ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei penale de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea formulată la 10 octombrie 2012 și înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție la 17 octombrie 2012, petiționarii C.I. și V.R.I.A. au

formulat plângere împotriva rezoluției nr. 620/P/2012 din 13 iulie 2012 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei

la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimații Ș.C.,

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

N.C., T.O. și T.V.B.

În motivarea plângerilor, petiționarii

au arătat, în esență, că, din actele și lucrările dosarului, rezultă probele și

indiciile temeinice care atestă săvârșirea de către intimați a infracțiunilor

reclamate.

Au evidențiat că, deși inițial

condamnați, ulterior au fost achitați definitiv, iar intimatul Ș.C. împreună cu

ceilalți intimați, prin manevre frauduoase, au indus și menținut în eroare

instanțele de judecată, influențând soluțiile pronunțate de acestea prin fapte

contrare atribuțiunilor lor de serviciu, astfel încât, fără săvârșirea unor

astfel de fapte de către intimați, nu s-ar fi ajuns la condamnarea

petiționarilor de către primele două instanțe.

În drept, petiționarii au invocat

dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen.

Analizând plângerile formulate, Înalta

Curte reține că, prin rezoluția nr. 620/P/2012 din 13 iulie 2012 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, în baza art.

228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. a) și f) C. proc. pen., s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de intimatul procuror Ș.C., pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., art. 266 C. pen., art. 259 C.

pen., art. 248

1

C. pen., art. 323 C. pen. și art. 246 C. pen., față

de intimatul N.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 C.

pen., art. 20 raportat la art. 215 C. pen., art. 248 C. pen., art. 248

1

C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen.

și art. 323 C. pen., față de intimatul T.O., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 289 C. pen., art. 264 C. pen., art. 259 C. pen., art. 215 C.

pen., art. 253

1

C. pen. și art. 323 C. pen. și față de intimatul T.V.B.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., art. 259 C.

pen. și art. 323 C. pen.

În motivarea soluției parchetului, s-a

arătat că, petiționarii au solicitat tragerea la răspundere penală a

intimaților întrucât, în mod nelegal, au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul

nr. 1/D/2006 din 23 martie 2006 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți,

întocmit de intimatul Ș.C.

Prin sentința penală nr. 218 din 30

mai 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția penală, petiționarii au

fost condamnați la câte un an închisoare, cu suspendare, apelurile declarate de

inculpați și de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți fiind respinse prin

decizia penală nr. 172 din 6 decembrie 2008 a Curții de Apel Craiova.

S-a mai reținut că recursurile

declarate de petiționari au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție

care, prin decizia penală nr. 210 din 4 iunie 2009, a trimis cauza spre

rejudecare la instanța de apel. Prin decizia penală nr. 237 din 18 noiembrie

2009 a Curții de Apel Craiova, s-au admis apelurile declarate de petiționari,

s-a desființat în parte sentința instanței de fond și, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus

achitarea acestora pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin.

(1) C. pen., menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Recursul

declarat de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți a fost respins, prin

decizia penală nr. 8604 din 15 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Analizându-se actele premergătoare

efectuate în cauză, s-a constatat că, în ceea ce privește infracțiunile

prevăzute de art. 246 și art. 248

1

C. pen., în sarcina magistratului

Ș.C. nu se poate reține nicio faptă de natură penală.

În acest sens, s-a arătat că, potrivit

prevederilor legale, procurorii își desfășoară activitatea cu respectarea

principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, în

soluțiile dispuse fiind independenți. împotriva soluțiilor dispuse de

procurori, Codul de procedură penală conferă celor interesați dreptul de a uza

de căile legale de atac, acesta fiind singurul cadru legal în care se poate

analiza legalitatea și temeinicia acestora.

S-a mai arătat că, în cadrul unei

cercetări penale având ca obiect săvârșirea de către un magistrat a unei

infracțiuni în legătură cu serviciul, nu se poate analiza legalitatea și

temeinicia măsurilor dispuse sau a soluției date de acesta, scopul urmăririi

penale nefiind acesta, iar organul de urmărire penală neavând atribuții în

acest sens.

