ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 august 2008, reclamanta E.R.U.R.G.C.

de Lugoj a chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Mocrea, solicitând: să se

dispună recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în

C.F., Mocrea, reprezentând lăcaș de cult (biserică) și casă parohială, împreună

cu terenul intravilan aferent în suprafață de 1.692 mp, restabilirea situației

anterioare de C.F., întrucât titlul prin care pârâtei i s-a atribuit imobilul

descris mai sus - încheierea din 09 aprilie 1971 - este nul de drept în urma

abrogării Decretului nr. 358/1948 și pe cale de consecință, obligarea pârâtei

să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil; să fie îndrumat

O.C.P.I. Arad - Biroul C.F. Ineu să radieze înscrierea de sub B 1 din C.F.,

Mocrea, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii și să noteze în C.F.,

Mocrea, B.G.C. din satul Mocrea, jud. Arad.

Pe cale

reconvențională, pârâta a solicitat să se constate inexistenta dreptului

reclamantei asupra imobilului situat în Mocrea, curte și gradină în suprafață

de 1.962 mp" identificat sub A.1 în C.F., Mocrea și pe cale de consecință,

să se constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil.

A arătat pârâta - reclamantă

că în foaia B din C.F., Mocrea, la localizare, nu a fost înscrisă nici

reclamanta E.R.G.C.U.R. de Lugoj și nici unitatea subordonată P.R.G.C.U.R. din

Mocrea. La data introducerii acțiunii, P.R.G.C.U.R. din Mocrea nu exista nici

juridic și deci nici fiscal, singură P.R.O. din Mocrea fiind înscrisă prin rectificare

sub B 1 ca proprietar tabular al imobilului înscris sub A1 din același C.F., Mocrea.

Ulterior, reclamanta

a depus o precizare a acțiunii prin care a arătat că renunță la judecarea

capătului de cerere privind revendicarea casei parohiale înscrisă în C.F.,

Mocrea și a terenului aferent acesteia.

De asemenea, prin alte

precizări succesive, reclamanta și-a modificat cadrul procesual, chemând

în judecată pe pârâții Orașul Ineu (proprietar al drumurilor localității Mocrea

ce limitează parțial imobilul în litigiu), U.D., K.I., P.M., M.I. și T.A.

Prin sentința civilă nr.

1566 din 25 iunie 2012, tribunalul a admis acțiunea precizată, a rectificat

suprafața terenului din C.F., Mocrea de la 1.692 mp la 2.808 mp și a dispus

dezmembrarea imobilului din C.F., Mocrea, conform variantei nr. 1 a raportului

de expertiză, parte integrantă hotărâre. S-a constatat dreptul de proprietate

al reclamantei asupra parcelei, cu titlu de restabilire a situației anterioare,

și a fost obligată pârâta P.O.R. Mocrea să lase reclamantei acest imobil în

deplină posesie și liniștită folosință. A fost îndrumat O.C.P.I. Arad Biroul de

C.F. Ineu să facă mențiunile cuvenite privitor la drepturile de proprietate ale

reclamantei și pârâtei.

A fost respinsă

acțiunea reconvențională ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit rapoartelor de expertiză

efectuate în cauză, pe terenul în litigiu sunt două construcții principale:

biserica și casa parohială, cea din urmă fiind construită de pârâta Parohia Ortodoxă

Mocrea în 1976, în baza autorizației pentru executare lucrări din 04 octombrie 1976.

Casa parohială a fost înscrisă din eroare în C.F., Mocrea, ulterior înscrisă

prin conversia de pe hârtie a acestei cărți funciare în C.F., Mocrea.

Astfel, prin

excludere, casa înscrisă în C.F. Mocrea nu poate fi decât biserica identificată

de experții J.G. și L.V. pe terenul în litigiu, așa încât apare vădit faptul că

obiectul acțiunii reclamantei cuprinde și un locaș de cult.

În C.F., Mocrea a

fost înscrisă, în foaia de avere, P.G.U. Mocrea în cotă e 1/1, la localizare,

cu precizarea, efectuată sub B 1, prin încheierea C.F. din 1971, că „se

rectifică numele proprietarului imobilului de la Foaia A din P.G.U. Mocrea în

Parohia Ortodoxă Mocrea”, temeiul rectificării cărții funciare și a intabulării

pârâtei fiind Decretul nr. 358/1948, prin care se stabilea că, în urma

revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul

ortodox, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult încetează de a

mai exista, stipulându-se, totodată, că averea mobilă și imobilă a

organizațiilor și instituțiilor acestui cult revine Statului Român, care le

poate atribui în parte către B.O.R.

