ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la 10 octombrie 2012 și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 octombrie 2012, petiționarii C.I. și V.R.I.A. au formulat plângere împotriva rezoluției nr. 620/P/2012 din 13 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimații Ș.C., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, N.C., T.O. și T.V.B. În motivarea plângerilor, petiționarii au arătat, în esență, că, din actele și lucrările dosarului, rezultă probele și indiciile temeinice care atestă săvârșirea de către intimați a infracțiunilor reclamate.

Au evidențiat că, deși inițial condamnați, ulterior au fost achitați definitiv, iar intimatul Ș.C. împreună cu ceilalți intimați, prin manevre frauduoase, au indus și menținut în eroare instanțele de judecată, influențând soluțiile pronunțate de acestea prin fapte contrare atribuțiunilor lor de serviciu, astfel încât, fără săvârșirea unor astfel de fapte de către intimați, nu s-ar fi ajuns la condamnarea petiționarilor de către primele două instanțe. În drept, petiționarii au invocat dispozițiile art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Analizând plângerile formulate, Înalta Curte reține că, prin rezoluția nr. 620/P/2012 din 13 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în baza art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. a) și f) C. proc.

pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul procuror Ș.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., art. 266 C. pen., art. 259 C. pen., art. 248 1 C. pen., art. 323 C. pen. și art. 246 C. pen., față de intimatul N.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 C. pen., art. 20 raportat la art. 215 C. pen., art. 248 C. pen., art. 248 1 C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. și art. 323 C. pen., față de intimatul T.O., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., art. 264 C. pen., art. 259 C. pen., art. 215 C. pen., art. 253 1 C. pen. și art. 323 C. pen. și față de intimatul T.V.B., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., art. 259 C. pen.

și art. 323 C. pen. În motivarea soluției parchetului, s-a arătat că, petiționarii au solicitat tragerea la răspundere penală a intimaților întrucât, în mod nelegal, au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. 1/D/2006 din 23 martie 2006 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți, întocmit de intimatul Ș.C. Prin sentința penală nr. 218 din 30 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția penală, petiționarii au fost condamnați la câte un an închisoare, cu suspendare, apelurile declarate de inculpați și de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți fiind respinse prin decizia penală nr. 172 din 6 decembrie 2008 a Curții de Apel Craiova. S-a mai reținut că recursurile declarate de petiționari au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia penală nr. 210 din 4 iunie 2009, a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Prin decizia penală nr. 237 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, s-au admis apelurile declarate de petiționari, s-a desființat în parte sentința instanței de fond și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea acestora pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen., menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Recursul declarat de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți a fost respins, prin decizia penală nr. 8604 din 15 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizându-se actele premergătoare efectuate în cauză, s-a constatat că, în ceea ce privește infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 248 1 C. pen., în sarcina magistratului Ș.C.

nu se poate reține nicio faptă de natură penală. În acest sens, s-a arătat că, potrivit prevederilor legale, procurorii își desfășoară activitatea cu respectarea principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, în soluțiile dispuse fiind independenți. împotriva soluțiilor dispuse de procurori, Codul de procedură penală conferă celor interesați dreptul de a uza de căile legale de atac, acesta fiind singurul cadru legal în care se poate analiza legalitatea și temeinicia acestora. S-a mai arătat că, în cadrul unei cercetări penale având ca obiect săvârșirea de către un magistrat a unei infracțiuni în legătură cu serviciul, nu se poate analiza legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse sau a soluției date de acesta, scopul urmăririi penale nefiind acesta, iar organul de urmărire penală neavând atribuții în acest sens.

În final, s-a reținut că, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, nu a rezultat săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 248 1 C. pen., de către magistratul Ș.C., după cum nu a rezultat săvârșirea de către acesta sau de către ceilalți intimați din prezenta cauză a niciunei infracțiuni din cele menționate în plângerea formulată de petiționari, faptele sesizate de aceștia fiind simple susțineri, fără suport probator, care nu pot constitui indicii concrete sau temeinice cu privire la săvârșirea unor infracțiuni. Rezoluția nr. 620/P/2012 din 13 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a fost menținută de procurorul șef al aceleiași secții din cadrul unității de parchet menționate care, prin rezoluția nr. 2955/11-2 din 05 septembrie 2012, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată în baza art. 278 C. proc.

pen., împotriva soluției pronunțate de procurorul ierarhic inferior. În motivare, s-a arătat că o plângere similară formulată de petiționari a făcut obiectul dosarului nr. 349/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în care prin rezoluția din 7 aprilie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații din prezenta cauză, anume N.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen., art. 248 C. pen., art. 215 alin. (1) și (5) C. pen., art. 248 x C. pen., T.V.B., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 259 alin. (2) C. pen., T.O. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289, art. 264 C. pen., art. 259 alin. (2) C. pen.

și art. 292 C. pen. și Ș.C., procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen., art. 259 alin. (2) C. pen., întrucât faptele sesizate nu există. S-a precizat că plângerile formulate împotriva acestei soluții de către petiționari au fost respinse prin rezoluția nr. 4957/2483/II//2/2009 a Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a apreciat ca fiind legală și temeinică soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în dosarul nr. 349/P/2009.

