ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 august 2008, reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj a chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Mocrea, solicitând: să se dispună recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în C.F., Mocrea, reprezentând lăcaș de cult (biserică) și casă parohială, împreună cu terenul intravilan aferent în suprafață de 1.692 mp, restabilirea situației anterioare de C.F., întrucât titlul prin care pârâtei i s-a atribuit imobilul descris mai sus - încheierea din 09 aprilie 1971 - este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948 și pe cale de consecință, obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil; să fie îndrumat O.C.P.I.

Arad - Biroul C.F. Ineu să radieze înscrierea de sub B 1 din C.F., Mocrea, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii și să noteze în C.F., Mocrea, B.G.C. din satul Mocrea, jud. Arad. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat să se constate inexistenta dreptului reclamantei asupra imobilului situat în Mocrea, curte și gradină în suprafață de 1.962 mp" identificat sub A.1 în C.F., Mocrea și pe cale de consecință, să se constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil. A arătat pârâta - reclamantă că în foaia B din C.F., Mocrea, la localizare, nu a fost înscrisă nici reclamanta E.R.G.C.U.R. de Lugoj și nici unitatea subordonată P.R.G.C.U.R. din Mocrea. La data introducerii acțiunii, P.R.G.C.U.R.

din Mocrea nu exista nici juridic și deci nici fiscal, singură P.R.O. din Mocrea fiind înscrisă prin rectificare sub B 1 ca proprietar tabular al imobilului înscris sub A1 din același C.F., Mocrea. Ulterior, reclamanta a depus o precizare a acțiunii prin care a arătat că renunță la judecarea capătului de cerere privind revendicarea casei parohiale înscrisă în C.F., Mocrea și a terenului aferent acesteia. De asemenea, prin alte precizări succesive, reclamanta și-a modificat cadrul procesual, chemând în judecată pe pârâții Orașul Ineu (proprietar al drumurilor localității Mocrea ce limitează parțial imobilul în litigiu), U.D., K.I., P.M., M.I. și T.A. Prin sentința civilă nr. 1566 din 25 iunie 2012, tribunalul a admis acțiunea precizată, a rectificat suprafața terenului din C.F., Mocrea de la 1.692 mp la 2.808 mp și a dispus dezmembrarea imobilului din C.F., Mocrea, conform variantei nr. 1 a raportului de expertiză, parte integrantă hotărâre.

S-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra parcelei, cu titlu de restabilire a situației anterioare, și a fost obligată pârâta P.O.R. Mocrea să lase reclamantei acest imobil în deplină posesie și liniștită folosință. A fost îndrumat O.C.P.I. Arad Biroul de C.F. Ineu să facă mențiunile cuvenite privitor la drepturile de proprietate ale reclamantei și pârâtei. A fost respinsă acțiunea reconvențională ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, pe terenul în litigiu sunt două construcții principale: biserica și casa parohială, cea din urmă fiind construită de pârâta Parohia Ortodoxă Mocrea în 1976, în baza autorizației pentru executare lucrări din 04 octombrie 1976. Casa parohială a fost înscrisă din eroare în C.F., Mocrea, ulterior înscrisă prin conversia de pe hârtie a acestei cărți funciare în C.F., Mocrea.

Astfel, prin excludere, casa înscrisă în C.F. Mocrea nu poate fi decât biserica identificată de experții J.G. și L.V. pe terenul în litigiu, așa încât apare vădit faptul că obiectul acțiunii reclamantei cuprinde și un locaș de cult. În C.F., Mocrea a fost înscrisă, în foaia de avere, P.G.U. Mocrea în cotă e 1/1, la localizare, cu precizarea, efectuată sub B 1, prin încheierea C.F. din 1971, că „se rectifică numele proprietarului imobilului de la Foaia A din P.G.U. Mocrea în Parohia Ortodoxă Mocrea”, temeiul rectificării cărții funciare și a intabulării pârâtei fiind Decretul nr. 358/1948, prin care se stabilea că, în urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult încetează de a mai exista, stipulându-se, totodată, că averea mobilă și imobilă a organizațiilor și instituțiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribui în parte către B.O.R.

