ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3477/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 21 decembrie 2012, reclamantul Ș.F. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin M.F.P., la plata sumei de 550.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile cauzate în perioada 23 noiembrie 1998 - 28 noiembrie 2011, cu ocazia desfășurării procesului penal soluționat prin sentința penală nr. 145 din 19 februarie 2009, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 86/A/2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția penală, și Decizia penală nr. 1914/R/2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra sumei sus-menționate, începând cu data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a datoriei; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în cursul lunii noiembrie 1998, Statul Român a inițiat, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, litigiul penal în care acesta a fost cercetat, urmărit și judecat în calitate de inculpat, sub acuzația de a fi săvârșit infracțiunea de folosire cu rea-credință a creditului societății (art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen.). Procesul penal declanșat în luna noiembrie 1998 s-a finalizat la data de 28 noiembrie 2011, prin Decizia penală nr. 1914/R/2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva Deciziei penale nr. 86 A din 12 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj.

Reclamantul a arătat că soluția definitivă de achitare nu poate acoperi toate consecințele negative generate de procesul menționat; acesta a solicitat să se constate că prejudiciile pe care le invocă au fost cauzate prin încălcarea dreptului său fundamental la un proces echitabil, dată fiind durata excesivă și nerezonabilă pe care s-a întins. Prin sentința civilă nr. 337 din 27 iunie 3013, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Ș.F. și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 22.000 lei către reclamant, reprezentând despăgubiri, cu dobânda legală de la data pronunțării sentinței, până la plata integrală; de asemenea, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului și cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că faza de urmărire penală inițială, care a făcut obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 1264/P/1998, s-a desfășurat din luna noiembrie a anului 1998, până la data de 17 aprilie 2000, când s-a întocmit rechizitoriul, iar reclamantul Ș.F.I. și coinculpații F.S. și T.O. au fost trimiși în judecată. Sesizată prin rechizitoriu la data de 17 aprilie 2000, prima instanță a pronunțat o primă hotărâre la 29 martie 2001 (sentința penală nr. 498 din 29 martie 2001 - Dosar nr. 3333/2000), prin care, în baza art. 300 alin. 2 și 333 C. proc. penală s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea urmăririi penale și refacerea actului de sesizare a instanței.

Recursul declarat de Ministerul Public împotriva acestei sentințe a fost judecat în Dosarul nr. 285/2002 al Tribunalului Cluj, dosar înregistrat la data de 4 ianuarie 2002. Prin Decizia penală nr. 92 din 20 martie 2002, tribunalul a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și a trimis cauza Judecătoriei Cluj-Napoca, pentru continuarea judecății. Al doilea ciclu de judecată s-a derulat în perioada 19 aprilie 2002 - 29 ianuarie 2003. Judecătoria Cluj-Napoca a dispus din nou, prin sentința penală nr. 1123 din 24 septembrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 4670/2002, în temeiul art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea urmăririi penale; această hotărâre a fost atacată cu recurs.

Tribunalul Cluj a înregistrat recursul sub nr. 12935/2002 la data de 7 noiembrie 2002 și l-a soluționat prin Decizia penală nr. 30/R din 29 ianuarie 2003, în sensul admiterii căii de atac și trimiterii cauzei către Judecătoria Cluj-Napoca, pentru continuarea judecății. Al treilea ciclu procesual a început în fața Judecătoriei Cluj-Napoca la 1 aprilie 2003 și a durat până la 24 octombrie 2005. Prin sentința penală nr. 1065 din 19 iulie 2005, Judecătoria Cluj-Napoca l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa închisorii de 1 an și a constatat că aceasta a fost grațiată în temeiul Legii nr. 543/2002. Apelul declarat de inculpat (reclamant în prezenta cauză) împotriva acestei hotărâri de condamnare a fost admis de Tribunalul Cluj, care prin Decizia penală nr. 452 din 24 octombrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6529/2005, a trimis cauza, spre rejudecare, Judecătoriei Cluj-Napoca.

