ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 610/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 610/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Suceava, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul Z.G.F. în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice

Suceava a solicitat să se dispună anularea deciziei de impunere din 27 iulie

2010 și a raportului de inspecție fiscală din 22 iulie 2010 - întocmit de

pârâtă.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că debitul instituit în sarcina sa nu este

datorat, cu precizarea că temeiurile invocate de organul fiscal fie au fost

reproduse trunchiat în cuprinsul deciziei, ceea ce a condus la decuplarea

conținutului paragrafului sau a unei părți din paragraf de sensul articolului

în integralitatea sa, fie au fost reproduse fără a se ține cont de norma în

vigoare la momentul fiecărei tranzacții, ceea ce constituie o dovadă în plus a

abuzului. A mai arătat că plata retroactivă a accesoriilor aferente TVA este

nelegală, în contextul în care obligația fiscală principală s-a individualizat

la momentul emiterii deciziei de impunere și a devenit opozabilă la momentul

comunicării actului administrativ fiscal.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr. 165

din 9 mai 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul Z.G.F.,

în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

în urma inspecției fiscale desfășurate la reclamant, având ca obiectiv

verificarea tranzacțiilor imobiliare desfășurate în perioada 1 ianuarie 2005 -

31 decembrie 2009, în vederea stabilirii caracterului economic al acestora, a

obținerii de venituri cu caracter de continuitate și a verificării dacă este

cazul a obligativității înregistrării în scopuri de TVA, precum și stabilirea

bazei de impozitare, calculul TVA și a accesoriilor acestora, s-a constatat

faptul că în perioada 2005 - 2009, persoana fizică a efectuat un număr de 17

tranzacții imobiliare din care a obținut venituri cu caracter de continuitate.

Din verificările

efectuate, s-a constatat faptul că plafonul de scutire de TVA reglementat de

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările

ulterioare, art. 152 alin. (1), a fost depășit în 10 noiembrie 2005, în urma

tranzacției menționate în contractul de vânzare-cumpărare nr. x1.

În urma depășirii

plafonului de scutire menționat mai sus, persoana fizică Z.G.F. avea obligația

să solicite înregistrarea în baza de date a plătitorilor de TVA până la data de

10 decembrie 2005, urmând ca din data de 1 ianuarie 2006 să devină plătitor.

Întrucât petentul nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, înregistrarea a fost

făcută din oficiu, de către organele de inspecție, în conformitate cu

prevederile pct. 62 alin. (2), lit. a) din H.G. nr. 44/2004, privind Normele

Metodologice de aplicare a titlului IV - TVA din Legea nr. 571/2003 privind

Codul fiscal.

Pentru tranzacțiile

efectuate în perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009, constând în vânzări

de locuințe și terenuri construibile, s-a stabilit o bază impozabilă în sumă de

1.375.681 lei și TVA aferentă în sumă de 261.379 lei.

Pentru neplata la

termen a TVA stabilită suplimentar s-au calculat accesorii în sumă de 271.615

lei.

Prin Decizia nr. 12

din 3 februarie 2012, Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava - Biroul

de Soluționare Contestații - a respins - ca neîntemeiată contestația

reclamantului împotriva Deciziei de impunere nr. 77954 din 27 iulie 2010 emisă

în baza Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 27 iulie 2010.

Curtea a reținut că

legislația în domeniul TVA nu a suferit modificări semnificative din anul 2002

în ce privește definirea activităților economice și a persoanelor impozabile.

Astfel, la apariția

Legii nr. 345/2002, în privința TVA persoanele fizice care realizau tranzacții

imobiliare în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, aveau

obligația să se înregistreze și să plătească TVA.

Până la data de 1

ianuarie 2007, data aderării la UE, nu exista nici o scutire de TVA pentru

vânzările de clădiri și terenuri, orice tranzacție era taxabilă dacă era

realizată de o persoană impozabilă. În ceea ce privește vânzarea ocazională sau

de bunuri personale, acestea nu erau în sfera de TVA, la fel ca și în prezent.

Unele prevederi ale

Legii nr. 345/2002 privind TVA au fost preluate de Legea nr. 571/2003 privind

Codul fiscal cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2004, și introduce în definiția

activității economice un concept nou referitor la caracterul de continuitate al

activității.

