proprietate din culpa exclusivă a vânzătorului.

Pentru a fi incident

acest motiv de modificare este necesar ca instanța de apel să fi interpretat

sau aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente, privind vânzarea

bunului altuia, dispoziții aplicate în mod just în speța supusă judecății.

De altfel, Curtea de

Apel a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin reținerea îndrumărilor

Deciziei de casare nr. 4395 din 10 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care s-a statuat cu caracter obligatoriu că nu sunt incidente prevederile

art. 1341, 1346 C. civ. referitoare la răspunderea pentru evicțiune,

realizându-se examinarea cererii reclamanților din perspectiva cererii de

anulare a contractului și sub aspectul celorlalte motive invocate și anume sub

aspectul vânzării de către stat a bunului altuia.

De asemenea, corect

s-a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți doar la costul prețului actualizat

al apartamentului în litigiu, dată fiind situația premisă a acțiunii formulate,

situație invocată de chiar reclamanți și anume vânzarea lucrului altuia. Și

aceasta deoarece între rezoluțiune și nulitatea unui contract există importante

deosebiri: nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce rezoluțiunea

presupune un act valabil încheiat; la nulitate cauzele sunt contemporane

pronunțării încheierii actului, la rezoluțiune, cauza este ulterioară acestui

moment.

În cauză corect s-a

apreciat ca acel contract de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate,

iar vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului asupra bunului pe care îl

înstrăinează.

Motivele de recurs invocate

sub acest aspect sunt nefondate deoarece, reținând caracterul translativ al

contractului de vânzare-cumpărare, analizând calitatea de proprietar a

vânzătorului la data încheierii contractului, respectiv faptul că vânzătorul nu

mai era proprietar al imobilului înstrăinat reclamanților de peste 4 ani, Curtea

de Apel în mod corect a constatat nulitatea contractului de vânzare și a

considerat că părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii

acestuia, obligând, în consecință, pe pârât, să restituie reclamanților prețul

actualizat al apartamentului în litigiu.

Și sub aspectul

incidenței dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001care ar fi

determinat îndreptățirea reclamanților la restituirea prețului de circulație a

apartamentului dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare (încheiat cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995), în mod just s-a considerat că

reclamanții nu au sesizat instanța cu un astfel de motiv de nulitate. Or, în

lipsa invocării acestui temei juridic (art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001),

instanța de judecată în mod corect s-a pronunțat și a dispus asupra nulității

contractului de vânzare-cumpărare (cerere întemeiată pe dispozițiile art. 954 C.

civ.), obligând pârâtul Municipiul Sibiu la plata prețului actualizat.

Nici criticile

formulate de recurenți privind incidența dispozițiilor art. 1082 C. civ. nu pot

conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate deoarece eventualele daune

interese la care reclamanții se pretind a fi îndreptățiți ar fi putut fi

acordate doar în ipoteza neexecutării obligației (de predare a bunului), ceea

ce nu se verifică în cauză. De altfel, neexecutarea ar presupune un contract

valabil încheiat, caz în care ar opera sancțiunea rezoluțiunea ca sancțiune

pentru neexecutarea obligațiilor asumate. Or, în speță, operează nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare pentru vânzarea lucrului altuia întrucât

lipsa calității de proprietar a vânzătorului, calitate esențială și absolut

necesară pentru încheierea valabilă a convenției părților, duce la absența

cauzei obligației comutative asumate de către cumpărător, pretinsul proprietar

neputând satisface scopul avut în vedere de către cumpărător, dobândirea

proprietății.

Criticile

recurenților-reclamanți referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție și ale art. 6 alin. (1) din

Convenția E.D.O., nu pot fi primite. Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că reclamanții nu dețin un „bun” care să se bucure de protecția

conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția E.D.O.

În jurisprudența

sa, C.E.D.O a reținut că semnificația noțiunii de „bun” se

raportează atât la bunuri actuale existente, cât și la valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanții pot

pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține

exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

Motivele de recurs

invocate sub acest aspect nu sunt fondate deoarece, invocarea de către

recurenți a practicii judiciare, respectiv a unei decizii pronunțate într-o

cauză similară (în cadrul căreia s-a acordat prețul de piață) nu poate conduce

la reținerea existenței unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană, în patrimoniul reclamanților. Și aceasta

deoarece, așa cum a statuat C.E.D.O., „existența unui bun actual în patrimoniul

unei persoane ființează manifest, dacă printr-o hotărâre definitivă și

executorie jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului”.

Așa cum a statuat C.E.D.O.

în jurisprudența sa, „transpunerea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, a interesului patrimonial ce

rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se

subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de

recurs prevăzute de aceste legi”.

De altfel, C.E.D.O. a

constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005,

dreptul intern prevede un mecanism special pentru a ajunge fie la restituirea

bunului fie la acordarea unor despăgubiri, însă cu îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege, neîndeplinite în speța supusă judecății.

Recursul declarat de

recurentul pârât Municipiul Sibiu este nefondat pentru considerentele ce

succed:

Susținerile formulate

de recurentul-pârât se încadrează în motivul de modificare reglementat de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticându-se soluția de constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și pârâtul

Municipiului Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu.

Pe de o parte, se

susține că imobilul în litigiu, fiind predat de R.A.G.C.L. reclamanților, aceștia

nu mai puteau solicita rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligațiilor

asumate. Or, instanța de apel a analizat și a constatat cu respectarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. nulitatea respectivului contract de

vânzare-cumpărare reținând că pentru restabilirea situației anterioare încheierii

contractului nu se pot aplica dispozițiile art. 1341 și ale art. 1346 C. civ.

Nici susținerile

recurentului pârât Statul Român privind respingerea cererii de chemare în

garanție a SC U. SA nu sunt justificate. Și aceasta deoarece antecesoarea

chematei în garanție - R.A.G.C.L. Sibiu a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, aspect

reținut de instanța de apel care a aplicat în mod just dispozițiile art. 1546 C.

civ., statuând că efectele nulității contractului se produc numai față de părți,

nu și față de mandatar.

Actul juridic pe care

mandatarul l-a încheiat în numele mandantului determină raporturi juridice

distincte între mandant și terțul contractant. Astfel că pârâtul, Municipiul

Sibiu a fost reprezentat de mandatarul R.A.G.C.L. Sibiu la încheierea

respectivului contract, și prin urmare, toate efectele legale active sau pasive

ale actului se răsfrâng asupra mandantului, el devine personal creditorul,

respectiv debitorul terțului ori titularul dreptului real dobândit prin actul

încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din

înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terțului ori prin

stingerea unui raport obligațional. Odată ce mandatarul și-a îndeplinit

împuternicirea, el nu-și asumă nicio obligație în ceea ce privește executarea

între mandant și terț a obligațiilor izvorâte din contractul pe care l-a

încheiat prin reprezentare.

Pentru aceste

considerente, se vor respinge recursurile formulate de reclamanții P.A., P.V.

și de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar

împotriva Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, ca nefondat și se va menține în

baza art. 312 C. proc. civ. decizia ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.A., P.V. și de pârâtul

Municipiul Sibiu prin primar

împotriva

Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 martie 2015.