ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3477/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3477/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 21 decembrie 2012, reclamantul Ș.F. a

solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin M.F.P., la plata

sumei de 550.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile cauzate în

perioada 23 noiembrie 1998 - 28 noiembrie 2011, cu ocazia desfășurării

procesului penal soluționat prin sentința penală nr. 145 din 19 februarie 2009,

rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 86/A/2010, pronunțată de Tribunalul

Cluj, secția penală, și Decizia penală nr. 1914/R/2011, pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția penală, precum și obligarea pârâtului la plata

dobânzii legale calculate asupra sumei sus-menționate, începând cu data

pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a datoriei; de asemenea, a solicitat

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, în cursul lunii noiembrie 1998, Statul Român a

inițiat, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, litigiul penal în care

acesta a fost cercetat, urmărit și judecat în calitate de inculpat, sub

acuzația de a fi săvârșit infracțiunea de folosire cu rea-credință a creditului

societății (art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

și a art. 13 C. pen.).

Procesul penal

declanșat în luna noiembrie 1998 s-a finalizat la data de 28 noiembrie 2011, prin

Decizia penală nr. 1914/R/2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală,

prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Cluj împotriva Deciziei penale nr. 86 A din 12 martie 2011,

pronunțată de Tribunalul Cluj.

Reclamantul a arătat că

soluția definitivă de achitare nu poate acoperi toate consecințele negative

generate de procesul menționat; acesta a solicitat să se constate că prejudiciile

pe care le invocă au fost cauzate prin încălcarea dreptului său fundamental la

un proces echitabil, dată fiind durata excesivă și nerezonabilă pe care s-a

întins.

Prin sentința civilă nr.

337 din 27 iunie 3013, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamantul Ș.F. și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 22.000

lei către reclamant, reprezentând despăgubiri, cu dobânda legală de la data

pronunțării sentinței, până la plata integrală; de asemenea, pârâtul a fost

obligat să plătească reclamantului și cheltuieli de judecată în cuantum de

300 lei.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că faza de urmărire penală

inițială, care a făcut obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 1264/P/1998,

s-a desfășurat din luna noiembrie a anului 1998, până la data de 17

aprilie 2000, când s-a întocmit rechizitoriul, iar reclamantul Ș.F.I. și

coinculpații F.S. și T.O. au fost trimiși în judecată.

Sesizată prin

rechizitoriu la data de 17 aprilie 2000, prima instanță a pronunțat o primă

hotărâre la 29 martie 2001 (sentința penală nr. 498 din 29 martie 2001 - Dosar

nr. 3333/2000), prin care, în baza art. 300 alin. 2 și 333 C. proc. penală s-a

dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea

urmăririi penale și refacerea actului de sesizare a instanței.

Recursul declarat de

Ministerul Public împotriva acestei sentințe a fost judecat în Dosarul nr. 285/2002

al Tribunalului Cluj, dosar înregistrat la data de 4 ianuarie 2002. Prin Decizia

penală nr. 92 din 20 martie 2002, tribunalul a admis recursul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Cluj și a trimis cauza Judecătoriei Cluj-Napoca, pentru

continuarea judecății.

Al doilea ciclu de

judecată s-a derulat în perioada 19 aprilie 2002 - 29 ianuarie 2003.

Judecătoria

Cluj-Napoca a dispus din nou, prin sentința penală nr. 1123 din 24 septembrie

2002, pronunțată în Dosarul nr. 4670/2002, în temeiul art. 333 C. proc.

pen., restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea

urmăririi penale; această hotărâre a fost atacată cu recurs.

Tribunalul Cluj a

înregistrat recursul sub nr. 12935/2002 la data de 7 noiembrie 2002 și l-a

soluționat prin Decizia penală nr. 30/R din 29 ianuarie 2003, în sensul

admiterii căii de atac și trimiterii cauzei către Judecătoria Cluj-Napoca,

pentru continuarea judecății.

Al treilea ciclu

procesual a început în fața Judecătoriei Cluj-Napoca la 1 aprilie 2003 și a durat

până la 24 octombrie 2005.

Prin sentința penală nr.

1065 din 19 iulie 2005, Judecătoria Cluj-Napoca l-a condamnat pe reclamant la

pedeapsa închisorii de 1 an și a constatat că aceasta a fost grațiată în

temeiul Legii nr. 543/2002.

Apelul declarat de

inculpat (reclamant în prezenta cauză) împotriva acestei hotărâri de condamnare

a fost admis de Tribunalul Cluj, care prin Decizia penală nr. 452 din 24

octombrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6529/2005, a trimis cauza, spre

rejudecare, Judecătoriei Cluj-Napoca.

