ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3474/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 748 din 03 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 28592/3/2011, s-a admis cererea formulată de U.C.M.R.-A.D.A., în contradictoriu cu pârâta SC R.X.X.I. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 174010 lei (inclusiv TVA) remunerație datorată pentru postul de radio SC X.X.I. SRL pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2012 și 58.700 penalități de întârziere; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.434 lei remunerații pentru postul de radio V.I.B.E. F.M. pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2012 și 14283 lei penalități de întârziere; a obligat pârâta să predea reclamantei raportul semnat și ștampilat de reprezentantul legal al radio SC X.X.I.

SRL, cuprinzând lista cu operele muzicale utilizate zilnic începând cu trim. II 2010 până la data efectuării raportului de expertiză 22 august 2012 pe postul de radio SC X.X.I. SRL (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri), cu menționarea fiecărei opere muzicale utilizată a denumirii, autorului numărului de difuzări zilnice și a duratei de utilizare; cu cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că reclamanta, în calitate de organism de gestiune colectivă desemnat colector al remunerațiilor datorate de utilizatori cu titlul de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe posturile de radio, a autorizat pârâta să utilizeze prin radiodifuzare toate operele muzicale din repertoriul deținut de reclamantă pentru necesitățile proprii de radio.

Potrivit art. 3 pct. 1 din autorizația din 19 aprilie 2007, pârâta avea obligația de a plăti o remunerație trimestrială de 4% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale obținute din activitatea de radiodifuzare, pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul radio SC X.X.I. SRL, însă, începând cu trim. III 2010, pârâta nu și-a mai respectat integral obligațiile menționate, refuzând să plătească în totalitate remunerația datorată, pentru trim. III 2010 achitând o plată parțială în sumă de 39.419,41 lei la data de 2 martie 2011. Potrivit expertizei judiciar contabile efectuate în cauză pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2011, remunerația totală de 4% din veniturile obținute de pârâtă, în calitate de utilizator de opere muzicale în cadrul postului de radio SC X.X.I.

SRL, este de 174.010 lei, sumă la care pârâta a fost obligată în temeiul dispozițiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996 coroborat cu art. 130 din aceeași Lege. Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că expertiza judiciar contabilă nu ar fi determinat în mod corect remunerația datorată, întrucât nu a avut în vedere baza de calcul reală pentru calcularea remunerațiilor, bază de calcul ce trebuia să cuprindă exclusiv veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale. Tribunalul a reținut că, la determinarea bazei de calcul, precum și a remunerației aferente, expertiza judiciar contabilă a avut în vedere Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A.

nr. 432/2006 și totodată prevederile autorizației din 19 aprilie 2007 încheiată de părți, care circumstanțiază în art. 3 pct. 1 natura veniturilor incluse în baza de calcul asupra căruia se aplică procentul de 4%. Astfel, baza de calcul reprezintă totalitatea veniturile trimestriale ale utilizatorului obținute din activitatea de radiodifuzare cum ar fi, dar fără a se limita la, veniturile obținute: din abonamente, publicitate, anunțuri și informații, barter, sponsorizări, numere suprataxate, concursuri și jocuri radiodifuzate, închirieri spații de emisie, venituri din radiodifuzări realizate în urma unor comenzi etc. Prin urmare, includerea în baza de calcul și, în consecință, calcularea remunerației și prin raportare la veniturile obținute de pârâtă din contracte de publicitate și barter este legală și temeinică, contrar apărărilor pârâtei.

Conform pct. 3 pct. 4 lit. b) din autorizația licență neexclusivă încheiată de părți, în caz de neplată a remunerației până la data scadentă, pârâta datorează și penalități de 0,1% pe zi de întârziere raportat la sumele neachitate în termen, penalități determinate prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză la suma de 58.700 lei, sumă la care pârâta a fost, de asemenea, obligată la plata către reclamantă. În ceea ce privește remunerația datorată pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul de radio V.I.B.E. F.M. pentru perioada trim. III 2010 - trim. I 2011, aceasta este în sumă de 3.434 lei, iar penalitățile de întârziere datorate sunt în cuantum de 14.823 lei, sume la care, de asemenea, pârâta a fost obligată.