Al patrulea și ultimul ciclu de judecată a început prin înregistrarea Dosarului la Judecătoria Cluj-Napoca, la 13 decembrie 2005, sub nr. 18134/R/2005 (având nr. unic 9541/211/2005). După o cercetare judecătorească de 3 ani, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunțat sentința penală nr. 145 din 19 februarie 2009, prin care reclamantul a fost achitat de toate infracțiunile reținute anterior în sarcina sa. Instanța a constatat faptul că a intervenit prescripția răspunderii penale, însă reclamantul a înțeles să-și exercite dreptul prevăzut de art. 13 C.pr. penală, respectiv continuarea judecății pentru stabilirea adevărului și adoptarea soluției legale de achitare. Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a atacat cu apel soluția primei instanțe, solicitând schimbarea acesteia în sensul ca inculpatul să fie condamnat.

Apelul a fost respins prin Decizia penală nr. 86/A din 12 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj. Parchetul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de tribunal. Din registrul informativ al instanței a rezultat că decizia instanței de apel a fost motivată la 2 iunie 2010 și, în aceeași zi, întregul dosar a fost înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj pentru motivarea căii de atac. Recursul a fost motivat însă după o perioadă de peste 1 an și numai după ce instanța de fond a solicitat în repetate rânduri să-i fie restituit dosarul pentru a-l înainta Curții de Apel Cluj. La termenul de judecată din 28 noiembrie 2011, Ministerul Public și-a retras recursul. A reținut prima instanță că dreptul la un proces echitabil (inclusiv sub aspectul duratei procedurii), este garantat de art. 20 din Constituție raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum legea nu definește noțiunea de termen rezonabil, calificarea drept rezonabilă a duratei unei proceduri judiciare se determină prin raportare la datele concrete ale speței, a conduitei părților și a autorităților implicate. Analizând datele speței, tribunalul a apreciat că durata de peste 13 ani a procesului penal intentat împotriva reclamantului a fost excesivă, dat fiind că faptele ce se impuneau a fi analizate nu erau de o complexitate deosebită, probele erau la îndemâna organelor de anchetă și a celor judiciare, iar reclamantul și coinculpații nu s-au sustras de la urmărirea penală ori de la cercetarea judecătorească, ci și-au dat concursul la stabilirea faptelor.

Această durată excesivă a procesului a afectat dreptul reclamantului la desfășurarea vieții în condiții de normalitate, întrucât, în tot acest răstimp, a trebuit să se prezinte în fiecare lună în fața organelor de anchetă sau a celor judiciare și a trebuit să-și organizeze viața, alte activități ori evenimente familiale sau sociale ținând cont de acest proces. Dreptul la onoare și demnitate i-a fost încălcat prin aceea că fost perceput de anturaj ca o persoană cu probleme penale permanente or, această postură de inculpat, pe termen îndelungat este de natură să ducă la pierderea încrederii de sine. Sub un alt aspect, reclamantului i-a fost afectat dreptul la afirmare în plan profesional și social deoarece calitatea de inculpat vreme de 13 ani, în mod cert i-a redus șansele de a obține un loc de muncă mai bun.

Astfel, având în vedere că pregătirea sa (aceea de primitor-distribuitor mărfuri), presupune efectuarea de acte de gestiune, faptele ce i-au fost imputatate în procesul penal erau de natură să-i scadă credibilitatea în plan profesional. A apreciat tribunalul că durata excesivă a procesului se află în raport de cauzalitate directă cu modul defectuos în care autoritățile judiciare ale statului și-au îndeplinit atribuțiile în cursul procesului penal intentat reclamantului, astfel că, pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., însă nu în cuantumul solicitat de acesta. Astfel, reclamantul nu a probat că, în lipsa procesului penal care s-a derulat atât de mult în timp, ar fi avut șansa obținerii unor venituri substanțiale.

S-a reținut din copia carnetului de muncă aflat la dosar, că reclamantul nu era încadrat în muncă la SC E. SA în momentul începerii acțiunii, ci la SC R.T. SA, în funcția de conducător auto. Acesta a întrerupt activitatea la această firmă la data de 2 septembrie 1998, fiind arestat, însă după încetarea măsurii preventive, la 15 februarie 2000, s-a reîncadrat la această societate, unde a lucrat până la 31 ianuarie 2003, când i-a încetat raportul de muncă. Din 07 mai 2003, reclamantul a lucrat ca reprezentant comercial la SC G. SRL, până la 8 august 2005. Cea din urmă societate comercială este firma martorului G.I.V. care, fiind audiat de instanță, a declarat că raportul de muncă al reclamantului a încetat din pricina restrângerii activității firmei, nu din motive privitoare la procesul penal în care era implicat reclamantul.