În final, s-a reținut că, din analiza

actelor și lucrărilor dosarului, nu a rezultat săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 246 și art. 248

1

C. pen., de către magistratul Ș.C.,

după cum nu a rezultat săvârșirea de către acesta sau de către ceilalți

intimați din prezenta cauză a niciunei infracțiuni din cele menționate în

plângerea formulată de petiționari, faptele sesizate de aceștia fiind simple

susțineri, fără suport probator, care nu pot constitui indicii concrete sau

temeinice cu privire la săvârșirea unor infracțiuni.

Rezoluția nr. 620/P/2012 din 13 iulie

2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a fost menținută de procurorul șef al aceleiași

secții din cadrul unității de parchet menționate care, prin rezoluția nr. 2955/11-2

din 05 septembrie 2012, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată în baza

art. 278 C. proc. pen., împotriva soluției pronunțate de procurorul ierarhic

inferior.

În motivare, s-a arătat că o plângere

similară formulată de petiționari a făcut obiectul dosarului nr. 349/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în care prin

rezoluția din 7 aprilie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

intimații din prezenta cauză, anume N.C., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen., art. 248 C. pen., art. 215 alin.

(1) și (5) C. pen., art. 248

x

C. pen., T.V.B., pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 259 alin. (2) C. pen., T.O. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289, art. 264 C. pen., art. 259

alin. (2) C. pen. și art. 292 C. pen. și Ș.C., procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. -

Biroul Teritorial Mehedinți, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

266 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen., art. 259 alin. (2) C. pen., întrucât

faptele sesizate nu există.

S-a precizat că plângerile formulate

împotriva acestei soluții de către petiționari au fost respinse prin rezoluția nr.

4957/2483/II//2/2009 a Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a apreciat ca

fiind legală și temeinică soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în

dosarul nr. 349/P/2009.

În concluzie, prin rezoluția nr. 2955/II-2

din 05 septembrie 2012 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și

criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, avan du-se în vedere

jurisprudența C.E.D.O., respectiv decizia nr. 48154/1999 din 3 octombrie 2002

prin care s-a constatat că paragraful 1 al art. 4 din Protocolul 7 nu vizează

doar cazul dublei condamnări, ci și cazul dublei urmăriri penale, s-a menținut

soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimații Ș.C., T.V.B.,

N.C. și T.O. ca fiind legală și temeinică.

Împotriva ambelor rezoluții în

termenul legal, au formulat plângeri petiționarii

C.I. și V.R.I.A. conform art. 278

1

alin. (l) C. proc. pen.

Plângerile au fost inițial adresate

Curții de Apel Craiova, ulterior, fiind înaintate spre competentă soluționare Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în considerarea gradului profesional al

intimatului Ș.C., de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.

Verificând rezoluțiile contestate, pe

baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

a susținerilor părților și a probelor

administrate, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că plângerile cu care a fost sesizată sunt

nefondate, pentru considerentele ce urmează:

Rezoluțiile contestate de petiționari

în prezenta cauză sunt legale și temeinice, soluția de neîncepere a urmăririi

penale dispusă în privința intimaților întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa

oricăror probe sau indicii temeinice privind săvârșirea de către aceștia a

vreuneia dintre faptele ce formează obiectul acuzației penale aduse împotriva

lor.

Astfel, cu referire la soluțiile dispuse

în privința intimatului Ș.C., Înalta Curte arată că orice litigiu presupune

existența unor interese contrarii promovate în fața justiției și că magistratul

chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător)

examinează justețea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii

strânse în cauză, pe baza cărora își formează o convingere fermă asupra

temeiniciei acuzațiilor și dă o soluție, care, în mod invariabil, este

nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în litigiu.