Prin urmare, până la

31 decembrie 2006, nu exista scutire de TVA, iar definițiile activității

economice și a persoanei impozabile nu erau modificate față de cele în vigoare

în prezent, reținându-se că persoana fizică devenea persoană impozabilă pentru

orice vânzare de bunuri care nu erau utilizate în scopuri personale sau care

erau realizate ocazional.

Începând cu data de 1

ianuarie 2007 - în contextul armonizării legislației naționale cu prevederile

comunitare, au fost definite la titlul VI din C. fisc., din punct de vedere al

taxei pe valoarea adăugată, noțiunile de persoană, persoană impozabilă,

persoană neimpozabilă și persoană juridică neimpozabilă.

Prima instanță a constatat

netemeinicia criticilor reclamantului, organul fiscal procedând la o corectă

aplicare a legii în forma și redactarea în vigoare pentru perioada de

referință.

Sub aspectul

clarității și acurateții termenilor și sintagmelor folosite de legislația fiscală,

atât anterior aderării României la U.E., cât și ulterior datei de 1 ianuarie

2007, instanța de fond a reținut că nu există ambiguități în definirea

termenilor de: operațiune impozabilă; persoană impozabilă, activitate economică

în sfera de aplicare a TVA.

Legea este neclară cu

privire la indicarea criteriului pentru aprecierea continuității, așa încât,

opinăm că legea se va interpreta în sensul potrivit căruia continuitatea începe

de la tranzacția favorabilă debitorului fiscal.

Din ansamblul

textelor normative de nivelul Directivelor în materie de TVA și din

jurisprudența CEJ se desprinde cu claritate că ceea ce conduce la atribuirea

calității de contribuabil este caracterul repetat și nu ocazional al

înstrăinării de imobile, finalmente aceasta rămânând o chestiune de fapt care

trebuie probată de la caz la caz.

Din perspectiva

acestor reguli de principiu, curtea a observat că, în speță, începând din anul

2005, reclamantul a edificat, pe o parcelă de teren proprietate, un bloc de

locuințe - D + P + 2E + M - (cu autorizația de construire din 13 mai 2005,

compus din birouri, magazii și apartamente, pe care le-a înstrăinat conform

contractelor de vânzare-cumpărare depuse în copie la dosar, iar în anii 2008,

2009 a înstrăinat terenuri construibile în considerarea cărora erau emise și

autorizații de construire.

Este evident

caracterul repetat al tranzacțiilor încheiate de reclamant, iar maniera în care

acesta a acționat, caracterizată prin: dobândirea în proprietate a unei

suprafețe de teren, obținerea autorizațiilor de construire a blocului de

apartamente/birouri, toate acestea fiind investiții pregătitoare, și ulterior

angajarea de costuri pentru edificarea imobilului ce a făcut obiect al

tranzacțiilor, demonstrează fără echivoc că înstrăinarea imobilelor și obținerea

de venituri din aceste tranzacții s-a făcut pe o bază continuă.

Concluzionând,

judecătorul fondului a constatat că vânzarea respectivelor imobile (teren și

construcții) reprezintă o activitate cu caracter de continuitate, iar

reclamantul este persoană impozabilă din perspectiva TVA, odată cu vânzarea

apartamentului nr. 1, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la

data de 10 noiembrie 2005, înregistrată sub nr. x2, dată la care a fost depășit

plafonul de scutire de la plata TVA.

Cu privire la

criticile reclamantului, care fac trimitere la interpretarea dispozițiilor art.

141 (2) lit. f) din C. fisc., curtea a apreciat că reclamantul a dat o

interpretare greșită normei fiscale invocate.

Astfel, potrivit art.

145 din C. fisc. și pct. 45 din Normele metodologice, o persoană impozabilă are

dreptul să deducă taxa pentru achizițiile efectuate de înainte de înregistrarea

în scopuri de TVA, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul

operațiunilor taxabile, iar deducerea se exercită prin înscrierea taxei

deductibile în decontul de taxă prevăzut de C. fisc., depus după înregistrarea

persoanei impozabile în scopuri de TVA.