Potrivit declarației aceluiași martor, în anul 2006, l-a reîntâlnit pe reclamant, care nu avea serviciu și i-a oferit un post în firma sa (post pe care îl ocupa și la data audierii martorului). Prin urmare, reclamantul nu a avut serviciu pe perioade scurte de timp. Cu referire la pregătirea profesională a reclamantului, tribunalul a reținut că acesta este primitor - distribuitor, având studii liceale. Prima instanță a apreciat că în speță nu s-a făcut dovada că, în lipsa procesului penal, reclamantul ar fi avut șansa de a se angaja într-un post deosebit întrucât pentru a accesa un post cu responsabilități crescute și o salarizare pe măsură, sunt necesare studii superioare și competențe de limbi străine ori de operare pe calculator, în vreme ce acesta are doar studii liceale și vârsta peste 35 de ani.

Susținerile reclamantului referitoare la succesul firmei SC E. SA, drept argument al unei cariere înfloritoare, întreruptă de procesul penal în discuție, nu au fost luat în considerare la cuantificarea prejudiciului moral, tribunalul arătând că ancheta penală l-a prins pe acesta în postul de conducător auto la SC R.T. SA, nu în aceea de director comercial la SC E. SA, astfel că nu există niciun raport de cauzalitate între încetarea activității sale la societatea sus-menționată și procesul penal. Având în vedere prejudiciul suferit de reclamant prin lezarea drepturilor arătate mai sus urmare a duratei excesive a procesului penal, prima instanță a apreciat că acesta este îndreptățit la repararea prejudiciului, potrivit art. 998 - 999 C. civ., stabilind cuantumul acestor despăgubiri la suma de 22.000 lei.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea reclamantului și l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia suma de 22.000 lei, reprezentând despăgubiri, cu dobânda legală de la data pronunțării sentinței, până la plata integrală. În temeiul dispozițiilor art. 274 și 276 C. proc. civ., l-a obligat pe pârât la 300 lei cheltuieli de judecată către reclamant (reprezentând onorariu de avocat), proporțional cu pretențiile admise. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, atât reclamantul cât și pârâtul. Apelantul-reclamant a solicitat schimbarea ei, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

În motivare, acesta a susținut că prima instanță a apreciat în mod greșit perspectivele de afirmare profesională pe care le avea la data când a început procesul penal, omițând faptul că adevărata sa activitate și carieră profesională consta în asumarea în mod personal a unei activități comerciale pe cont propriu împreună cu ceilalți doi inculpați, prin firmele pe care le-au creat, respectiv SC E. SA, SC R. SRL și SC S. SRL, firme de care se ocupa personal. Or, din pricina duratei litigiului penal, apelantul-reclamant a fost privat de dreptul la realizare profesională prin asumarea directă a activității comerciale profitabile de până atunci, pentru că partenerii nu au mai avut încredere în capacitățile sale organizatorice și de susținere a unei activități comerciale, procesul penal nepermițându-i să revigoreze o activitate comercială notabilă.

S-a susținut, de asemenea, că apelantul-reclamant a avut și calitatea de membru în consiliul de administrație al SC F. SA, împrejurare pe care nu a invocat-o în fața primei instanțe dar care probează că pregătirea sa profesională a fost mult depășită, iar nivelul de studii nu l-a împiedicat să aibă succes pe plan profesional. Conform depoziției martorului G., care a fost reținută de prima instanță, poziția de învinuit a reclamantului l-a împiedicat să-l angajeze conform calităților sale, oferindu-i un post pe care este încadrat și astăzi numai pentru că îl cunoștea dinainte și l-a angajat pentru că nicăieri nu a reușit să obțină un alt loc de muncă. Pentru aceste argumente apelantul-reclamant a susținut că despăgubirea stabilită de prima instanță nu este de natură să acopere integral prejudiciul suferit.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, apelantul-reclamant a arătat că întrucât a fost dovedită întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, acestea trebuiau acordate integral, valoarea prejudiciului stabilită de instanță neafectând munca depusă în concret de avocat. Pârâtul a solicitat schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii. A susținut apelantul-pârât că este vorba despre o răspundere obiectivă, că nu a fost indicat vreun text special de lege (cum ar fi situația răspunderii întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen.), că nu s-a dovedit în concret în ce constă prejudiciul pretins și nici existența unui raport de cauzalitate, reclamantul nemotivând de ce pretinde că în speță ar fi vinovat Statul Român, prin M.F.P.