În acest context, prima instanță a reținut că reclamanta a fost proprietara inițială a imobilului compus din casă și teren de 1.692 mp, chiar dacă nu figurează sub B 1 în foaia de proprietate a cărții funciare și că demersul reclamantei este întemeiat pe dispozițiile Decretului - Lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificât și completat prin O.G. nr. 64/ 2004, modificată și completată prin Legea nr. 182/2005. Acest act normativ are caracter reparator fiind subsecvent Decretului-Lege nr. 9/1989 prin care B.R.U.R. (greco - catolică) este recunoscută oficial, act normativ care, abrogând o serie de acte normative emise de regimul comunist, condamnă fără echivoc caracterul discriminator, nedrept și grav prejudiciabil al acestor reglementări, printre care se înscrie și Decretul-Lege nr. 358/1948.

S-a reținut totodată, că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, convocând pârâta la dialog, consemnându-se refuzul Parohiei Ortodoxe Mocrea de a retroceda biserica, împrejurare care nu poate împiedica însă accesul liber al reclamantei la justiție. S-a constatat că în dosar nu există o probă în sensul exprimării dorinței credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii și că, dacă în procedura desfășurată în fața comisiei mixte, dorința credincioșilor este asimilată prin aviz consultativ, respectiv aflarea acestei dorințe este obligatorie, în procedura jurisdicțională în fața instanței, această dorință nu are nicio semnificație juridică.

Deși prin art. 3 din Decretul–Lege nr. 126/1990 s-a stabilit că situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut B.R.U.R. și au fost preluate de biserica catolică se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, în același timp, prin Legea nr. 182/2005 art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost completat prevăzându-se la alin. (2) că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește vreuna din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.

Prima instanță a concluzionat că, prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț, ori ca acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de membri - persoane fizice care o alcătuiesc. Astfel, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 și în baza art. 481 C. civ., art. 34 pct. 1 și 4 din Legea nr. 7/1996 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prima instanță a reținut că este întemeiată acțiunea principală precizată având ca obiect atât biserica cât și terenul aferent, preluarea dreptului de proprietate al reclamantei echivalând cu o expropriere nelegală.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta P.O.R. Mocrea - Arad, solicitând schimbarea în tot a soluției, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată. Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 87/R din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că înscrierile din cartea funciară dovedesc fără dubiu faptul că imobilele au fost stăpânite de reclamantă până la emiterea Decretului nr. 358/1948, când au trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei. În urma recunoașterii oficiale a B.R.U.R.G.C., prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005, s-a reglementat procedura de restituire de către B.O.R.

a lăcașurilor de cult ce au fost preluate de aceasta din urmă în baza Decretului - Lege nr. 358/1948, aceste dispozițiile legale având, în mod evident, un caracter reparator față de cultul greco-catolic, stând totodată la baza demersurilor inițiate de acesta pentru redobândirea imobilului înscris în C.F., Mocrea, constând în lăcașul de cult - B.G.C., împreună cu terenul intravilan aferent acesteia. S-a constatat că expertiza tehnică de specialitate efectuată în cauză a statuat faptul edificării B.G.C. din localitatea Mocrea pe terenul înscris în C.F., Mocrea, și că, prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți raportat la petitele cu care a fost învestită, în mod legal a reținut tribunalul că acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun ce face obiectul prezentei cauze este întemeiat, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., raportat la prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

Prin Decizia nr. 1095 din 1 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de pârâta P.O.R. Mocrea, casată hotărârea instanței de apel și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut, în ce privește motivul vizând încălcarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, că incidența textului de lege a fost invocată de pârâtă, atât în susținerea excepțiilor inadmisibilității și prematurității cererii de chemare în judecată, cât și ca apărare de fond.

Astfel, prin motivele de apel, pârâta a susținut că nu este suficient motivată și întemeiată soluția instanței asupra excepției prematurității acțiunii, deoarece în procedura prealabilă de conciliere prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu au fost implicate părțile din prezenta cauză, iar convocarea la conciliere nu s-a realizat în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 și nu a fost determinată dorința credincioșilor care dețin bunurile ce fac obiect al disputei.

Prima instanță a reținut că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și a convocat Parohia Ortodoxă Mocrea la conciliere prealabilă; pentru că nu s-a ajuns la un rezultat, reclamanta are la îndemână calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun; instanța a reținut, totodată, că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinței credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii, dar că, în orice caz, aceasta nu are semnificație juridică, deoarece legiuitorul nu a stabilit criterii precise pentru exprimarea sa.