Al patrulea și

ultimul ciclu de judecată a început prin înregistrarea Dosarului la Judecătoria

Cluj-Napoca, la 13 decembrie 2005, sub nr. 18134/R/2005 (având nr. unic

9541/211/2005).

După o cercetare

judecătorească de 3 ani, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunțat sentința penală nr.

145 din 19 februarie 2009, prin care reclamantul a fost achitat de toate

infracțiunile reținute anterior în sarcina sa. Instanța a constatat faptul că a

intervenit prescripția răspunderii penale, însă reclamantul a înțeles să-și

exercite dreptul prevăzut de art. 13 C.pr. penală, respectiv continuarea

judecății pentru stabilirea adevărului și adoptarea soluției legale de

achitare.

Parchetul de pe lângă

Judecătoria Cluj-Napoca a atacat cu apel soluția primei instanțe, solicitând

schimbarea acesteia în sensul ca inculpatul să fie condamnat. Apelul a fost

respins prin Decizia penală nr. 86/A din 12 martie 2010, pronunțată de

Tribunalul Cluj.

Parchetul a declarat

recurs împotriva deciziei pronunțate de tribunal.

Din registrul

informativ al instanței a rezultat că decizia instanței de apel a fost motivată

la 2 iunie 2010 și, în aceeași zi, întregul dosar a fost înaintat Parchetului

de pe lângă Tribunalul Cluj pentru motivarea căii de atac.

Recursul a fost

motivat însă după o perioadă de peste 1 an și numai după ce instanța de fond a

solicitat în repetate rânduri să-i fie restituit dosarul pentru a-l înainta

Curții de Apel Cluj. La termenul de judecată din 28 noiembrie 2011,

Ministerul Public și-a retras recursul.

A reținut prima

instanță că dreptul la un proces echitabil (inclusiv sub aspectul duratei

procedurii), este garantat de art. 20 din Constituție raportat la art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum legea nu

definește noțiunea de termen rezonabil, calificarea drept rezonabilă a duratei

unei proceduri judiciare se determină prin raportare la datele concrete ale

speței, a conduitei părților și a autorităților implicate.

Analizând datele speței,

tribunalul a apreciat că durata de peste 13 ani a procesului penal intentat

împotriva reclamantului a fost excesivă, dat fiind că faptele ce se impuneau a

fi analizate nu erau de o complexitate deosebită, probele erau la îndemâna

organelor de anchetă și a celor judiciare, iar reclamantul și coinculpații nu

s-au sustras de la urmărirea penală ori de la cercetarea judecătorească, ci și-au

dat concursul la stabilirea faptelor.

Această durată

excesivă a procesului a afectat dreptul reclamantului la desfășurarea vieții în

condiții de normalitate, întrucât, în tot acest răstimp, a trebuit să se

prezinte în fiecare lună în fața organelor de anchetă sau a celor judiciare

și a trebuit să-și organizeze viața, alte activități ori evenimente familiale

sau sociale ținând cont de acest proces.

Dreptul la onoare și

demnitate i-a fost încălcat prin aceea că fost perceput de anturaj ca o

persoană cu probleme penale permanente or, această postură de inculpat, pe

termen îndelungat este de natură să ducă la pierderea încrederii de sine.

Sub un alt aspect, reclamantului

i-a fost afectat dreptul la afirmare în plan profesional și social deoarece

calitatea de inculpat vreme de 13 ani, în mod cert i-a redus șansele de a obține

un loc de muncă mai bun. Astfel, având în vedere că pregătirea sa (aceea de

primitor-distribuitor mărfuri), presupune efectuarea de acte de gestiune,

faptele ce i-au fost imputatate în procesul penal erau de natură să-i scadă

credibilitatea în plan profesional.

A apreciat tribunalul

că durata excesivă a procesului se află în raport de cauzalitate directă cu

modul defectuos în care autoritățile judiciare ale statului și-au îndeplinit

atribuțiile în cursul procesului penal intentat reclamantului, astfel că, pentru

prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, reclamantul este îndreptățit la

despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., însă nu în cuantumul

solicitat de acesta.

Astfel, reclamantul

nu a probat că, în lipsa procesului penal care s-a derulat atât de mult în timp,

ar fi avut șansa obținerii unor venituri substanțiale.

S-a reținut din

copia carnetului de muncă aflat la dosar, că reclamantul nu era încadrat în

muncă la SC E. SA în momentul începerii acțiunii, ci la SC R.T. SA, în funcția de

conducător auto.

Acesta a întrerupt

activitatea la această firmă la data de 2 septembrie 1998, fiind arestat, însă

după încetarea măsurii preventive, la 15 februarie 2000, s-a reîncadrat la

această societate, unde a lucrat până la 31 ianuarie 2003, când i-a încetat

raportul de muncă.