În opinia apelantului-pârât, excepția prescripției extinctive a fost în mod greșit respinsă de prima instanță, termenul de prescripție fiind de 1 an, conform dispozițiilor speciale în materia erorilor judiciare. Sub aspectul daunelor solicitate pentru că reclamantul ar fi fost împiedicat să-și găsească un loc de muncă, apelantul-pârât a arătat că acesta a fost condamnat într-un alt dosar pentru infracțiunea de evaziune fiscală, acesta fiind și motivul pentru care societățile comerciale la care și-a desfășurat activitatea au fost fost afectate în plan economic. Apelantul-pârât a invocat și excepția puterii de lucru judecat, arătând că Statul Român, prin M.F.P., a fost obligat, într-un alt dosar la plata de daune morale pentru durata procesului penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat.

Prin Decizia civilă nr. 365/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Ș.F. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 337 din 27 iunie 2013 a Tribunalului Cluj; a fost respinsă cererea formulată de apelantul-reclamant Ș.F. de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel. Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Cu referire la cuantumul daunelor morale, apelantul-reclamant a susținut că prima instanță în mod greșit a avut în vedere doar profesia menționată în contractul de muncă, ignorând calitatea sa de asociat la societăți comerciale de succes și nu a reținut declarația martorului G.I.

în integralitatea ei, din cuprinsul mărturiei rezultând că din cauza procesului penal nu a putut să se angajeze în altă parte, iar acest martor nu i-a putut oferi un post pe măsura posibilităților sale concrete de dezvoltare. Însă acesta nu a dovedit contribuția sa la succesul firmelor al căror asociat a fost, simpla dovadă a calității de asociat nefiind suficientă în acest sens, cu atât mai mult cu cât poziția indicată în contractul său de muncă, așa cum corect a reținut prima instanță, dovedește că pregătirea sa școlară și profesională și ocupația din momentul declanșării procesului penal nu permit o previziune asupra șanselor de afirmare în sensul celor arătate în cererea de chemare în judecată; calitatea de administrator la SC F. SA Cluj, susținută în motivele de apel, nu a fost nici ea dovedită.

În plus, dosarul penal în care a fost achitat și a cărui durată a determinat existența prezentului proces nu este singurul dosar penal pe care l-a avut reclamantul, acesta fiind condamnat într-un alt dosar pentru evaziune fiscală; prin urmare, eventualele șanse de angajare i-au fost reduse nu doar de acest proces, ci și de celălalt, finalizat în defavoarea sa. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța de apel a arătat că de vreme ce pretențiile reclamantului au fost admise doar în parte, textul art. 276 C. proc. civ. impune ca și cheltuielile de judecată să-i fie acordate doar în parte.

Cu referire la apelul declarat de apelantul-pârât, instanța de apel a apreciat că excepția puterii de lucru judecat nu este fondată, întrucât așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 79 din 19 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 362/33/2010 (la care a făcut referire apelantul-pârât în motivele de apel), obiectul acțiunii în acel proces l-a constituit cererea de acordare a daunelor morale pentru privarea nelegală de libertate, respectiv arestarea nelegală urmată de achitare, fundamentată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. Prin urmare, nu sunt întrunite condițiile identității de obiect și cauză. În ceea ce privește excepția prescripției extinctive, instanța de apel a reținut că, tocmai pentru că cererea de chemare în judecată nu se fundamentează pe dispozițiile speciale cuprinse în C. proc.

pen., ci pe cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de C. civ., termenul de prescripție nu este cel de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc. pen, ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Pe fondul cauzei, cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale, curtea de apel a reținut că nu este vorba de o eroare judiciară în sensul art. 504 și urm. C. proc.