Analizând motivul de apel invocat, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului în sensul că în cauză au fost corect soluționate excepțiile invocate, iar reclamanta a respectat dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 în privința procedurii prealabile de conciliere, fără să se pronunțe asupra motivului referitor la faptul că nu a fost determinată dorința credincioșilor.

Înalta Curte a constatat că, potrivit cererii introductive de instanță, cadrul normativ în care trebuie să fie soluționate pretențiile reclamantei este reprezentat de Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat ca efect al Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului greco-catolic, distingându-se două situații: cea a bunurilor care se află în patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală și, respectiv, cea a lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se stabilește de o comisie mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține respectivele bunuri.

Fața de reglementarea menționată, sintagma „potrivit dreptului comun” cuprinsă în conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar instanța învestită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. În ce privește introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, aceasta reprezintă opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectațiune specială, respectiv cea de lăcașuri de cult, motiv pentru care instanțele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituționale prin Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și nr. 804/2012 ale Curții Constituționale.

Prin deciziile menționate, s-a statuat că prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituția României, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și social, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat de dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3). A motivat instanța constituțională în sensul că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, iar teza ultimă a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Ca atre, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel invocat, fiind încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, deoarece hotărârea pronunțată nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre criticile din apel, impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care urmează să se aibă în vedere exigențele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căruia situația juridică a lăcașurilor și caselor parohiale ce au aparținut B.U.R. și au fost preluate de B.O.R. se va stabili de reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, atât în legătură cu soluționarea excepțiilor invocate, cât și pe fondul cauzei.

Reluând judecata, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a pronunțat Decizia nr. 32 din 25 februarie 2015, prin care a admis apelul pârâtei și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii, cu menținerea în rest a dispozițiilor sentinței. Conformându-se indicațiilor deciziei de casare, instanța de apel a analizat susținerile pârâtei-apelante vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei și a lipsei dovezii calității de reprezentant a acesteia, pe care le-a găsit neîntemeiate. Astfel, s-a reținut că prima instanță a fost sesizată cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj în calitate de for tutelar al P.R.U.R.G.C.

Mocrea și că prin H.G. nr. 1208/2008 au fost recunoscute Codul de drept canonic al B.R.C. și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, „pe baza cărora se organizează și funcționează B.R.C. din România, respectiv B.R.U.R.G.C.” Or, B.R.U.R.G.C. este o biserică catolică orientală de rit bizantin, astfel că, față de prevederile canonului 1 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale potrivit cărora „Canoanele acestui Cod privesc toate și numai Bisericile orientale catolice, exceptând cazul în care, în ceea ce privește relațiile cu Biserica latină, este stabilit în mod expres altfel.”, este evident că este supusă acestui cod, contrar celor susținute de apelantă. De asemenea, s-a apreciat că susținerile apelantei vizând încălcarea dispozițiilor art. 67, 83 C. pr.

civ, art. 8 din Legea nr. 489/2006 nu se constituie în temeiuri de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant a intimatei, întrucât în exercitarea puterii ce îi este recunoscută de canonul 178 din Codul canonic al reclamantei, Episcopul reprezintă eparhia în toate problemele juridice (canonul 190). Pe de altă parte, „în exercitarea funcției sale pastorale, Episcopul eparhial se va îngriji de toți credincioșii creștini încredințați lui…” (canonul 192), îndeplinirea acestei obligații presupunând inclusiv asigurarea lăcașului în care aceștia să își practice cultul, în acest sens fiind promovată prezenta acțiune.

Neîntemeiate au fost considerate și susținerile vizând prescripția dreptului la acțiune, față de dispozițiile art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938.” și ale art. 36 din Legea nr. 7/1996 care stabilesc o excepție de la caracterul imprescriptibil al acțiunii în rectificare de carte funciară, astfel că sunt de strictă interpretare, condițiile referitoare la buna-credință și la caracterul oneros al dobândirii imobilului impunându-se a fi întrunite cumulativ în persoana terțului. Or, în cauză, pârâta nu doar că nu a făcut dovada caracterului oneros cu care ar fi dobândit lăcașul de cult, ci a negat chiar existența acestuia pe terenul înscris în cartea funciară.