În acest context,

prima instanță a reținut că reclamanta a fost proprietara inițială a imobilului

compus din casă și teren de 1.692 mp, chiar dacă nu figurează sub B 1 în foaia

de proprietate a cărții funciare și că demersul reclamantei este întemeiat

pe dispozițiile Decretului - Lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost

modificât și completat prin O.G. nr. 64/ 2004, modificată și completată prin

Legea nr. 182/2005. Acest act normativ are caracter reparator fiind subsecvent

Decretului-Lege nr. 9/1989 prin care B.R.U.R. (greco - catolică) este

recunoscută oficial, act normativ care, abrogând o serie de acte normative

emise de regimul comunist, condamnă fără echivoc caracterul discriminator,

nedrept și grav prejudiciabil al acestor reglementări, printre care se înscrie

și Decretul-Lege nr. 358/1948.

S-a reținut

totodată, că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul

- Lege nr. 126/1990, convocând pârâta la dialog, consemnându-se refuzul

Parohiei Ortodoxe Mocrea de a retroceda biserica, împrejurare care nu poate împiedica

însă accesul liber al reclamantei la justiție.

S-a constatat că în

dosar nu există o probă în sensul exprimării dorinței credincioșilor din

comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii și că, dacă în

procedura desfășurată în fața comisiei mixte, dorința credincioșilor este

asimilată prin aviz consultativ, respectiv aflarea acestei dorințe este

obligatorie, în procedura jurisdicțională în fața instanței, această dorință nu

are nicio semnificație juridică.

Deși prin art. 3

din Decretul–Lege nr. 126/1990 s-a stabilit că situația juridică a lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale care au aparținut B.R.U.R. și au fost preluate

de biserica catolică se va stabili de către o comisie mixtă, formată din

reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, în același timp,

prin Legea nr. 182/2005 art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost completat

prevăzându-se la alin. (2) că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea

comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în

cadrul comisiei ori decizia nemulțumește vreuna din părți, partea interesată

are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.

Prima instanță a

concluzionat că, prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la

respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț, ori ca

acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de

membri - persoane fizice care o alcătuiesc.

Astfel, ca urmare a

abrogării Decretului nr. 358/1948 și în baza art. 481 C. civ., art. 34 pct. 1

și 4 din Legea nr. 7/1996 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

prima instanță a reținut că este întemeiată acțiunea principală precizată având

ca obiect atât biserica cât și terenul aferent, preluarea dreptului de

proprietate al reclamantei echivalând cu o expropriere nelegală.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâta P.O.R. Mocrea - Arad, solicitând schimbarea în tot a soluției,

respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și admiterea cererii

reconvenționale astfel cum a fost formulată.

Apelul

a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 87/R din 20 iunie 2013 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că înscrierile din cartea funciară dovedesc

fără dubiu faptul că imobilele au fost stăpânite de reclamantă până la emiterea

Decretului nr. 358/1948, când au trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei.

În urma recunoașterii oficiale a B.R.U.R.G.C., prin art. 3 al Decretului-Lege

nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005, s-a reglementat procedura de

restituire de către B.O.R. a lăcașurilor de cult ce au fost preluate de aceasta

din urmă în baza Decretului - Lege nr. 358/1948, aceste dispozițiile legale

având, în mod evident, un caracter reparator față de cultul greco-catolic,

stând totodată la baza demersurilor inițiate de acesta pentru redobândirea

imobilului înscris în C.F., Mocrea, constând în lăcașul de cult - B.G.C.,

împreună cu terenul intravilan aferent acesteia.