pen, pentru că reclamantul nu a solicitat în acest proces despăgubiri pentru arestarea nelegală urmată de achitare, ci se pune problema răspunderii civile delictuale pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii, având în vedere că, deși în apărarea interesului general o persoană poate fi cercetată penal, în cazul în care durata procedurii nu este una rezonabilă, se pune problema ruperii echilibrului dintre interesul general și drepturile reclamantului (criteriul proporționalității - cauza Rosenberg împotriva României, Hotărârea din 24 aprilie 2008). A arătat curtea de apel că durata procesului penal trebuie raportată, ca moment de început, conform jurisprudenței C.E.D.O., la începutul urmăririi penale, în materie penală dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil având ca obiect evitarea ”ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa” (cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, Hotărârea din 4 august 2005). Curtea a reținut că perioada luată în considerare începe de la data când reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile care i-au fost aduse, trebuind avută în vedere și procedura derulată în fața organelor de urmărire penală (cauza Tudorache împotriva României, Hotărârea din 29 septembrie 2005, cauza Petre împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2006, cauza Temeșan împotriva Românie,

Hotărârea din 10 iunie 2008 și cauza Soare împotriva României). Procesul penal, așa cum a reținut prima instanță, s-a derulat timp de 13 ani.

Pentru a se stabili dacă acest termen este sau nu unul rezonabil, trebuie avute în vedere și criteriile stabilite de Curtea europeană, raportat la circumstanțele cauzei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente ( a se vedea cauza Rosenberg împotriva României, cauza Georgescu împotriva României, Hotărârea din 13 mai 2008, cauza Crăciun împotriva României, Hotărârea din 30 septembrie 2008 și cauza Didu contra României, Hotărârea din 14 aprilie 2009). A reținut instanța de apel, în ceea ce privește complexitatea cauzei, că și dacă s-ar porni de la premisa că procesul penal a avut o complexitate deosebită, durata de peste 13 ani nu se justifică, ea fiind cauzată de comportamentul autorităților, casările cu trimitere spre rejudecare constituind, deficiențe grave ale sistemului judiciar, imputabile instanțelor (de regulă, datorându-se erorilor comise de instanțele inferioare - cauza Rosenberg, citată) sau statului însuși, care nu a luat nicio măsură legislativă națională pentru ca durata rezonabilă a procedurilor să devină efectivă și nu doar afirmată în texte de lege (cauza Crăciun, citată).

Bunăoară, în materie civilă, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, posibilitatea casărilor cu trimitere spre rejudecare în materie civilă a fost drastic limitată, prin introducerea alin. 6 1 al art. 312 C. proc. civ. casarea cu trimitere putându-se dispune o singură dată pentru unul dintre cele trei motive limitativ prevăzute de lege (necompetența instanței, neregulata citare și nepronunțarea pe fond), ceea ce în materie penală nu s-a întâmplat. În plus, până la momentul pronunțării deciziei definitive în procesul penal, există, în acest sens, și o constatare a C.E.D.O. (cauza Crăciun contra României). Prin urmare, statului îi este imputabilă durata procedurilor, cel puțin pentru faptul că nu a luat măsurile legislative necesare în vederea respectării termenului rezonabil, ceea ce constituie o problemă structurală.

Cu referire la calitatea procesuală pasivă, curtea de apel a reținut că, pentru considerentele arătate, Statul Român justifică legitimare procesuală pasivă, M.F.P. invocând de fapt calitatea de reprezentant al statului în acest proces. Însă, având în vedere că nu există dispoziții speciale, sunt aplicabile dispozițiile generale cuprinse în art. 223 și 224 din N.C.C., în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Referitor la cuantumul prejudiciului, curtea de apel a arătat că prima instanță a stabilit în mod corect daunele morale raportat la durata excesivă, de 13 ani, a procesului penal și la privațiunile la care a fost supus în concret reclamantul, având în vedere inclusiv criteriile rezultând din jurisprudența C.E.D.O.