În concluzie, prin rezoluția nr. 2955/II-2 din 05 septembrie 2012 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, avan du-se în vedere jurisprudența C.E.D.O., respectiv decizia nr. 48154/1999 din 3 octombrie 2002 prin care s-a constatat că paragraful 1 al art. 4 din Protocolul 7 nu vizează doar cazul dublei condamnări, ci și cazul dublei urmăriri penale, s-a menținut soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimații Ș.C., T.V.B., N.C. și T.O. ca fiind legală și temeinică. Împotriva ambelor rezoluții în termenul legal, au formulat plângeri petiționarii C.I.

și V.R.I.A. conform art. 278 1 alin. (l) C. proc. pen. Plângerile au fost inițial adresate Curții de Apel Craiova, ulterior, fiind înaintate spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerarea gradului profesional al intimatului Ș.C., de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. Verificând rezoluțiile contestate, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, a susținerilor părților și a probelor administrate, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că plângerile cu care a fost sesizată sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează: Rezoluțiile contestate de petiționari în prezenta cauză sunt legale și temeinice, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privința intimaților întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe sau indicii temeinice privind săvârșirea de către aceștia a vreuneia dintre faptele ce formează obiectul acuzației penale aduse împotriva lor.

Astfel, cu referire la soluțiile dispuse în privința intimatului Ș.C., Înalta Curte arată că orice litigiu presupune existența unor interese contrarii promovate în fața justiției și că magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător) examinează justețea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, pe baza cărora își formează o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și dă o soluție, care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunțarea unei soluții în detrimentul uneia dintre părți, în speță petiționarii, nu echivalează cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte de natură penală, cum se opinează, și nu se circumscrie conținutului constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală, așa cum se susține de către petiționari în cuprinsul plângerii formulate.

Din această perspectivă, este de menționat că intimatul Ș.C., în calitate de procuror, și-a desfășurat activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, procurorii fiind independenți în soluțiile dispuse. Împotriva acestor soluții, cei interesați au dreptul legal de a uza de căile de atac, acesta fiind singurul remediu prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea și temeinicia lor. De altfel, înalta Curte constată că petiționarii au și recurs la aceste căi legale de atac, în acest mod obținându-se în final, achitarea lor de sub acuzația săvârșirii infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată. Înalta Curte reține că materializarea opiniei intimatului Ș.C.

în cuprinsul rechizitoriului nr. l/D/P/2006 din 23 martie 2006 este rezultatul aplicării normelor legale în raport de situația de fapt și de probele din dosarul cauzei administrate până la acel moment procesual. Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraților care au pronunțat o soluție se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil. În consecință, Înalta Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că măsurile și soluțiile dispuse de către intimatul Ș.C., în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice, ar fi contrare vreunei dispoziții legale cu incidență în cauza respectivă. Cu referire la soluția dispusă de procuror în privința intimaților T.V.B., N.C.

și T.O., Înalta Curte arată că, în mod corect, s-a reținut în rezoluțiile atacate faptul că nu există probe sau indicii care să ateste săvârșirea de către aceștia a faptelor menționate în plângerea petiționarilor. În considerarea lipsei materialului probator de orice natură care să susțină acuzațiile formulate de petiționari, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de cei trei intimați este temeinică și legală, suspiciunile petiționarilor nefiind confirmate în cursul cercetărilor efectuate de parchet. Mai mult, Înalta Curte reține și faptul că petiționarul C.I.

a mai formulat, în cadrul dosarului nr. 349/P/ 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o plângere penală împotriva acelorași intimați, prin care a reclamat aceleași fapte ca cele ce au făcut obiectul dosarului nr. 620/P/2012 al aceleiași unități de parchet, soluția dispusă prin rezoluția nr. 349/P/2009 din 07 aprilie 2009 fiind aceea de neîncepere a urmăririi penale, menținută prin rezoluția nr. 4957/2483/II/-2/2009 din 27 mai 2009 a procurorului șef de secție a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În considerarea jurisprudenței C.E.D.O., respectiv decizia 48154/1999 din 3 octombrie 2002 – Z. contra Italiei, în cadrul căreia s-a statuat că paragraful 1 al art. 4 din Protocolul nr. 7 al C.E.D.O.

nu vizează doar cazul dublei condamnări ci, în egală măsură, și cazul dublei urmăriri penale, Înalta Curte apreciază că, în mod corespunzător s-a dispus în cauză neînceperea urmăririi penale față de intimați, întrucât aspectele sesizate au mai făcut obiectul unei cercetări penale finalizate cu dispunerea unei soluții și nu au apărut fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organele de urmărire penală. Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 278 1 alin. (8) pct. a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge plângerile formulate de petiționarii V.R.I.A. și C.I., ca nefondate. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă ȘTE

Respinge, ca nefondate, plângerile formulate de petiționarii V.R.I.A. și C.I. împotriva rezoluției nr. 620/P/2012 din 13 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarii la plata sumei de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă Pronunțată în ședință publică, azi 4 martie 2013.