S-a constatat că

expertiza tehnică de specialitate efectuată în cauză a statuat faptul

edificării B.G.C. din localitatea Mocrea pe terenul înscris în C.F., Mocrea,

și că, prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți raportat

la petitele cu care a fost învestită, în mod legal a reținut tribunalul că

acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun ce face obiectul prezentei

cauze este întemeiat, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 480-481

C. civ., raportat la prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

Prin Decizia nr. 1095

din 1 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost

admis recursul declarat de pârâta P.O.R. Mocrea, casată hotărârea

instanței de apel și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a dispune

astfel, instanța de recurs a reținut, în ce privește motivul vizând

încălcarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, că incidența

textului de lege a fost invocată de pârâtă, atât în susținerea excepțiilor

inadmisibilității și prematurității cererii de chemare în judecată, cât și ca

apărare de fond.

Astfel, prin motivele

de apel, pârâta a susținut că nu este suficient motivată și întemeiată soluția

instanței asupra excepției prematurității acțiunii, deoarece în procedura

prealabilă de conciliere prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu

au fost implicate părțile din prezenta cauză, iar convocarea la conciliere nu

s-a realizat în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990

și nu a fost determinată dorința credincioșilor care dețin bunurile ce fac

obiect al disputei.

Prima instanță a

reținut că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 și a convocat Parohia Ortodoxă Mocrea la conciliere

prealabilă; pentru că nu s-a ajuns la un rezultat, reclamanta are la îndemână

calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun; instanța a reținut,

totodată, că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinței

credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii, dar

că, în orice caz, aceasta nu are semnificație juridică, deoarece legiuitorul nu

a stabilit criterii precise pentru exprimarea sa.

Analizând motivul de

apel invocat, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului în sensul că în

cauză au fost corect soluționate excepțiile invocate, iar reclamanta a

respectat dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 în

privința procedurii prealabile de conciliere, fără să se pronunțe asupra

motivului referitor la faptul că nu a fost determinată dorința credincioșilor.

Înalta Curte a

constatat că, potrivit cererii introductive de instanță, cadrul normativ în

care trebuie să fie soluționate pretențiile reclamantei este reprezentat de

Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin

care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat

ca efect al Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului greco-catolic,

distingându-se două situații: cea a bunurilor care se află în patrimoniul

statului, redistribuibile în starea lor actuală și, respectiv, cea a lăcașurilor

de cult și a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se

stabilește de o comisie mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitatea care deține respectivele bunuri.

Fața de reglementarea

menționată, sintagma „potrivit dreptului comun” cuprinsă în conținutul art. 3 alin.

(2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu poate avea semnificația transformării

cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în

revendicare de drept comun, iar instanța învestită cu o astfel de cerere nu

poate ignora reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință

dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

În ce privește

introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, aceasta

reprezintă opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel materia

retrocedării unor imobile cu afectațiune specială, respectiv cea de lăcașuri de

cult, motiv pentru care instanțele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor

astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituționale prin Deciziile

nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și nr. 804/2012 ale Curții

Constituționale.

Prin deciziile

menționate, s-a statuat că prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990

respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituția

României, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și

social, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat de

dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3). A motivat instanța

constituțională în sensul că democrația presupune și aplicarea principiului

majorității, iar teza ultimă a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 „ținând

seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”

ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu

social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Ca atre, Înalta Curte

a constatat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel invocat, fiind

încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și dreptul la un

proces echitabil, deoarece hotărârea pronunțată nu cuprinde motivarea în raport

cu fiecare dintre criticile din apel, impunându-se casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care urmează să se aibă în vedere

exigențele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căruia situația

juridică a lăcașurilor și caselor parohiale ce au aparținut B.U.R. și au fost

preluate de B.O.R. se va stabili de reprezentanții clericali ai celor două

culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care

dețin aceste bunuri, atât în legătură cu soluționarea excepțiilor invocate, cât

și pe fondul cauzei.

Reluând judecata,

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a pronunțat Decizia

nr. 32 din 25 februarie 2015, prin care a admis apelul pârâtei și în

consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii

acțiunii, cu menținerea în rest a dispozițiilor sentinței.

Conformându-se

indicațiilor deciziei de casare, instanța de apel a analizat susținerile

pârâtei-apelante vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei și a

lipsei dovezii calității de reprezentant a acesteia, pe care le-a găsit

neîntemeiate.

Astfel, s-a reținut

că prima instanță a fost sesizată cu cererea de chemare în judecată formulată

de reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj în calitate de for tutelar al P.R.U.R.G.C.