Întrucât apelul reclamantului nu a fost găsit fondat, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, formulată de acesta conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., curtea de apel a reținut că reclamantul are dreptul la cheltuielile de judecată aferente redactării și susținerii întâmpinării, sub acest aspect pârâtul fiind în culpă procesuală, în conformitate cu criteriile rezultând din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, în justificarea cheltuielilor de judecată, reclamantul a depus contractul de asistență juridică, din care rezultă cuantumul onorariului de 1000 lei, achitat la 19 decembrie 2013, și faptul că acesta este datorat pentru redactarea și susținerea apelului, onorariul încasat pentru redactarea și susținerea întâmpinării nefiind dovedit; în consecință, a fost respinsă solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român, prin M.F.P., solicitând admiterea acestuia în temeiul art. 312 C. proc. civ. și modificarea deciziei atacate în ceea ce privește respingerea apelului său, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că excepția puterii de lucru judecat, pe care a invocat-o, a fost apreciată ca fiind nefondată de instanța de apel deoarece, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 79/19 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 362/33/2010, obiectul acțiunii în acel proces l-au constituit daunele morale pentru privarea nelegală de libertate, respectiv arestarea nelegală urmată de achitare. S-a apreciat că fundamentul juridic al acțiunii a fost reprezentat de art. 504 și urm. C. proc. pen., astfel că nu sunt întrunite condițiile identității de obiect și de cauză.

În ceea ce privește excepția prescripției extinctive, instanța de apel a apreciat că, întrucât acțiunea de față nu se fundamentează pe dispozițiile speciale cuprinse în C. proc. pen., ci pe cele ale răspunderii delictuale C. civ., termenul de prescripție nu este cel de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc. pen., ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Pe fondul cauzei, cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel, a reținut, ca și prima instanță, că în speță, nu este vorba de o eroare judiciară în sensul art. 504 și urm. C. pr.pen, pentru că reclamantul nu a solicitat în acest proces despăgubiri pentru arestarea nelegală urmată de achitare, ci pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii.

Recurentul-pârât a făcut o expunere a considerentelor cuprinse în decizia recurată iar în dezvoltarea motivelor de nelegalitate a susținut că, de pricipiu, nu sunt îndeplinite condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin M.F.P., prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, invocate de intimatul - reclamant. Astfel, a susținut recurentul - pârât că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 20 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1357, 1358,1381 și 1385-1386 din N.C.C. În opinia recurentului - pârât, în mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece nu există identitate între Statul Român, reprezentat prin M.F.P., și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecații.

Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, însă în speță reclamantul, nu a indicat și nu a probat în concret în ce constă prejudiciul pretins; b) existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală, dar reclamantul nu a indicat fapta ilicită și nici cine se face vinovat de acesta, după cum nu a dovedit fapta ilicită și nu a arătat de ce aceasta este imputabilă Statului Român, prin M.F.P.; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și d) existența vinovăției.

În opinia recurentului - pârât, dacă se pune problema răspunderii obiective a statului, atunci reclamantul trebuie să arate temeiul legal, respectiv legea specială care atrage răspunderea Statului prin M.F.P. (de exemplu, art. 504 C. proc. pen.) însă, de vreme ce soluția atacată se sprijină pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., în speță nu poate fi vorba despre o răspundere obiectivă a Statului Român, reprezentat prin M.F.P.

Printr-o altă critică s-a arătat că nu este legală soluția instanțelor de fond și apel în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune al intimatului-reclamant, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 304/2004, care reprezintă cadrul general al răspunderii statului pentru erori judiciare și conform cărora, dreptul la acțiune în caz de erori judiciare se prescrie în termen de 1 an, situație în care, reclamantul, prin raportare la Decizia penală definitivă nr. 1914/R din 28 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, ar fi trebuit să formuleze acțiunea până la data de 28 noiembrie 2012. Or, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie 2012. A arătat recurentul-pârât că, atâta vreme cât nu există o dispoziție legală care să prevadă cazurile în care, în cazul răspunderii civile delictuale este parte Statul Român, nu sunt incidente dispozițiile Codului civil la care instanța de apel a făcut referire.