Totodată, a fost apreciată neîntemeiată și excepția prematurității acțiunii, având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, faptul că s-a întrunit comisia mixtă formată din reprezentanții celor două culte, care nu au ajuns la nicio înțelegere, așa încât, conform art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, reclamanta „are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”. În ceea ce privește fondul pricinii, s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere îndrumările obligatorii în sensul art. 315 C. proc. civ. privind dezlegarea problemelor de drept cuprinse în decizia de casare. Astfel, Înalta Curte a statuat că instanța de apel trebuia să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor din comunitate, arătându-se că reclamanta pretinde revendicarea lăcașului în conformitate cu dispoz.

art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, Curtea Constituțională apreciind că textul de lege menționat nu încalcă principiul după care statul român este stat democratic, și nici pe cel al libertății cultelor religioase. Ca urmare, în apel s-a depus la dosar un tabel intitulat “Conscripția locuitorilor din Parohia Ortodoxă Mocrea, care au optat pentru păstrarea bisericii la cultul ortodox”, iar din examinarea listelor depuse a rezultat că dintr-un total de 298 de semnatari, 297 au optat pentru păstrarea de cultul ortodox a lăcașului de cult.

Raportând aceste cifre la tabelele cu locuitorii ce aparțin fiecăruia dintre cele două culte, s-a constatat că poate fi prezumată dorința credincioșilor din comunitate ca lăcașul de cult, în speță, să rămână bisericii ortodoxe, această prezumție nefiind răsturnată prin dovada contrară, a faptului că majoritatea credincioșilor doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic. În concluzie, Curtea de apel reținut că, față de disp. art. 315 C. proc. civ. și art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text privind existența unei dorințe a majorității credincioșilor pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu, astfel încât apelul pârâtei este întemeiat sub aspectul soluției date în primă instanță cererii de chemare în judecată precizată.

Cum, conform acestor considerente, reclamantei nu-i poate fi recunoscută calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu (lăcaș de cult și teren), au fost respinse și celelalte cereri ale acesteia, câtă vreme rectificarea suprafeței de carte funciară și dezmembrarea nu pot fi cerute decât de proprietarul (respectiv, de coproprietarul) imobilului, conform dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, art. 83 alin. (2), art. 84 alin. (1), art. 89 alin. 6 din Ordinul nr. 633/2006, art. 480 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, câtă vreme obligarea O.C.P.I. la efectuarea de mențiuni în cartea funciară are caracter accesoriu față de cererea în rectificare și, în fine, câtă vreme posesia și folosința solicitate de reclamantă cu privire la imobil sunt atribute ale dreptului de proprietate care nu a fost recunoscut reclamantei.

În ceea ce privește susținerile apelantei privind respingerea cererii reconvenționale în primă instanță, Curtea de apel a reținut că, pe cale reconvențională, pârâta a solicitat să se constate inexistenta dreptului reclamantei asupra imobilului situat în Mocrea format din „casă, curte și grădină în suprafață de 1.962 mp" identificat sub A.1 în C.F., Mocrea și pe cale de consecința, să se constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil. Deși corespunde realității că, respingând cererea reconvențională, prima instanță nu a expus separat în cuprinsul considerentelor motivele pentru care a dispus în acest sens, în același timp, respingerea acestei cereri este consecința firească a admiterii acțiunii principale, o atare modalitate de expunere a argumentelor de către tribunal neechivalând cu omisiunea de a intra în cercetarea fondului în sensul art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., omisiune care să atragă desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la prima instanță. În consecință, s-a constatat că soluția de respingere a cererii reconvenționale este legală, fiind menținută ca atare, câtă vreme constatarea inexistenței dreptului reclamantei asupra imobilului înscris în C.F., Mocrea are natura unei simple apărări pe care pârâta o opune pretențiilor reclamantei întemeindu-se (și) pe conținutul cărții funciare. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta E.R.U.R.G.C., ale cărei critici au vizat următoarele aspecte: - Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanța de apel realizând pe de o parte, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 255 C. proc.

civ., pronunțând în cauză o sentință, în condițiile în care hotărârea acesteia, dată în soluționarea apelului, trebuia să se intituleze deciziei, iar pe de altă parte, a dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, raportate la art. 480-481 C. civ., atunci când a considerat că „reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor legale referitoare la dorința majorității credincioșilor pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu”. Astfel, față de dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 182/2005, în situația în care pretențiile de restituire a lăcașului nu se rezolvă de comisia mixtă, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun.