Din 07 mai 2003,

reclamantul a lucrat ca reprezentant comercial la SC G. SRL, până la 8 august

2005.

Cea din urmă

societate comercială este firma martorului G.I.V. care, fiind audiat de instanță,

a declarat că raportul de muncă al reclamantului a încetat din pricina

restrângerii activității firmei, nu din motive privitoare la procesul penal în

care era implicat reclamantul.

Potrivit declarației

aceluiași martor, în anul 2006, l-a reîntâlnit pe reclamant, care nu avea

serviciu și i-a oferit un post în firma sa (post pe care îl ocupa și la

data audierii martorului).

Prin urmare,

reclamantul nu a avut serviciu pe perioade scurte de timp.

Cu referire la

pregătirea profesională a reclamantului, tribunalul a reținut că acesta

este primitor - distribuitor, având studii liceale.

Prima instanță a

apreciat că în speță nu s-a făcut dovada că, în lipsa procesului penal, reclamantul

ar fi avut șansa de a se angaja într-un post deosebit întrucât pentru a accesa

un post cu responsabilități crescute și o salarizare pe măsură, sunt necesare

studii superioare și competențe de limbi străine ori de operare pe

calculator, în vreme ce acesta are doar studii liceale și vârsta peste 35

de ani.

Susținerile reclamantului

referitoare la succesul firmei SC E. SA, drept argument al unei cariere

înfloritoare, întreruptă de procesul penal în discuție, nu au fost luat în considerare

la cuantificarea prejudiciului moral, tribunalul arătând că ancheta penală l-a

prins pe acesta în postul de conducător auto la SC R.T. SA, nu în aceea de

director comercial la SC E. SA, astfel că nu există niciun raport de

cauzalitate între încetarea activității sale la societatea sus-menționată și

procesul penal.

Având în vedere

prejudiciul suferit de reclamant prin lezarea drepturilor arătate mai sus

urmare a duratei excesive a procesului penal, prima instanță a apreciat că acesta

este îndreptățit la repararea prejudiciului, potrivit art. 998 - 999 C. civ.,

stabilind cuantumul acestor despăgubiri la suma de 22.000 lei.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011,

Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea reclamantului și l-a obligat pe

pârât să-i plătească acestuia suma de 22.000 lei, reprezentând despăgubiri, cu

dobânda legală de la data pronunțării sentinței, până la plata integrală.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 și 276 C. proc. civ., l-a obligat pe pârât la 300 lei cheltuieli

de judecată către reclamant (reprezentând onorariu de avocat), proporțional cu

pretențiile admise.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termenul legal, atât reclamantul cât și

pârâtul.

Apelantul-reclamant a

solicitat schimbarea ei, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor

formulate prin cererea de chemare în judecată.

În motivare, acesta a

susținut că prima instanță a apreciat în mod greșit perspectivele de

afirmare profesională pe care le avea la data când a început procesul penal, omițând

faptul că adevărata sa activitate și carieră profesională consta în asumarea în

mod personal a unei activități comerciale pe cont propriu împreună cu ceilalți

doi inculpați, prin firmele pe care le-au creat, respectiv SC E. SA, SC R. SRL și

SC S. SRL, firme de care se ocupa personal.

Or, din pricina

duratei litigiului penal, apelantul-reclamant a fost privat de dreptul la

realizare profesională prin asumarea directă a activității comerciale profitabile

de până atunci, pentru că partenerii nu au mai avut încredere în capacitățile

sale organizatorice și de susținere a unei activități comerciale, procesul

penal nepermițându-i să revigoreze o activitate comercială notabilă.

S-a susținut, de

asemenea, că apelantul-reclamant a avut și calitatea de membru în consiliul de

administrație al SC F. SA, împrejurare pe care nu a invocat-o în fața primei

instanțe dar care probează că pregătirea sa profesională a fost mult depășită,

iar nivelul de studii nu l-a împiedicat să aibă succes pe plan profesional.

Conform

depoziției martorului G., care a fost reținută de prima instanță, poziția

de învinuit a reclamantului l-a împiedicat să-l angajeze conform calităților

sale, oferindu-i un post pe care este încadrat și astăzi numai pentru că îl

cunoștea dinainte și l-a angajat pentru că nicăieri nu a reușit să obțină un

alt loc de muncă.

Pentru aceste

argumente apelantul-reclamant a susținut că despăgubirea stabilită de

prima instanță nu este de natură să acopere integral prejudiciul suferit.

Cu privire la cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, apelantul-reclamant

a arătat că întrucât a fost dovedită întrunirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, acestea trebuiau acordate integral, valoarea prejudiciului

stabilită de instanță neafectând munca depusă în concret de avocat.