În ceea ce privește

procedura ce se aplică în cazul în care se constată că persoana impozabilă nu a

respectat prevederile legale privind înregistrarea ca plătitor de TVA în cazul

în care s-a depășit plafonul de scutire, aceasta este prevăzută la art. 152

alin. (8) din C. fisc., modificat și la pct. 62 alin. (4) și alin. (5) din H.G.

nr. 44/2004, modificată.

Organul fiscal a imputat

reclamantului că până la data de 10 decembrie 2005 nu a realizat înregistrarea

în baza de a date a plătitorilor de TVA, deși erau îndeplinite cerințele legii

pentru a-și respecta această obligație fiscală, așa încât, pentru

neîndeplinirea acestei obligații, este antrenată răspunderea fiscală a

contribuabilului în condițiile art. 119 - 121 C. proc. fisc.

Din această

perspectivă, în mod corect organul fiscal a calculat în sarcina reclamantului

accesoriile începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență, neavând

relevanță juridică fiscală, sub acest aspect, cuantificarea obligației fiscale

principale în momentul emiterii deciziei de impunere.

În fine, s-a reținut

că imobilele ce au făcut obiect al tranzacțiilor analizate sunt supuse

regimului reglementat de art. 30 C. fam.

Normele fiscale nu

conțin reglementări exprese cu privire la regimul fiscal aplicabil soților în

cazul livrărilor de imobile ce intră în sfera de aplicabilitate a TVA.

În această situație,

este incontestabil că livrarea unui imobil aflat sub regimul comunității

devălmașe nu poate fi o decizie independentă a unuia dintre soți, fiind

necesare acordul și semnătura celuilalt pentru efectuarea livrării, așa încât

soțul, care urmează să îndeplinească obligațiile ce-i revin din punct de vedere

al TVA, acționează în numele asocierii (art. 127 alin. (9) din C. fisc.).

Recursul

Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat recurs reclamantul Z.G.F., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeincie.

În susținerea

recursului, recurentul a invocat două motive de recurs, și anume: 1. sentința

recurată este nelegală, în înțelesul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece

este insuficient motivată, în sensul că nu s-a răspuns la apărări decisive

invocate în susținerea pretențiilor deduse judecății; 2. hotărârea recurată

este lipsită de temei legal, în înțelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

că motivarea insuficientă și străină de obiectul cauzei a sentinței Curții de

Apel Suceava lasă incertă baza legală a dispozitivului și totodată, este dată

cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează instituția

operațiunilor impozabile, tratamentul fiscal aplicabil tranzacțiilor încheiate

de soți și modalitatea de calcul al accesoriilor aferente TVA.

Recurentul a susținut

în esență că instanța de fond nu a verificat în nici un fel apărările sale

potrivit cu care în exercitarea rolului activ al organului fiscal reglementat

de art. 7 C. proc. fisc., prin adresa din 23 ianuarie 2008 se comunică de ANAF

Camerei Notarilor Publici că abia începând cu 1 ianuarie 2008 se datorează TVA

pentru tranzacțiile cu imobile efectuate de către persoanele fizice, iar la

data de 4 februarie 2008, DGFP Suceava, prin adresa din 4 februarie 2008,

comunică administrațiilor financiare arondate că începând cu 1 ianuarie 2008 se

datorează TVA de persoanele fizice, cu trimitere la adresa din 23 ianuarie 2008

a ANAF.

Sub un al doilea

aspect, instanța de fond nu a verificat în nici un fel apărările sale potrivit

cu care regularitatea deciziei de impunere trebuie analizată prin raportare la

categoria de persoane impozabile în care a fost încadrat. Din această

perspectivă, motivarea instanței de fond că analiza celor două ipoteze ar

contraveni regimului patrimonial al soților, este străină de obiectul cauzei.

În al treilea rând,

legat de modul de calcul al accesoriilor, retroactiv, instanța de fond nu a

avut în vedere apărările reclamantului derivate din motivarea Rezoluției nr.

168/P/2011 din 22 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava,

menținută prin Rezoluția nr. 761/II/2/2011 din 3 august 2011 a

Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Astfel, în cuprinsul

acestor rezoluții, opozabile intimatei, se arată că tranzacțiile imobiliare din

patrimoniul personal generează obligații fiscale achitate la notarul public,

care le virează către bugetul de stat, concomitent cu transmiterea în format

electronic a informațiilor privind tranzacțiile impozabile către DGFP.