Rezultă că reclamanta, în calitate de parte interesată, nu a avut nicio obligație de a solicita dorința credincioșilor din comunitatea Mocrea, iar caracterul de drept comun al acțiunii în revendicare se opune obstrucționării liberului exercițiu al acestei acțiuni prin impunerea altor condiții precum cea enunțată de instanța de apel. Posibilitatea exercitării necondiționate a acțiunii în revendicare de drept comun în contextul legislativ instituit din Legea nr. 182/2005 a fost de altfel, menționată de C.E.D.O. într-o speță similară (Hotărârea pronunțată în cauza Parohia Greco - Catolică Sâmbăta Bihor contra României), în care statul a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 par.1 și art. 14 din Convenție, tocmai pentru faptul că instanțele naționale respinseseră ca inadmisibilă o acțiune formulată în același cadru ca și cel de față.

De aceea, în mod nelegal a dispus instanța de apel, întemeindu-se pe art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, respingerea acțiunii în revendicare, câtă vreme textul de lege, referindu-se la accesul la justiție al părții interesate potrivit dreptului comun, nu prevede niciunde în cuprinsul său, vreo referire la consultarea credincioșilor din comunitate. Faptul că, credincioșii de confesiune ortodoxă sunt mai numeroși decât credincioșii greco-catolici în comunitatea Mocrea nu are nicio relevanță în cauză și dacă în procedura prealabilă, aflarea dorinței credincioșilor este obligatorie, în procedura jurisdicțională, această dorință nu are nicio semnificație juridică. De asemenea, instanța de apel a interpretat greșit îndrumările date de Înalta Curte, încălcând flagrant dispoz.

art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, atunci când a apreciat că se poate prezuma dorința credincioșilor din comunitate ca lăcașul de cult să română bisericii ortodoxe, confundând numărul credincioșilor din comunitatea Mocrea cu dorința acestora, stabilind o prezumție nesusținută de nicio probă. Or, având în vedere că în prezent numărul credincioșilor ortodocși este majoritar în toate comunitățile religioase din Transilvania, o aplicare în sensul menționat a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar goli actul normativ de orice conținut reparator. - S-a solicitat ca, după admiterea recursului, pe fondul cauzei să se dispună admiterea acțiunii în revendicare întrucât unicul titlu de proprietate valabil rezultat din cuprinsul colii de C.F., Mocrea este titlul reclamantei.

Sub acest aspect, recurenta a reluat elementele de fapt ale pricinii prezentate în fața instanțelor de fond, arătând situația imobilului anterior anului 1948, felul în care s-a făcut după aceea înscrierea dreptului în favoarea intimatei-pârâte în baza Decretului nr. 358/1948, în pretinse condiții de nevalabilitate date de nerespectarea art. 17 alin. (1) și (4) din Decretul-Lege nr. 115/1938. Ca atare, intimata-pârâtă este cea care stăpânește imobilul în litigiu fără nici un titlu valabil, așa încât în mod corect prima instanță a fondului a admis acțiunea în revendicare.

O soluție în sens contrar ar fi un act nedemocratic și ar contraveni dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Constituție referitoare la garantarea libertății conștiinței, ceea ce presupune ca orice cetățean, chiar aparținând unei comunități religioase devenite minoritare prin trecerea forțată a majorității membrilor săi la alt cult, nu numai să-și păstreze cultul religios, dar și să-l practice în biserici și lăcașuri de cult. Intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Mocrea a depus întâmpinare(calificată concluzii scrise) prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 315 C. proc. civ. și a îndrumărilor date prin decizia de casare, atunci când a analizat exigențele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, constatând că nu funcționează în favoarea reclamantei criteriul voinței majorității credincioșilor din comunitate pentru a-i fi retrocedat lăcașul de cult.