Pârâtul a solicitat

schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

A susținut

apelantul-pârât că este vorba despre o răspundere obiectivă, că nu a fost indicat

vreun text special de lege (cum ar fi situația răspunderii întemeiată pe dispozițiile

art. 504 C. proc. pen.), că nu s-a dovedit în concret în ce constă prejudiciul

pretins și nici existența unui raport de cauzalitate, reclamantul nemotivând de

ce pretinde că în speță ar fi vinovat Statul Român, prin M.F.P.

În opinia

apelantului-pârât, excepția prescripției extinctive a fost în mod greșit

respinsă de prima instanță, termenul de prescripție fiind de 1 an, conform

dispozițiilor speciale în materia erorilor judiciare.

Sub aspectul daunelor

solicitate pentru că reclamantul ar fi fost împiedicat să-și găsească un loc de

muncă, apelantul-pârât a arătat că acesta a fost condamnat într-un alt dosar

pentru infracțiunea de evaziune fiscală, acesta fiind și motivul pentru care

societățile comerciale la care și-a desfășurat activitatea au fost fost

afectate în plan economic.

Apelantul-pârât a

invocat și excepția puterii de lucru judecat, arătând că Statul Român, prin M.F.P.,

a fost obligat, într-un alt dosar la plata de daune morale pentru durata

procesului penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat.

Prin Decizia civilă nr.

365/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamantul Ș.F. și de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 337 din 27 iunie 2013 a

Tribunalului Cluj; a fost respinsă cererea formulată de apelantul-reclamant Ș.F.

de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Pentru a dispune

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Cu referire la cuantumul

daunelor morale, apelantul-reclamant a susținut că prima instanță în mod greșit

a avut în vedere doar profesia menționată în contractul de muncă, ignorând

calitatea sa de asociat la societăți comerciale de succes și nu a reținut declarația

martorului G.I. în integralitatea ei, din cuprinsul mărturiei rezultând că din

cauza procesului penal nu a putut să se angajeze în altă parte, iar acest

martor nu i-a putut oferi un post pe măsura posibilităților sale concrete de

dezvoltare.

Însă acesta nu a

dovedit contribuția sa la succesul firmelor al căror asociat a fost, simpla

dovadă a calității de asociat nefiind suficientă în acest sens, cu atât mai

mult cu cât poziția indicată în contractul său de muncă, așa cum corect a

reținut prima instanță, dovedește că pregătirea sa școlară și profesională și

ocupația din momentul declanșării procesului penal nu permit o previziune

asupra șanselor de afirmare în sensul celor arătate în cererea de chemare în

judecată; calitatea de administrator la SC F. SA Cluj, susținută în motivele de

apel, nu a fost nici ea dovedită.

În plus, dosarul

penal în care a fost achitat și a cărui durată a determinat existența

prezentului proces nu este singurul dosar penal pe care l-a avut reclamantul,

acesta fiind condamnat într-un alt dosar pentru evaziune fiscală; prin urmare,

eventualele șanse de angajare i-au fost reduse nu doar de acest proces, ci și

de celălalt, finalizat în defavoarea sa.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța de apel a arătat că de vreme ce pretențiile

reclamantului au fost admise doar în parte, textul art. 276 C. proc. civ.

impune ca și cheltuielile de judecată să-i fie acordate doar în parte.

Cu referire la apelul

declarat de apelantul-pârât, instanța de apel a apreciat că excepția puterii de

lucru judecat nu este fondată, întrucât așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile

nr. 79 din 19 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 362/33/2010

(la care a făcut referire apelantul-pârât în motivele de apel), obiectul

acțiunii în acel proces l-a constituit cererea de acordare a daunelor morale

pentru privarea nelegală de libertate, respectiv arestarea nelegală urmată de

achitare, fundamentată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. Prin

urmare, nu sunt întrunite condițiile identității de obiect și cauză.

În ceea ce privește

excepția prescripției extinctive, instanța de apel a reținut că, tocmai

pentru că cererea de chemare în judecată nu se fundamentează pe dispozițiile

speciale cuprinse în C. proc. pen., ci pe cele ale răspunderii civile

delictuale, reglementată de C. civ., termenul de prescripție nu este cel de 1

an prevăzut de art. 506 C. proc. pen, ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Pe fondul cauzei, cu

privire la condițiile răspunderii civile delictuale, curtea de apel a

reținut că nu este vorba de o eroare judiciară în sensul art. 504 și urm.

C. proc. pen, pentru că reclamantul nu a solicitat în acest proces despăgubiri

pentru arestarea nelegală urmată de achitare, ci se pune problema răspunderii

civile delictuale pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii, având în

vedere că, deși în apărarea interesului general o persoană poate fi cercetată

penal, în cazul în care durata procedurii nu este una rezonabilă, se pune

problema ruperii echilibrului dintre interesul general și drepturile

reclamantului (criteriul proporționalității - cauza Rosenberg împotriva

României, Hotărârea din 24 aprilie 2008).