Sub aspectul daunelor solicitate, în ceea ce privește fapta penală înscrisă în cazier care l-ar fi împiedicat pe reclamant în găsirea locului de muncă dorit, recurentul - pârât a susținut că aceasta nu poate fi decât infracțiunea de evaziune fiscală pentru care intimatul - reclamant a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 530/2002, pronunțată în Dosarul nr. 448/2001 al Tribunalului Cluj, modificată prin Decizia nr. 81 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj și rămasă definitivă prin Decizia 1355 din 10 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește situația celor două societăți comerciale la care intimatul - reclamant își desfășura activitatea, recurentul - pârât a arătat că aceast aspect se află în strânsă legătură cu actele de evaziune fiscală pentru care reclamantul a fost cercetat, condamnat definitiv și obligat la plata de despăgubiri către bugetul de stat, în solidar cu persoanele juridice menționate (conform Deciziei penale nr. 81/2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj). A mai arătat recurentul-pârât că nu se poate pune semnul egalității între răspunderea Statului, prin M.F.P., pentru erori judiciare reglementată de art. 504 C. proc. pen. și cea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. precum cea din cauza de față și că intimatul - reclamant a fost despăgubit pentru prejudiciul moral suferit într-un proces penal de evaziune fiscală, contemporan cu cel de față (disjuns) în care Statul Român prin M.F.P.

a fost obligat să îi plătească suma de 273.750 lei cu titlu de daune morale, prin Decizia civilă nr. 79/A/2010 pronunțată în Dosarul nr 362/33/2010 al Curții de Apel Cluj, rămasă irevocabilă. Și în acest caz, s-a reținut că depășirea perioadei de detenție a fost generată de durata excesivă a procesului. A susținut recurentul-pârât că în mod greșit a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat, având în vedere că, atât în Dosarul nr. 362/33/2010, cât și în cel de față, Statul Român - prin M.F.P. a fost obligat la daune morale față de reclamant, în considerarea duratei nejustificate a procesului penal. Intimatul-reclamant S.F. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de recurs formulate și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce vor succede: Prima critică formulată de recurentul - pârât pune în discuție legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin M.F.P. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut, pe de o parte, că formal nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, iar pe de altă parte, că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., astfel că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin M.F.P. Examinarea acestui motiv de recurs presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată. În acest sens, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie 2012, reclamantul Ș.F. a solicitat acordarea de daune morale pentru durata excesivă și nerezonabilă a procesului penal finalizat prin Decizia penală nr. 1914/R/2011 a Curții de Apel Cluj.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 20 din Constituția României, coroborate cu cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864. De asemenea, au fost indicate și dispozițiile art. 1357, 1358, 1381, 1385 și 1386 C. civ. din 2009, care reprezintă noua reglementare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv obiectul, întinderea și formele reparației. Se constată că din perspectiva legii aplicabile, prima instanță s-a raportat la vechea reglementare. Aceasta a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 și a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel, cercetând apelul declarat de pârât a reținut în mod corect că în cauză nu se pune problema răspunderii pentru eroare judiciară, în condițiile art. 504 C. proc. pen., deoarece reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru arestare nelegală urmată de achitare, ci este vorba despre răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii. Înalta Curte constată că deși a respins, ca nefondate, ambele apeluri, curtea de apel, în baza efectului devolutiv al acestei căii de atac, a făcut propria analiză a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce privește păstrarea justului echilibru între interesul general și drepturile reclamantului și a concluzionat că, în circumstanțele particulare ale speței, acest echilibru nu fost respectat.

Așadar, legitimarea procesuală a Statului Român a fost analizată de instanța de apel din perspectiva obligațiilor pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului o au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale, în primul rând în ordinea juridică internă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită sancționarr. ea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (hotărârea Kudla contra Poloniei, 26 octombrie 2000, 30210/96). În ceea ce privește calitatea de reprezentant a M.F.P., Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (1) C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009: ” În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin M.F.P., afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens”.

Aceste dispoziții se regăseau și în art. 25 din Decretul nr. 31/1954, abrogat la 01 octombrie 2011, prin Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ. În consecință, având în vedere că nu există dispoziții derogatorii, prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al Statului, în mod corect a apreciat instanța de apel că în cauză legitimarea procesuală pasivă aparține Statului Român, reprezentat prin M.F.P. Cu referire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că recurentul - pârât nu a formulat critici de nelegalitate care să poată fi examinate în calea de atac a recursului, susținând în mod generic și în totală contradicție cu înscrisurile de la dosar, că nu sunt îndeplinite aceste condiții și că reclamantul nici nu a indicat care este fapta ilicită și în ce constă prejudiciu suferit.