Mocrea și că prin H.G. nr. 1208/2008 au fost recunoscute Codul de drept

canonic al B.R.C. și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, „pe baza cărora se

organizează și funcționează B.R.C. din România, respectiv B.R.U.R.G.C.”

Or, B.R.U.R.G.C. este

o biserică catolică orientală de rit bizantin, astfel că, față de prevederile

canonului 1 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale potrivit cărora

„Canoanele acestui Cod privesc toate și numai Bisericile orientale catolice,

exceptând cazul în care, în ceea ce privește relațiile cu Biserica latină, este

stabilit în mod expres altfel.”, este evident că este supusă acestui cod, contrar

celor susținute de apelantă.

De asemenea, s-a

apreciat că susținerile apelantei vizând încălcarea dispozițiilor art. 67, 83

C. pr. civ, art. 8 din Legea nr. 489/2006 nu se constituie în temeiuri de

admitere a excepției lipsei calității de reprezentant a intimatei, întrucât în

exercitarea puterii ce îi este recunoscută de canonul 178 din Codul canonic al

reclamantei, Episcopul reprezintă eparhia în toate problemele juridice (canonul

190). Pe de altă parte, „în exercitarea funcției sale pastorale, Episcopul

eparhial se va îngriji de toți credincioșii creștini încredințați lui…” (canonul

192), îndeplinirea acestei obligații presupunând inclusiv asigurarea lăcașului

în care aceștia să își practice cultul, în acest sens fiind promovată prezenta

acțiune.

Neîntemeiate au fost

considerate și susținerile vizând prescripția dreptului la acțiune, față

de dispozițiile art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938.” și ale art. 36 din

Legea nr. 7/1996 care stabilesc o excepție de la caracterul imprescriptibil al

acțiunii în rectificare de carte funciară, astfel că sunt de strictă

interpretare, condițiile referitoare la buna-credință și la caracterul oneros

al dobândirii imobilului impunându-se a fi întrunite cumulativ în persoana

terțului.

Or, în cauză, pârâta

nu doar că nu a făcut dovada caracterului oneros cu care ar fi dobândit lăcașul

de cult, ci a negat chiar existența acestuia pe terenul înscris în cartea funciară.

Totodată, a fost

apreciată neîntemeiată și excepția prematurității acțiunii, având în

vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, faptul că s-a

întrunit comisia mixtă formată din reprezentanții celor două culte, care

nu au ajuns la nicio înțelegere, așa încât, conform art. 3 alin. (2)

din Decretul - Lege nr. 126/1990, reclamanta „are deschisă calea acțiunii în

justiție, potrivit dreptului comun”.

În ceea ce privește

fondul pricinii, s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală,

având în vedere îndrumările obligatorii în sensul art. 315 C. proc. civ.

privind dezlegarea problemelor de drept cuprinse în decizia de casare.

Astfel, Înalta Curte a

statuat că instanța de apel trebuia să dea eficiență criteriului referitor la

dorința credincioșilor din comunitate, arătându-se că reclamanta pretinde

revendicarea lăcașului în conformitate cu dispoz. art. 3 alin. (2) din

Decretul-Lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, Curtea

Constituțională apreciind că textul de lege menționat nu încalcă principiul

după care statul român este stat democratic, și nici pe cel al libertății

cultelor religioase.

Ca urmare, în apel

s-a depus la dosar un tabel intitulat “Conscripția locuitorilor din Parohia

Ortodoxă Mocrea, care au optat pentru păstrarea bisericii la cultul ortodox”,

iar din examinarea listelor depuse a rezultat că dintr-un total de 298 de

semnatari, 297 au optat pentru păstrarea de cultul ortodox a lăcașului de cult.

Raportând aceste

cifre la tabelele cu locuitorii ce aparțin fiecăruia dintre cele două culte,

s-a constatat că poate fi prezumată dorința credincioșilor din comunitate ca

lăcașul de cult, în speță, să rămână bisericii ortodoxe, această prezumție

nefiind răsturnată prin dovada contrară, a faptului că majoritatea

credincioșilor doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi

decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

În concluzie, Curtea

de apel reținut că, față de disp. art. 315 C. proc. civ. și art. 3 alin.

(2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea

condițiilor prevăzute de acest text privind existența unei dorințe a

majorității credincioșilor pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu,

astfel încât apelul pârâtei este întemeiat sub aspectul soluției date în primă

instanță cererii de chemare în judecată precizată.