A arătat curtea de

apel că durata procesului penal trebuie raportată, ca moment de început,

conform jurisprudenței C.E.D.O., la începutul urmăririi penale, în materie

penală dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil având ca obiect

evitarea ”ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu

privire la soarta sa” (cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, Hotărârea

din 4 august 2005). Curtea a reținut că perioada luată în considerare începe de

la data când reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile care i-au

fost aduse, trebuind avută în vedere și procedura derulată în fața organelor de

urmărire penală (cauza Tudorache împotriva României, Hotărârea din 29

septembrie 2005, cauza Petre împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2006,

cauza Temeșan împotriva Românie, Hotărârea din 10 iunie 2008 și cauza

Soare împotriva României).

Procesul penal, așa

cum a reținut prima instanță, s-a derulat timp de 13 ani. Pentru a se stabili

dacă acest termen este sau nu unul rezonabil, trebuie avute în vedere și

criteriile stabilite de Curtea europeană, raportat la circumstanțele cauzei, în

special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente ( a se vedea cauza Rosenberg împotriva României, cauza

Georgescu împotriva României, Hotărârea din 13 mai 2008, cauza Crăciun

împotriva României, Hotărârea din 30 septembrie 2008 și cauza Didu contra

României, Hotărârea din 14 aprilie 2009).

A reținut

instanța de apel, în ceea ce privește complexitatea cauzei, că și dacă

s-ar porni de la premisa că procesul penal a avut o complexitate deosebită,

durata de peste 13 ani nu se justifică, ea fiind cauzată de comportamentul

autorităților, casările cu trimitere spre rejudecare constituind, deficiențe

grave ale sistemului judiciar, imputabile instanțelor (de regulă, datorându-se

erorilor comise de instanțele inferioare - cauza Rosenberg, citată) sau statului

însuși, care nu a luat nicio măsură legislativă națională pentru ca durata

rezonabilă a procedurilor să devină efectivă și nu doar afirmată în texte de

lege (cauza Crăciun, citată). Bunăoară, în materie civilă, prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, posibilitatea

casărilor cu trimitere spre rejudecare în materie civilă a fost drastic

limitată, prin introducerea alin. 6

1

al art. 312 C. proc. civ.

casarea cu trimitere putându-se dispune o singură dată pentru unul dintre cele

trei motive limitativ prevăzute de lege (necompetența instanței, neregulata

citare și nepronunțarea pe fond), ceea ce în materie penală nu s-a întâmplat.

În plus, până la

momentul pronunțării deciziei definitive în procesul penal, există, în acest

sens, și o constatare a C.E.D.O. (cauza Crăciun contra României). Prin urmare,

statului îi este imputabilă durata procedurilor, cel puțin pentru faptul că nu

a luat măsurile legislative necesare în vederea respectării termenului

rezonabil, ceea ce constituie o problemă structurală.

Cu referire la

calitatea procesuală pasivă, curtea de apel a reținut că, pentru

considerentele arătate, Statul Român justifică legitimare procesuală pasivă, M.F.P.

invocând de fapt calitatea de reprezentant al statului în acest proces. Însă,

având în vedere că nu există dispoziții speciale, sunt aplicabile

dispozițiile generale cuprinse în art. 223 și 224 din N.C.C., în vigoare la

data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Referitor la cuantumul

prejudiciului, curtea de apel a arătat că prima instanță a stabilit în mod corect

daunele morale raportat la durata excesivă, de 13 ani, a procesului penal și la

privațiunile la care a fost supus în concret reclamantul, având în vedere

inclusiv criteriile rezultând din jurisprudența C.E.D.O.

Întrucât apelul

reclamantului nu a fost găsit fondat, a fost respinsă cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată efectuate în apel, formulată de acesta conform dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce

privește apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., curtea de apel a

reținut că reclamantul are dreptul la cheltuielile de judecată aferente

redactării și susținerii întâmpinării, sub acest aspect pârâtul fiind în culpă

procesuală, în conformitate cu criteriile rezultând din dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