De asemenea, s-a arătat că soluția se înscrie în jurisprudența instanței de contencios european, făcându-se trimitere, în acest sens, la Hotărârea pronunțată la 19 mai 2015 în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României, în care s-a constatat că adoptarea criteriului voinței credincioșilor nu a reprezentat o încălcare a art. 14 din Convenție și totodată, că nu a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 1, nefiind îngrădit accesul la justiție. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținerea incidenței motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât actul jurisdicțional de dezînvestire a instanței a fost intitulat în mod greșit sentință, în loc de decizie, fiind astfel încălcate dispoz.

art. 255 alin. (1) C. proc. civ., este lipsită de temei. Ceea ce învederează recurenta nu este un aspect de nelegalitate sancționabil în recurs, ci o eroare materială susceptibilă de îndreptare pe calea procedurală prev. de art. 281 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă nu pretinde că nu ar fi avut loc o judecată specifică etapei jurisdicționale a apelului ci doar că, în mod greșit, hotărârea de dezînvestire a fost intitulată sentință, în loc ca denumirea acesteia să fie aceea de decizie, așa cum prevede art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Că este o simplă eroare materială rezultă o dată în plus, din împrejurarea că minuta soluției (dispozitivul hotărârii, în sensul art. 258 alin. (1) C. proc. civ.) poartă mențiunea de decizie (fila 1, verso, apel), așa încât, aducerea în recurs, ca aspect de nelegalitate, a unei asemenea împrejurări de ordin formal este lipsită de orice fundament.

- Este, de asemenea, nefondată critica recurentei referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material, dată și de o incorectă înțelegere și aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a îndrumărilor deciziei de casare. Contrar susținerii recurentei, prin Decizia de casare (nr. 109 din 1 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a statuat asupra cadrului normativ în care trebuie să aibă loc soluționarea litigiului, stabilindu-se că acesta este dat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990 și că sintagma „potrivit dreptului comun” cuprinsă în art. 3 alin. (2) din acest act normativ nu poate avea semnificația transformării cererii în revendicare reglementată de norma specială într-o acțiune de drept comun și că „instanța învestită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile”.

Or, conformându-se acestor indicații - care, circumscriindu-se dezlegărilor în drept erau obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - instanța de trimitere a procedat la verificarea criteriului instituit de norma specială și a constatat că, dintr-un total de 298 enoriași, 297 au optat pentru păstrarea de cultul ortodox a lăcașului de cult ce face obiectul litigiului. În acest context, și raportându-se la cifrele rezultate din tabelele cu locuitorii ce aparțin fiecăruia dintre cele două culte, instanța de apel a prezumat corect că dorința credincioșilor din comunitate este ca lăcașul de cult să rămână bisericii ortodoxe. Este eronată susținerea recurentei conform căreia instanța de apel ar fi confundat numărul credincioșilor cu voința acestora, stabilind o prezumție nesusținută de nicio probă și denaturând astfel, criteriul legal.

Potrivit art. 1199 C. civ., „prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”, întemeindu-se așadar pe raționamente ale judecătorului (atunci când nu este vorba de prezumții legale, cu valoare prestabilită) bazate pe un fapt vecin și conex cu cel generator de drepturi. Este aceea ce s-a întâmplat în speță când instanța, întemeindu-se pe tabelele cu numărul și numele enoriașilor aparținând cultului ortodox a tras concluzia că voința acestora este să rămână aparținători aceluiași cult. Cum o asemenea prezumție este una simplă, relativă, reclamanta putea face dovada contrară - respectiv, a faptului că majoritatea credincioșilor ar dori să revină la cultul greco-catolic (și deci, în favoarea lor ar funcționa criteriul instituit prin art. 3 din Decretul nr. 126/1990) ceea ce, așa cum reține instanța de apel, în speță nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, aducând în dezbaterea judiciară din recurs, necesitatea ca soluționarea cauzei să se facă potrivit normelor care guvernează acțiunea în revendicare de drept comun, reclamanta ignoră, cum s-a arătat deja, dezlegările jurisdicționale intrate în autoritate de lucru judecat ale deciziei de casare. Statuarea că este vorba despre un litigiu supus unui cadru normativ special (ale cărui dispoziții și criterii de preferabilitate operează nu doar în procedura prealabilă, din fața comisiei interconfesionale ci și în fața instanței de judecată) are caracter irevocabil, opunându-se deopotrivă, instanței de trimitere și părților. - În ce privește susținerea că o asemenea aplicare a normei speciale, „ținându-se seama de dorința majorității credincioșilor din comunitate” ar avea caracter discriminatoriu, fiind de natură să dezavantajeze cultul greco-catolic și să lipsească de conținut actul reparator, critica este de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, împrejurarea că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze în această modalitate într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), iar asupra constituționalității art. 3 din Decretul nr. 126/1990, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că textul nu încalcă principiul după care statul român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995, nr. 804/2012, menționate și de instanța de apel). Aceasta, întrucât democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor”.