Recurentul-reclamant

a susținut că a tranzacționat bunurile imobile la vedere din punct de vedere

juridic, autoritatea publică fiscală fiind înștiințată cu privire la fiecare

tranzacție imobiliară prin transmiterea în format electronic a declarației

informative x, astfel încât nu a ascuns sursa impozabilă sau taxabilă.

Prin urmare, accesoriile

nu pot fi calculate și pretinse retroactiv.

A precizat recurentul

că aceste apărări, decisive sub aspectul modalității de soluționare a cauzei,

nu au fost în nici un fel analizate de instanța de fond, ceea ce demonstrează

nelegalitatea sentinței recurate.

A mai susținut

recurentul că regularitatea deciziei de impunere trebuie analizată prin

raportare la categoria de persoane impozabile în care a fost încadrat. Toate

tranzacțiile în discuție vizează bunuri din patrimoniul comun codevălmaș,

titular al bunurilor înstrăinate fiind și Z.D.

A precizat că există

două situații ipotetice posibile: dacă persoanele care au încheiat contracte de

vânzare-cumpărare reprezintă din punct de vedere fiscal un grup de persoane

impozabile, atunci decizia de impunere trebuie emisă pe numele tuturor

persoanelor fizice care figurează în contractele de vânzare-cumpărare; dacă

persoanele care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare sunt tratate fiscal

ca persoane fizice, trebuie emisă decizie de impunere pe numele fiecăreia

dintre persoanele fizice care au efectuat operațiuni de exploatare a bunurilor.

În speță, nu rezultă

care din cele două ipoteze a fost avută în vedere de DGFP Suceava, decizia de

impunere fiind emisă exclusiv pe numele său.

A susținut că, în

raport de legislația în vigoare în ianuarie 2006 (când ar fi trebuit să se

înregistrez ca plătitor de TVA), care prevedea că decizia de impunere trebuia

emisă doar pentru persoane fizice sau grup de persoane, decizia de impunere

este nelegală și se impune a fi anulată.

De asemenea,

recurentul a arătat că, în ceea ce privește accesoriile, acestea greșit s-au

stabilit și calculat retroactiv.

Plata retroactivă a

accesoriilor aferente TVA (de la data când în opinia organelor de control s-a

născut obligația de plată TVA, respectiv de la data când trebuia să solicite

înregistrarea fiscală în scopuri de TVA) este nelegală, în contextul în care

obligația fiscală principală s-a individualizat la momentul emiterii deciziei

de impunere și a devenit opozabilă la momentul comunicării actului

administrativ-fiscal, plus că a tranzacționat bunurile imobile la vedere din

punct de vedere juridic, autoritatea publică fiscală fiind înștiințată cu

privire la fiecare tranzacție imobiliară prin transmiterea în format electronic

a declarației informative x1.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurent și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., ținând seama de apărările formulate prin întâmpinare și de notele

scrise ale recurentului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

În

ceea ce privește primul motiv de recurs, referitor la calitatea motivării

hotărârii, se observă că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Verificând conținutul

sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta

îndeplinește exigențele menționate, judecătorul fondului expunând în mod clar

și logic argumentele care i-au fundamentat soluția adoptată.

Aspectele invocate în

primul motiv de recurs nu pot aduce la reformarea sentinței, pe de o parte,

pentru că instanței nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat fiecărui

argument al părților, întinderea obligației de motivare fiind analizată în

lumina circumstanțelor speței, și, pe de altă parte, pentru că instanța de

control judiciar poate păstra o soluție corectă, completând sau substituind

motivarea, dacă este cazul.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit prevederilor

art. 127 alin. (1) și (2) din C. fisc.:

"(1) Este

considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră

independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor

prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul

prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor

comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive,

agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De

asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau

necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate."

Pentru organizarea

aplicării prevederii din C. fisc., Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.

44/2004 prevedeau, la nivelul anului 2006, că "nu are caracter de

continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri

de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a

altor bunuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale" -

condiție care, așa cum se va explica în continuare, nu este îndeplinită în

speță.