Însă, în justificarea

cheltuielilor de judecată, reclamantul a depus contractul de asistență

juridică, din care rezultă cuantumul onorariului de 1000 lei, achitat la 19

decembrie 2013, și faptul că acesta este datorat pentru redactarea și

susținerea apelului, onorariul încasat pentru redactarea și susținerea întâmpinării

nefiind dovedit; în consecință, a fost respinsă solicitarea reclamantului

de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul român, prin M.F.P., solicitând admiterea

acestuia în temeiul art. 312 C. proc. civ. și modificarea deciziei atacate

în ceea ce privește respingerea apelului său, cu consecința respingerii în

totalitate a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât

a arătat că excepția puterii de lucru judecat, pe care a invocat-o, a fost

apreciată ca fiind nefondată de instanța de apel deoarece, așa cum rezultă din

cuprinsul deciziei civile nr. 79/19 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Cluj în Dosarul nr. 362/33/2010, obiectul acțiunii în acel proces l-au

constituit daunele morale pentru privarea nelegală de libertate, respectiv

arestarea nelegală urmată de achitare. S-a apreciat că fundamentul juridic al

acțiunii a fost reprezentat de art. 504 și urm. C. proc. pen., astfel că nu

sunt întrunite condițiile identității de obiect și de cauză.

În ceea ce privește

excepția prescripției extinctive, instanța de apel a apreciat că, întrucât

acțiunea de față nu se fundamentează pe dispozițiile speciale cuprinse în

C. proc. pen., ci pe cele ale răspunderii delictuale C. civ., termenul de

prescripție nu este cel de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc. pen., ci cel de 3

ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă.

Pe fondul cauzei, cu

privire la condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel, a reținut,

ca și prima instanță, că în speță, nu este vorba de o eroare judiciară în

sensul art. 504 și urm. C. pr.pen, pentru că reclamantul nu a solicitat în

acest proces despăgubiri pentru arestarea nelegală urmată de achitare, ci pentru

încălcarea duratei rezonabile a procedurii.

Recurentul-pârât a făcut

o expunere a considerentelor cuprinse în decizia recurată iar în dezvoltarea motivelor

de nelegalitate a susținut că, de pricipiu, nu sunt îndeplinite

condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin M.F.P.,

prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, invocate

de intimatul - reclamant.

Astfel, a

susținut recurentul - pârât că cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 20 din Constituția României, art.

6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 998 - 999 C. civ. de la

1864, respectiv art. 1357, 1358,1381 și 1385-1386 din N.C.C.

În opinia

recurentului - pârât, în mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive, deoarece nu există identitate între Statul Român, reprezentat

prin M.F.P., și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic

dedus judecații.

Astfel, pentru

angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ

următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că

nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu,

însă în speță reclamantul, nu a indicat și nu a probat în concret în ce constă

prejudiciul pretins; b) existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai

o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală, dar reclamantul

nu a indicat fapta ilicită și nici cine se face vinovat de acesta, după cum nu

a dovedit fapta ilicită și nu a arătat de ce aceasta este imputabilă Statului

Român, prin M.F.P.; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu și d) existența vinovăției.

În opinia

recurentului - pârât, dacă se pune problema răspunderii obiective a statului,

atunci reclamantul trebuie să arate temeiul legal, respectiv legea specială

care atrage răspunderea Statului prin M.F.P. (de exemplu, art. 504 C. proc.

pen.) însă, de vreme ce soluția atacată se sprijină pe dispozițiile art. 998-999

C. civ., în speță nu poate fi vorba despre o răspundere obiectivă a Statului

Român, reprezentat prin M.F.P.

Printr-o altă critică

s-a arătat că nu este legală soluția instanțelor de fond și apel în ceea ce

privește respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune al

intimatului-reclamant, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 304/2004, care

reprezintă cadrul general al răspunderii statului pentru erori judiciare și conform

cărora, dreptul la acțiune în caz de erori judiciare se prescrie în termen de 1

an, situație în care, reclamantul, prin raportare la Decizia penală definitivă nr.

1914/R din 28 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

penală, ar fi trebuit să formuleze acțiunea până la data de 28 noiembrie 2012.

Or, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie

2012.

A arătat

recurentul-pârât că, atâta vreme cât nu există o dispoziție legală care să

prevadă cazurile în care, în cazul răspunderii civile delictuale este parte Statul

Român, nu sunt incidente dispozițiile Codului civil la care instanța de apel a

făcut referire.

Sub aspectul daunelor

solicitate, în ceea ce privește fapta penală înscrisă în cazier care l-ar fi

împiedicat pe reclamant în găsirea locului de muncă dorit, recurentul - pârât a

susținut că aceasta nu poate fi decât infracțiunea de evaziune fiscală pentru

care intimatul - reclamant a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr.

530/2002, pronunțată în Dosarul nr. 448/2001 al Tribunalului Cluj, modificată

prin Decizia nr. 81 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel

Cluj și rămasă

definitivă prin Decizia 1355 din 10 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește

situația celor două societăți comerciale la care intimatul - reclamant își

desfășura activitatea, recurentul - pârât a arătat că aceast aspect se află în

strânsă legătură cu actele de evaziune fiscală pentru care reclamantul a fost cercetat,

condamnat definitiv și obligat la plata de despăgubiri către bugetul de stat,

în solidar cu persoanele juridice menționate (conform Deciziei penale nr. 81/2003,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj).