Emiterea sau pronunțarea unei soluții

în detrimentul uneia dintre părți, în speță petiționarii, nu echivalează cu un

abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte de natură

penală, cum se opinează, și nu se circumscrie conținutului constitutiv al nici

unei alte fapte prevăzute de legea penală, așa cum se susține de către

petiționari în cuprinsul plângerii formulate.

Din această perspectivă, este de

menționat că intimatul Ș.C., în calitate de procuror, și-a desfășurat

activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al

controlului ierarhic, procurorii fiind independenți în soluțiile dispuse. Împotriva

acestor soluții, cei interesați au dreptul legal de a uza de căile de atac,

acesta fiind singurul remediu prevăzut de lege în care poate fi analizată

legalitatea și temeinicia lor. De altfel, înalta Curte constată că petiționarii

au și recurs la aceste căi legale de atac, în acest mod obținându-se în final,

achitarea lor de sub acuzația săvârșirii infracțiunilor pentru care au fost

trimiși în judecată.

Înalta Curte reține că materializarea

opiniei intimatului Ș.C. în cuprinsul rechizitoriului nr. l/D/P/2006 din 23

martie 2006 este rezultatul aplicării normelor legale în raport de situația de

fapt și de probele din dosarul cauzei administrate până la acel moment

procesual. Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraților care au pronunțat

o soluție se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de

atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

În consecință, Înalta Curte constată

că nu există indicii care să conducă la concluzia că măsurile și soluțiile

dispuse de către intimatul Ș.C., în exercitarea atribuțiilor de serviciu

specifice, ar fi contrare vreunei dispoziții legale cu incidență în cauza

respectivă.

Cu referire la soluția dispusă de

procuror în privința intimaților T.V.B., N.C. și T.O., Înalta Curte arată că,

în mod corect, s-a reținut în rezoluțiile atacate faptul că nu există probe sau

indicii care să ateste săvârșirea de către aceștia a faptelor menționate în

plângerea petiționarilor. În considerarea lipsei materialului probator de orice

natură care să susțină acuzațiile formulate de petiționari, soluția de

neîncepere a urmăririi penale dispusă față de cei trei intimați este temeinică

și legală, suspiciunile petiționarilor nefiind confirmate în cursul

cercetărilor efectuate de parchet.

Mai mult, Înalta Curte reține și

faptul că petiționarul C.I. a mai formulat, în cadrul dosarului nr. 349/P/ 2009

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o plângere

penală împotriva acelorași intimați, prin care a reclamat aceleași fapte ca

cele ce au făcut obiectul dosarului nr. 620/P/2012 al aceleiași unități de

parchet, soluția dispusă prin rezoluția nr. 349/P/2009 din 07 aprilie 2009

fiind aceea de neîncepere a urmăririi penale, menținută prin rezoluția nr. 4957/2483/II/-2/2009

din 27 mai 2009 a procurorului șef de secție a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În considerarea jurisprudenței C.E.D.O.,

respectiv decizia 48154/1999 din 3 octombrie 2002 – Z. contra Italiei, în

cadrul căreia s-a statuat că paragraful 1 al art. 4 din Protocolul nr. 7 al C.E.D.O.

nu vizează doar cazul dublei condamnări ci, în egală măsură, și cazul dublei

urmăriri penale, Înalta Curte apreciază că, în mod corespunzător s-a dispus în

cauză neînceperea urmăririi penale față de intimați, întrucât aspectele

sesizate au mai făcut obiectul unei cercetări penale finalizate cu dispunerea

unei soluții și nu au apărut fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute

de organele de urmărire penală.

Pentru considerentele ce preced, în

temeiul art. 278

1

alin. (8) pct. a C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge plângerile formulate de petiționarii V.R.I.A. și C.I., ca nefondate.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă ȘTE

Respinge, ca nefondate, plângerile

formulate de petiționarii V.R.I.A. și C.I. împotriva rezoluției nr. 620/P/2012

din 13 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarii la plata sumei de

câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă

Pronunțată în ședință publică, azi 4 martie

2013.