Cum, conform acestor

considerente, reclamantei nu-i poate fi recunoscută calitatea de proprietar asupra

imobilului în litigiu (lăcaș de cult și teren), au fost respinse și celelalte

cereri ale acesteia, câtă vreme rectificarea suprafeței de carte funciară și

dezmembrarea nu pot fi cerute decât de proprietarul (respectiv, de

coproprietarul) imobilului, conform dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr.

7/1996, art. 83 alin. (2), art. 84 alin. (1), art. 89 alin. 6 din Ordinul nr. 633/2006,

art. 480 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, câtă vreme obligarea O.C.P.I.

la efectuarea de mențiuni în cartea funciară are caracter accesoriu față de

cererea în rectificare și, în fine, câtă vreme posesia și folosința solicitate

de reclamantă cu privire la imobil sunt atribute ale dreptului de proprietate

care nu a fost recunoscut reclamantei.

În ceea ce privește

susținerile apelantei privind respingerea cererii reconvenționale în primă

instanță, Curtea de apel a reținut că, pe cale reconvențională, pârâta a

solicitat să se constate inexistenta dreptului reclamantei asupra imobilului

situat în Mocrea format din „casă, curte și grădină în suprafață de 1.962

mp" identificat sub A.1 în C.F., Mocrea și pe cale de consecința, să se

constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil.

Deși corespunde

realității că, respingând cererea reconvențională, prima instanță nu a expus

separat în cuprinsul considerentelor motivele pentru care a dispus în acest

sens, în același timp, respingerea acestei cereri este consecința firească

a admiterii acțiunii principale, o atare modalitate de expunere a

argumentelor de către tribunal neechivalând cu omisiunea de a intra în

cercetarea fondului în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., omisiune care să

atragă desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.

În consecință, s-a

constatat că soluția de respingere a cererii reconvenționale este legală, fiind

menținută ca atare, câtă vreme constatarea inexistenței dreptului reclamantei asupra

imobilului înscris în C.F., Mocrea are natura unei simple apărări pe care

pârâta o opune pretențiilor reclamantei întemeindu-se (și) pe conținutul cărții

funciare.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta E.R.U.R.G.C., ale cărei critici au vizat următoarele

aspecte:

- Hotărârea este dată

cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanța de apel

realizând pe de o parte, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 255 C. proc.

civ., pronunțând în cauză o sentință, în condițiile în care hotărârea acesteia,

dată în soluționarea apelului, trebuia să se intituleze deciziei, iar pe de

altă parte, a dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990,

raportate la art. 480-481 C. civ., atunci când a considerat că „reclamanta nu a

dovedit îndeplinirea condițiilor legale referitoare la dorința majorității

credincioșilor pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu”.

Astfel, față de

dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 182/2005, în situația în care pretențiile de

restituire a lăcașului nu se rezolvă de comisia mixtă, partea interesată are

deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun.

Rezultă că reclamanta,

în calitate de parte interesată, nu a avut nicio obligație de a solicita

dorința credincioșilor din comunitatea Mocrea, iar caracterul de drept comun al

acțiunii în revendicare se opune obstrucționării liberului exercițiu al acestei

acțiuni prin impunerea altor condiții precum cea enunțată de instanța de apel.

Posibilitatea

exercitării necondiționate a acțiunii în revendicare de drept comun în

contextul legislativ instituit din Legea nr. 182/2005 a fost de altfel,

menționată de C.E.D.O. într-o speță similară (Hotărârea pronunțată în cauza

Parohia Greco - Catolică Sâmbăta Bihor contra României), în care statul a fost

condamnat pentru încălcarea art. 6 par.1 și art. 14 din Convenție, tocmai

pentru faptul că instanțele naționale respinseseră ca inadmisibilă o acțiune

formulată în același cadru ca și cel de față.

De aceea, în mod

nelegal a dispus instanța de apel, întemeindu-se pe art. 3 alin. (2) din

Decretul-Lege nr. 126/1990, respingerea acțiunii în revendicare, câtă vreme

textul de lege, referindu-se la accesul la justiție al părții interesate

potrivit dreptului comun, nu prevede niciunde în cuprinsul său, vreo referire

la consultarea credincioșilor din comunitate.