A mai arătat

recurentul-pârât că nu se poate pune semnul egalității între răspunderea

Statului, prin M.F.P., pentru erori judiciare reglementată de art. 504 C. proc.

pen. și cea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. precum cea din

cauza de față și că intimatul - reclamant a fost despăgubit pentru prejudiciul

moral suferit într-un proces penal de evaziune fiscală, contemporan cu cel de

față (disjuns) în care Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să îi plătească

suma de 273.750 lei cu titlu de daune morale, prin Decizia civilă nr. 79/A/2010

pronunțată în Dosarul nr 362/33/2010 al Curții de Apel Cluj, rămasă irevocabilă.

Și în acest caz, s-a reținut că depășirea perioadei de detenție a fost generată

de durata excesivă a procesului.

A susținut

recurentul-pârât că în mod greșit a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat,

având în vedere că, atât în Dosarul nr. 362/33/2010, cât și în cel de față,

Statul Român - prin M.F.P. a fost obligat la daune morale față de reclamant, în

considerarea duratei nejustificate a procesului penal.

Intimatul-reclamant S.F.

a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor

art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), cererea de recurs

este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În faza procesuală a

recursului nu au fost administrate probe.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor de recurs formulate și a

dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constată că nu

este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Prima critică formulată

de recurentul - pârât pune în discuție legalitatea deciziei pronunțate de

instanța de apel din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român,

reprezentat prin M.F.P.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul a susținut, pe de o parte, că formal nu sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva art. 998 - 999 C.

civ. de la 1864, iar pe de altă parte, că nu sunt incidente dispozițiile art. 504

C. proc. pen., astfel că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin

M.F.P.

Examinarea acestui

motiv de recurs presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii

primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei cererii de chemare în

judecată.

În acest sens, Înalta

Curte reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul

Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie 2012, reclamantul Ș.F. a solicitat

acordarea de daune morale pentru durata excesivă și nerezonabilă a procesului

penal finalizat prin Decizia penală nr. 1914/R/2011 a Curții de Apel Cluj.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 20 din Constituția

României, coroborate cu cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dar și pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864. De asemenea,

au fost indicate și dispozițiile art. 1357, 1358, 1381, 1385 și 1386 C. civ.

din 2009, care reprezintă noua reglementare a răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie, respectiv obiectul, întinderea și formele reparației.

Se constată că din

perspectiva legii aplicabile, prima instanță s-a raportat la vechea

reglementare. Aceasta a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva

art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 și a constatat că sunt îndeplinite cumulativ

condițiile răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel,

cercetând apelul declarat de pârât a reținut în mod corect că în cauză nu se

pune problema răspunderii pentru eroare judiciară, în condițiile art. 504 C.

proc. pen., deoarece reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru arestare

nelegală urmată de achitare, ci este vorba despre răspunderea civilă delictuală

pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii.

Înalta Curte constată

că deși a respins, ca nefondate, ambele apeluri, curtea de apel, în baza

efectului devolutiv al acestei căii de atac, a făcut propria analiză a

îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva

jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce privește păstrarea justului echilibru între interesul

general și drepturile reclamantului și a concluzionat că, în circumstanțele

particulare ale speței, acest echilibru nu fost respectat.

Așadar, legitimarea

procesuală a Statului Român a fost analizată de instanța de apel din perspectiva

obligațiilor pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a

Drepturilor Omului o au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale, în

primul rând în ordinea juridică internă, inclusiv de a crea mecanismele care să

permită sancționarr. ea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (hotărârea

Kudla contra Poloniei, 26 octombrie 2000, 30210/96).

În ceea ce privește

calitatea de reprezentant a M.F.P., Înalta Curte reține că potrivit

dispozițiilor art. 223 alin. (1) C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009: ”

În raporturile civile

în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și

obligații, statul participă prin M.F.P., afară de cazul în care legea

stabilește un alt organ în acest sens”.

Aceste dispoziții se

regăseau și în art. 25 din Decretul nr. 31/1954, abrogat la 01 octombrie 2011,

prin Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C.

civ.

În consecință, având

în vedere că nu există dispoziții derogatorii, prin care să fi fost

desemnat în mod expres un alt reprezentant al Statului, în mod corect a

apreciat instanța de apel că în cauză legitimarea procesuală pasivă aparține

Statului Român, reprezentat

prin M.F.P.