Totodată, s-a statuat că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase” iar în contextul în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe” întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic.” - Contrar poziției recurentei, nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor, întrucât o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

De aceea, restituirea bunurilor ce au aparținut B.G.C. păstrează caracterul reparator în contextul respectării condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990. Altminteri, s-ar aduce atingere principiului stabilității și securității raporturilor juridice, în condițiile în care potrivit jurisprudenței constante a instanței de contencios european, atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. - Este, de asemenea, nefondată critica recurentei în legătură cu îngrădirea accesului la justiție și încălcarea dispoz. art. 6 parag.1 din Convenția europeană, prin nesocotirea caracterului de drept comun al acțiunii în revendicare și instituirea unei cerințe suplimentare în analiza pretențiilor reclamantei.

Formulând o astfel de critică, recurenta-reclamantă ignoră încă o dată dezlegările intrate în autoritate de lucru judecat cu privire la raportul dintre legea generală și cea specială și faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale (întrucât specialia generalibus derogant) ceea ce în speță înseamnă tocmai luarea în considerare a criteriului voinței majorității credincioșilor. Pentru a putea promova o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi nevoită să urmeze legea specială, reclamanta ar fi trebuit să se poată prevala de existența unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica. Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat ulterior pe numele intimatei-pârâte.

Faptul că prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial B.R.U.R. (Greco - Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri reglementate prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun (în acest sens și Hotărârea în cauza pilot M. Atanasiu ș.a împotriva României, parag. 140-143). Nu se poate susține că ar fi avut loc o îngrădire a accesului la justiție câtă vreme instanța a analizat fondul pretenției reclamantei și, constatând că nu este justificat dreptul pretins, în contextul reglementării speciale, a confirmat soluția de respingere, ca nefondată, a acțiunii promovate.

Trimiterea pe care o face recurenta la Hotărârea din cauza P.G.C. Sâmbăta de Sus - prin care s-a constatat încălcarea art. 6 par.1, determinată de soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă - nu este de natură să-i sprijine critica întrucât în prezenta cauză reclamantei nu i-a fost opus un fine de neprimire, ci i-a fost analizat fondul pretențiilor. În schimb, este pertinentă apărarea pe care o face intimata-pârâtă cu referire la Hotărârea C.E.D.O. din cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni c. României (cererea nr. 76943/11) în care, într-o pricină asemănătoare, s-a constatat că „nu a existat o violare a art. 6 parag.

1 din Convenție prin aceea că cererea în retrocedarea lăcașului de cult a fost soluționată prin aplicarea normei speciale în detrimentul dreptului comun și că nu se poate pretinde că ar fi avut loc o denegare de justiție câtă vreme litigiul a făcut obiect de examinare pentru curtea de apel și Înalta Curte, jurisdicții care au motivat deciziile lor în fapt și în drept, interpretările acestora cu privire la circumstanțele supuse judecății nefiind arbitrare, nerezonabile sau de natură a aduce atingere echității procedurii, relevând modalitatea de aplicare a legii interne”(parag.

91). - În privința aspectelor pe care recurenta pretinde, în mod impropriu, că le-ar deduce judecății „pe fondul cauzei”, ele nu vizează criticile din recurs (ceea ce înseamnă fondul cauzei în această fază procesuală), ci împrejurări ținând de fondul pricinii asupra cărora instanța de recurs ar trebui să se pronunțe în mod diferit față de instanța de apel în ipoteza în care s-ar ajunge la admiterea recursului, ceea ce nu este cazul, față de considerentele expuse anterior. În consecință, constatând, potrivit tuturor argumentelor dezvoltate anterior, caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate deduse judecății, Înalta Curte va respinge ca atare recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj împotriva Deciziei nr. 32 din 25 februarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2015.