Faptul că,

credincioșii de confesiune ortodoxă sunt mai numeroși decât credincioșii

greco-catolici în comunitatea Mocrea nu are nicio relevanță în cauză și dacă în

procedura prealabilă, aflarea dorinței credincioșilor este obligatorie, în

procedura jurisdicțională, această dorință nu are nicio semnificație juridică.

De asemenea, instanța

de apel a interpretat greșit îndrumările date de Înalta Curte, încălcând

flagrant dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, atunci când a

apreciat că se poate prezuma dorința credincioșilor din comunitate ca lăcașul

de cult să română bisericii ortodoxe, confundând numărul credincioșilor din

comunitatea Mocrea cu dorința acestora, stabilind o prezumție nesusținută de

nicio probă.

Or, având în vedere

că în prezent numărul credincioșilor ortodocși este majoritar în toate

comunitățile religioase din Transilvania, o aplicare în sensul menționat a

dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar goli actul

normativ de orice conținut reparator.

- S-a solicitat ca,

după admiterea recursului, pe fondul cauzei să se dispună admiterea acțiunii în

revendicare întrucât unicul titlu de proprietate valabil rezultat din cuprinsul

colii de C.F., Mocrea este titlul reclamantei.

Sub acest aspect,

recurenta a reluat elementele de fapt ale pricinii prezentate în fața

instanțelor de fond, arătând situația imobilului anterior anului 1948, felul în

care s-a făcut după aceea înscrierea dreptului în favoarea intimatei-pârâte în

baza Decretului nr. 358/1948, în pretinse condiții de nevalabilitate date de

nerespectarea art. 17 alin. (1) și (4) din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Ca atare,

intimata-pârâtă este cea care stăpânește imobilul în litigiu fără nici un titlu

valabil, așa încât în mod corect prima instanță a fondului a admis acțiunea în

revendicare.

O soluție în sens

contrar ar fi un act nedemocratic și ar contraveni dispozițiilor art. 29 alin.

(2) din Constituție referitoare la garantarea libertății conștiinței,

ceea ce presupune ca orice cetățean, chiar aparținând unei comunități

religioase devenite minoritare prin trecerea forțată a majorității membrilor

săi la alt cult, nu numai să-și păstreze cultul religios, dar și să-l practice

în biserici și lăcașuri de cult.

Intimata-pârâtă Parohia

Ortodoxă Mocrea a depus întâmpinare(calificată concluzii scrise) prin care a

solicitat respingerea recursului, arătând că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispoz. art. 315 C. proc. civ. și a îndrumărilor date prin decizia

de casare, atunci când a analizat exigențele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990,

constatând că nu funcționează în favoarea reclamantei criteriul voinței

majorității credincioșilor din comunitate pentru a-i fi retrocedat lăcașul de

cult. De asemenea, s-a arătat că soluția se înscrie în jurisprudența

instanței de contencios european, făcându-se trimitere, în acest sens, la

Hotărârea pronunțată la 19 mai 2015 în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni

împotriva României, în care s-a constatat că adoptarea criteriului voinței

credincioșilor nu a reprezentat o încălcare a art. 14 din Convenție

și totodată, că nu a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 1, nefiind

îngrădit accesul la justiție.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul

nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea

incidenței motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât

actul jurisdicțional de dezînvestire a instanței a fost intitulat în mod greșit

sentință, în loc de decizie, fiind astfel încălcate dispoz. art. 255 alin. (1) C.

proc. civ., este lipsită de temei.

Ceea ce învederează

recurenta nu este un aspect de nelegalitate sancționabil în recurs, ci o eroare

materială susceptibilă de îndreptare pe calea procedurală prev. de art. 281 C.

proc. civ.

Recurenta-reclamantă

nu pretinde că nu ar fi avut loc o judecată specifică etapei jurisdicționale a

apelului ci doar că, în mod greșit, hotărârea de dezînvestire a fost intitulată

sentință, în loc ca denumirea acesteia să fie aceea de decizie, așa cum prevede

art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Că este o simplă

eroare materială rezultă o dată în plus, din împrejurarea că minuta soluției

(dispozitivul hotărârii, în sensul art. 258 alin. (1) C. proc. civ.) poartă

mențiunea de decizie (fila 1, verso, apel), așa încât, aducerea în recurs, ca

aspect de nelegalitate, a unei asemenea împrejurări de ordin formal este

lipsită de orice fundament.