Cu referire la

îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta

Curte constată că recurentul - pârât nu a formulat critici de nelegalitate care

să poată fi examinate în calea de atac a recursului, susținând în mod generic

și în totală contradicție cu înscrisurile de la dosar, că nu sunt îndeplinite

aceste condiții și că reclamantul nici nu a indicat care este fapta ilicită și

în ce constă prejudiciu suferit.

Având în vedere că recursul

este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motive

de nelegalitate, în condițiile prescrise de lege, iar obiectul acestei căi de

atac este hotărârea dată în apel, recurentul trebuie să arate care sunt dispozițiile

legale sau principiile de drept încălcate de instanța de apel și să facă

referire la dezlegările pe care aceasta le-a dat.

Or, din această

perspectivă se constată că recurentul - pârât a dezvoltat asemenea critici

numai cu referire la modul de cuantificare a daunelor, susținând că

dificultățile legate de posibilitatea de a găsi un loc de muncă mai bun au fost

o consecință a condamnării suferite prin sentința penală nr. 530/2002 a

Tribunalului Cluj (astfel cum a fost modificată), rămasă definitivă la 10

martie 2004 iar situația societăților comerciale la care intimatul - reclamant

a făcut referire a fost periclitată tot de procesul penal sus - menționat, ca o

consecință a dispozițiilor de obligare la despăgubiri către bugetul de stat.

Înalta Curte reține

că operațiunea de cuantificare a daunelor este în competența instanțelor care

devoluează fondul; se constată însă că instanța de apel, păstrând cuantumul

daunelor acordate de tribunal a avut în vedere că reclamantul nu a contestat

susținerile pârâtului conform cărora a suferit o condamnare pentru infracțiunea

de evaziune fiscală.

Prin urmare, instanța

de apel a ținut seama la cuantificarea prejudiciului de existența sentinței

penale nr. 530/2002 a Tribunalului Cluj (astfel cum a fost modificată),

apreciind însă că existența unei condamnări într-un alt dosar nu exclude

răspunderea statului pentru durata excesivă a procedurii în dosarul penal în care

intimatul-reclamant a fost achitat.

În plus, la

stabilirea cuantumului despăgubirii instanțele au avut în vedere pregătirea

profesională dovedită cu înscrisuri a reclamantului, nefiind primite

susținerile apelantului - reclamant în ceea ce privește abilitățile sale profesionale

personale superioare studiilor absolvite.

Cu referire la

criticile prin care s-a susținut că în mod greșit a fost găsit nefondat motivul

de apel prin care a arătat că cererea de chemare în judecată este prescrisă,

prin raportare la termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 304/2004, Înalta Curte

reține că nu este fondată.

Așa cum s-a arătat

deja, în speță, răspunderea civilă nu a fost reținută în temeiul dispozițiilor art.

504 C. proc. pen., pentru care art. 506 alin. (2) prevede un termen de 18 luni,

ci sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care

instituie termenul general de prescripție de 3 ani.

Or, prin raportare la

data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a finalizat procesul penal,

28 noiembrie 2011, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21

decembrie 2012, este formulată înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (8) din

Legea nr. 303/2004, modificată, care reglementează termenul de prescripție

pentru exercitarea dreptului de regres al statului, în ipoteza în care a fost

antrenată răspunderea sa pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare.

Deși a indicat

generic un termen de 1 an reglementat de Legea nr. 304/2004, ca act normativ

care reprezintă cadrul general al răspunderii statului pentru erori judiciare,

instanța constată că legea cadru în materie este Legea nr. 303/2004,

modificată, ale cărei dispoziții sus-menționate nu sunt aplicabile în cauză.

În ceea ce privește

critica prin care s-a susținut că decizia recurată încalcă puterea de lucru

judecat a Deciziei

civile nr. 79 din 19 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul

nr. 362/33/2010,

Înalta

Curte reține că nu este fondată.

Astfel, din cuprinsul

acestei decizii rezultă că despăgubirile acordate în Dosarul nr. 362/33/2010,

în temeiul art. 504 și urm. C. proc. pen. au vizat prejudiciul cauzat prin

privarea nelegală de libertate întrucât reclamantul Ș.F. a fost menținut în

arest preventiv, în timpul procesului penal, o perioadă de timp mai mare cu un

an decât durata pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată.

Prin urmare, în mod

corect a reținut instanța de apel că nu există identitate de cauză și de

obiect, despăgubirile solicitate în cauza de față fiind menite să repare

prejudiciul rezultat din întinderea pe o durată de 13 ani a procesului penal,

în vreme ce despăgubirile acordate în Dosarul nr. 362/33/2010 au vizat

prejudiciul cauzat de durata arestului preventiv.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din același

act normativ, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin M.F.P.,

împotriva Deciziei nr. 365/A din 16 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 decembrie 2014.