Având în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, în condițiile prescrise de lege, iar obiectul acestei căi de atac este hotărârea dată în apel, recurentul trebuie să arate care sunt dispozițiile legale sau principiile de drept încălcate de instanța de apel și să facă referire la dezlegările pe care aceasta le-a dat.

Or, din această perspectivă se constată că recurentul - pârât a dezvoltat asemenea critici numai cu referire la modul de cuantificare a daunelor, susținând că dificultățile legate de posibilitatea de a găsi un loc de muncă mai bun au fost o consecință a condamnării suferite prin sentința penală nr. 530/2002 a Tribunalului Cluj (astfel cum a fost modificată), rămasă definitivă la 10 martie 2004 iar situația societăților comerciale la care intimatul - reclamant a făcut referire a fost periclitată tot de procesul penal sus - menționat, ca o consecință a dispozițiilor de obligare la despăgubiri către bugetul de stat. Înalta Curte reține că operațiunea de cuantificare a daunelor este în competența instanțelor care devoluează fondul; se constată însă că instanța de apel, păstrând cuantumul daunelor acordate de tribunal a avut în vedere că reclamantul nu a contestat susținerile pârâtului conform cărora a suferit o condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

Prin urmare, instanța de apel a ținut seama la cuantificarea prejudiciului de existența sentinței penale nr. 530/2002 a Tribunalului Cluj (astfel cum a fost modificată), apreciind însă că existența unei condamnări într-un alt dosar nu exclude răspunderea statului pentru durata excesivă a procedurii în dosarul penal în care intimatul-reclamant a fost achitat. În plus, la stabilirea cuantumului despăgubirii instanțele au avut în vedere pregătirea profesională dovedită cu înscrisuri a reclamantului, nefiind primite susținerile apelantului - reclamant în ceea ce privește abilitățile sale profesionale personale superioare studiilor absolvite. Cu referire la criticile prin care s-a susținut că în mod greșit a fost găsit nefondat motivul de apel prin care a arătat că cererea de chemare în judecată este prescrisă, prin raportare la termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 304/2004, Înalta Curte reține că nu este fondată.

Așa cum s-a arătat deja, în speță, răspunderea civilă nu a fost reținută în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., pentru care art. 506 alin. (2) prevede un termen de 18 luni, ci sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care instituie termenul general de prescripție de 3 ani. Or, prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a finalizat procesul penal, 28 noiembrie 2011, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 decembrie 2012, este formulată înăuntrul termenului de prescripție. Înalta Curte reține, de asemenea, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, modificată, care reglementează termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului de regres al statului, în ipoteza în care a fost antrenată răspunderea sa pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare.

Deși a indicat generic un termen de 1 an reglementat de Legea nr. 304/2004, ca act normativ care reprezintă cadrul general al răspunderii statului pentru erori judiciare, instanța constată că legea cadru în materie este Legea nr. 303/2004, modificată, ale cărei dispoziții sus-menționate nu sunt aplicabile în cauză. În ceea ce privește critica prin care s-a susținut că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 79 din 19 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 362/33/2010, Înalta Curte reține că nu este fondată. Astfel, din cuprinsul acestei decizii rezultă că despăgubirile acordate în Dosarul nr. 362/33/2010, în temeiul art. 504 și urm. C. proc.

pen. au vizat prejudiciul cauzat prin privarea nelegală de libertate întrucât reclamantul Ș.F. a fost menținut în arest preventiv, în timpul procesului penal, o perioadă de timp mai mare cu un an decât durata pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că nu există identitate de cauză și de obiect, despăgubirile solicitate în cauza de față fiind menite să repare prejudiciul rezultat din întinderea pe o durată de 13 ani a procesului penal, în vreme ce despăgubirile acordate în Dosarul nr. 362/33/2010 au vizat prejudiciul cauzat de durata arestului preventiv. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din același act normativ, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 365/A din 16 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2014.