- Este, de asemenea,

nefondată critica recurentei referitoare la greșita aplicare a normelor de

drept material, dată și de o incorectă înțelegere și aplicare a

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a îndrumărilor deciziei

de casare.

Contrar susținerii

recurentei, prin Decizia de casare (nr. 109 din 1 aprilie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție) s-a statuat asupra cadrului

normativ în care trebuie să aibă loc soluționarea litigiului, stabilindu-se că

acesta este dat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990 și că sintagma

„potrivit dreptului comun” cuprinsă în art. 3 alin. (2) din acest act normativ

nu poate avea semnificația transformării cererii în revendicare reglementată de

norma specială într-o acțiune de drept comun și că „instanța învestită cu o

astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept

criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține

bunurile”.

Or, conformându-se

acestor indicații - care, circumscriindu-se dezlegărilor în drept erau

obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - instanța de trimitere a

procedat la verificarea criteriului instituit de norma specială și a constatat

că, dintr-un total de 298 enoriași, 297 au optat pentru păstrarea de cultul

ortodox a lăcașului de cult ce face obiectul litigiului.

În acest context, și

raportându-se la cifrele rezultate din tabelele cu locuitorii ce aparțin fiecăruia

dintre cele două culte, instanța de apel a prezumat corect că dorința

credincioșilor din comunitate este ca lăcașul de cult să rămână bisericii

ortodoxe.

Este eronată

susținerea recurentei conform căreia instanța de apel ar fi confundat numărul

credincioșilor cu voința acestora, stabilind o prezumție nesusținută de nicio probă

și denaturând astfel, criteriul legal.

Potrivit art. 1199 C.

civ., „prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt

cunoscut la un fapt necunoscut”, întemeindu-se așadar pe raționamente ale

judecătorului (atunci când nu este vorba de prezumții legale, cu valoare prestabilită)

bazate pe un fapt vecin și conex cu cel generator de drepturi.

Este aceea ce s-a

întâmplat în speță când instanța, întemeindu-se pe tabelele cu numărul și

numele enoriașilor aparținând cultului ortodox a tras concluzia că voința

acestora este să rămână aparținători aceluiași cult.

Cum o asemenea

prezumție este una simplă, relativă, reclamanta putea face dovada contrară -

respectiv, a faptului că majoritatea credincioșilor ar dori să revină la cultul

greco-catolic (și deci, în favoarea lor ar funcționa criteriul instituit prin art.

3 din Decretul nr. 126/1990) ceea ce, așa cum reține instanța de apel, în speță

nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte,

aducând în dezbaterea judiciară din recurs, necesitatea ca soluționarea cauzei

să se facă potrivit normelor care guvernează acțiunea în revendicare de drept

comun, reclamanta ignoră, cum s-a arătat deja, dezlegările jurisdicționale

intrate în autoritate de lucru judecat ale deciziei de casare.

Statuarea că este

vorba despre un litigiu supus unui cadru normativ special (ale cărui dispoziții

și criterii de preferabilitate operează nu doar în procedura prealabilă, din

fața comisiei interconfesionale ci și în fața instanței de judecată) are

caracter irevocabil, opunându-se deopotrivă, instanței de trimitere și

părților.

- În ce privește

susținerea că o asemenea aplicare a normei speciale, „ținându-se seama de

dorința majorității credincioșilor din comunitate” ar avea caracter

discriminatoriu, fiind de natură să dezavantajeze cultul greco-catolic și să

lipsească de conținut actul reparator, critica este de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, împrejurarea

că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un

aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze în această

modalitate într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri

de cult), iar asupra constituționalității art. 3 din Decretul nr. 126/1990,

Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că textul nu încalcă principiul

după care statul român este un stat democratic și nici pe cel al libertății

cultelor religioase (Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995, nr. 804/2012,

menționate și de instanța de apel).

Aceasta, întrucât

democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima

parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care

dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin

instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor”.

Totodată, s-a statuat

că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat,

dar și libertatea credințelor religioase” iar în contextul în care în aceeași

comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul

social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al

determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința

majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe” întrucât

„altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii ortodocși

majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec

la cultul greco-catolic.”