Începând cu data de 1

ianuarie 2007, Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 au fost

modificate și completate în sensul următor:

"3. (1) În

sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către

persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor

bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi

considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată

că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu

caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc. Transferul

bunurilor sau serviciilor achiziționate în scop personal de persoanele fizice

în patrimoniul comercial în scopul utilizării pentru desfășurarea de activități

economice, nu este o operațiune asimilată unei livrări de bunuri/prestări de

servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă

bunurilor/serviciilor respective prin aplicarea procedurii de ajustare

prevăzută la art. 148 și 149 din C. fisc."

Definiția noțiunii de

persoană impozabilă, cuprinsă în art. 127 din C. fisc., corespunde normelor

europene privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, transpunând

inițial prevederile Directivei 77/388/CE (Directiva a 6-a) și apoi pe cele ale

Directivei 2006/112/CE (art. 9 - 12).

În jurisprudența

recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, exemplificată prin Hotărârea

din 15 septembrie 2011, pronunțată în cauzele conexe C-180/10 și C-181/10, s-a

reținut că o persoană nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de

TVA, dacă vânzările pe care le-a efectuat se înscriu în cadrul administrării

patrimoniului privat al acestei persoane, însă mobilizarea unor mijloace

similare celor utilizate de către un producător, comerciant sau prestator de

servicii, face ca activitatea realizată să devină o activitate economică în

scopul realizării de profit pe o bază continuă.

Numărul de tranzacții

imobiliare efectuate de persoana în cauză (în speță, 17) nu constituie în sine

un criteriu suficient pentru calificarea activității ca fiind una de natură

economică, dar în lumina circumstanțelor speței, concluzia instanței de fond

este corectă, ținând seama de măsurile active, similare celor utilizate de un

comerciant, care nu se înscriu în mod normal în cadrul gestiunii unui

patrimoniu privat, relevante în acest sens fiind demersurile pentru dobândirea

în proprietate a unei suprafețe de teren, obținerea autorizațiilor de

construire a blocului de apartamente/birouri, toate acestea fiind investiții

pregătitoare, și ulterior angajarea de costuri pentru edificarea imobilului ce

a făcut obiect al tranzacțiilor.

Referitor la debitele

fiscale accesorii, curtea constată că pentru neplata la termen a sumelor

datorate cu titlu de TVA se datorează majorări de întârziere, potrivit art. 158

alin. (1) din C. fisc., care prevede că orice persoană obligată la plata taxei

poartă răspunderea pentru calcularea corectă și plata la termenul legal a taxei

către bugetul de stat, coroborat cu art. 119 C. proc. fisc., care prevede că

pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de

plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere, și cu art. 120

din același cod, care prevede că majorările de întârziere se calculează pentru

fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de

scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Într-adevăr, prin

art. 153 alin. (8) din C. fisc. se stabilește că în cazul în care o persoană

este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA, în conformitate cu

prevederile alin. (1), (2), (4) sau (5), și nu solicită înregistrarea, organele

fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu, însă

împrejurarea că notarii au informat ANAF cu privire la vânzări nu înlătură încălcarea

dispozițiilor legale de către contribuabili, care, potrivit art. 158 alin. (1)

din C. fisc., poartă răspunderea pentru îndeplinirea obligației de înregistrare

în scop de TVA și pentru plata la termenul legal a taxei către bugetul de stat.

Recurentul-reclamant,

desfășurând operațiuni repetitive, de asemenea amploare cum sunt cele descrise

în cauză, avea la rândul său obligația, dedusă din principiul bunei credințe în

raporturile fiscale, reglementat în art. 12 C. proc. fisc., să depună diligențe

rezonabile pentru clarificarea statutului său, inclusiv prin formularea unei

cereri de înregistrare în scopuri de TVA, așa cum au făcut-o, spre exemplu,

într-o situație asemănătoare, părțile din cauzele conexe C - 180/10 și C -

181/10 ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (parag. 14 și 20 din hotărârea

pronunțată la data de 15 septembrie 2011).

Prin urmare, în

condițiile în care criticile privind existența debitului principal au fost

respinse, recurentul-reclamant datorează și debitele accesorii.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau

art. 304 pct. 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Z.G.F. împotriva Sentinței nr. 165 din 9 mai 2012 a Curții de Apel

Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2014.

Procesat de GGC - CL