- Contrar poziției

recurentei, nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul

său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor, întrucât o

măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de

cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în

sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data

adoptării acelei măsuri.

De aceea, restituirea

bunurilor ce au aparținut B.G.C. păstrează caracterul reparator în contextul

respectării condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Altminteri, s-ar aduce atingere principiului stabilității și securității

raporturilor juridice, în condițiile în care potrivit jurisprudenței constante

a instanței de contencios european, atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să

creeze noi neajunsuri, disproporționate.

- Este, de asemenea,

nefondată critica recurentei în legătură cu îngrădirea accesului la justiție și

încălcarea dispoz. art. 6 parag.1 din Convenția europeană, prin nesocotirea

caracterului de drept comun al acțiunii în revendicare și instituirea unei

cerințe suplimentare în analiza pretențiilor reclamantei.

Formulând o astfel de

critică, recurenta-reclamantă ignoră încă o dată dezlegările intrate în

autoritate de lucru judecat cu privire la raportul dintre legea generală și cea

specială și faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea

reglementării speciale (întrucât specialia generalibus derogant) ceea ce în

speță înseamnă tocmai luarea în considerare a criteriului voinței majorității

credincioșilor.

Pentru a putea

promova o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi nevoită să urmeze

legea specială, reclamanta ar fi trebuit să se poată prevala de existența unui

„bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată

astfel valorifica.

Or, prin Decretul nr.

358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat, iar bunurile din patrimoniul

Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind

intabulat ulterior pe numele intimatei-pârâte.

Faptul că prin

Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial B.R.U.R. (Greco - Catolică),

urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în

patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea

proprietății este supusă unei anumite proceduri reglementate prin

dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, speranța de a vedea redobândit

dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun (în acest sens și

Hotărârea în cauza pilot M. Atanasiu ș.a împotriva României, parag. 140-143).

Nu se poate susține

că ar fi avut loc o îngrădire a accesului la justiție câtă vreme instanța a

analizat fondul pretenției reclamantei și, constatând că nu este justificat

dreptul pretins, în contextul reglementării speciale, a confirmat soluția de

respingere, ca nefondată, a acțiunii promovate.

Trimiterea pe care o

face recurenta la Hotărârea din cauza P.G.C. Sâmbăta de Sus - prin care s-a

constatat încălcarea art. 6 par.1, determinată de soluția de respingere a

acțiunii ca inadmisibilă - nu este de natură să-i sprijine critica întrucât în

prezenta cauză reclamantei nu i-a fost opus un fine de neprimire, ci i-a fost

analizat fondul pretențiilor.

În schimb, este

pertinentă apărarea pe care o face intimata-pârâtă cu referire la Hotărârea C.E.D.O.

din cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni c. României (cererea nr. 76943/11) în

care, într-o pricină asemănătoare, s-a constatat că „nu a existat o violare a art.

6 parag. 1 din Convenție prin aceea că cererea în retrocedarea

lăcașului de cult a fost soluționată prin aplicarea normei speciale

în detrimentul dreptului comun și că nu se poate pretinde că ar fi avut

loc o denegare de justiție câtă vreme litigiul a făcut obiect de examinare

pentru curtea de apel și Înalta Curte, jurisdicții care au motivat

deciziile lor în fapt și în drept, interpretările acestora cu privire la

circumstanțele supuse judecății nefiind arbitrare, nerezonabile sau

de natură a aduce atingere echității procedurii, relevând modalitatea de

aplicare a legii interne”(parag. 91).

- În privința

aspectelor pe care recurenta pretinde, în mod impropriu, că le-ar deduce

judecății „pe fondul cauzei”, ele nu vizează criticile din recurs (ceea ce

înseamnă fondul cauzei în această fază procesuală), ci împrejurări ținând

de fondul pricinii asupra cărora instanța de recurs ar trebui să se pronunțe

în mod diferit față de instanța de apel în ipoteza în care s-ar

ajunge la admiterea recursului, ceea ce nu este cazul, față de

considerentele expuse anterior.

În consecință,

constatând, potrivit tuturor argumentelor dezvoltate anterior, caracterul

nefondat al criticilor de nelegalitate deduse judecății, Înalta Curte va

respinge ca atare recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj împotriva Deciziei

nr. 32 din 25 februarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 iunie 2015.