În aplicarea dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 134 lit. d) din Legea nr. 8/1997 modificată, s-a dispus obligarea pârâtei să predea reclamantei raportul cuprinzând lista cu operele muzicale utilizate zilnic începând cu trim. II 2010 până la data efectuării raportului de expertiză-22 august 2012 pe postul de radio SC X.X.I. SRL (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri), cu menționarea fiecărei opere muzicale utilizată, a denumirii, autorului, numărului de difuzări zilnice și a duratei de utilizare. Prin Decizia nr. 224 din 21 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC R.X.X.I. SRL împotriva sentinței menționate.

Instanța de apel a reținut că apelanta - pârâtă a formulat susțineri privind baza de calcul pentru calcularea remunerațiilor, prevăzută de pct. 5 din Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 7 decembrie 2006, în sensul că, în noțiunea de „venituri din (…) barter” nu ar trebui să intre tranzacțiile de tip barter care presupun servicii de publicitate, întrucât prin S.I.C. 31.4. și 31.9 s-a stabilit că un schimb de servicii de publicitate poate genera venit numai în cazul în care presupune o plată parțială în numerar și numai pentru această componentă. Curtea a constatat că susținerile cu acest obiect sunt nefondate.

Astfel, standardele de contabilitate invocate au în vedere regulile contabile aplicabile pentru determinare indicatorilor contabili în raport de care se stabilesc anumite obligații fiscale ale persoanelor juridice vizate. Or, pentru determinarea indicatorilor contabili este necesar să se stabilească atât veniturile, cât și cheltuielile respectivelor persoane juridice și, în raport de acestea, profitul sau pierderea, după caz. Tocmai, pentru că stabilirea acestor indicatori se face prin raportare atât la venituri, cât și la cheltuieli, standardele de contabilitate stabilesc anumite reguli prin care operațiunile de tip barter sunt evidențiate în contabilitate, în esență aceste reguli stabilind că în contabilitate sunt evidențiate doar diferențele între valorile bunurilor/serviciilor ce au făcut obiectul operațiunii de barter.

Spre deosebire de determinarea indicatorilor contabili, cu relevanță în principal pentru stabilirea obligațiilor fiscale, în prezenta cauză nu sunt relevante cheltuielile, întrucât baza de calcul nu se raportează la profit (deci la diferența dintre venituri și cheltuieli), ci se raportează doar la venituri. Prin urmare, în cazul operațiunilor de barter trebuie avută în vedere valoarea produselor/serviciilor (inclusiv de publicitate) primite, fiind total irelevantă valoarea produselor/serviciile prestate în cadrul barter-ului. Ca atare, din punct de vedere fiscal este relevantă doar diferența între valoarea serviciile de publicitate realizate în barter, diferență compensată cu o plată parțială în numerar, întrucât obligațiile fiscale se calculează doar prin raportare la această diferență.

Însă, din punctul de vedere al determinării „totalității veniturilor obținute din activitate de radiodifuzare” în sensul dat acestei noțiuni de Metodologia menționată, relevantă este și valoarea serviciilor de publicitate primite în cadrul barterului și eventualele sume primite în numerar pe lângă serviciile de publicate (ca diferență între valoarea serviciilor reciproc prestate), pentru că aceste valori sunt rezultat al activității de radiodifuzare, activitate în cadrul căreia sunt utilizate operele muzicale. Susținerea apelantei în sensul că în cadrul expertizei contabile este obligatorie aplicarea regulilor de determinare a venitului din tranzacțiile de tip barter stabilite de SIC este eronată.

Atât timp cât expertiza contabilă încuviințată în cauză a avut ca obiectiv determinarea bazei de calcul a remunerațiilor datorate pentru utilizarea operelor muzicale, astfel cum este aceasta stabilită prin Metodologia aplicabilă, expertul în mod corect a determinat toate valorile obținute de pârâtă prin activitatea de radiodifuzare, fie ele în bani, produse sau servicii. Acest sens al noțiunii de „totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea de radiodifuzare” rezultă din scopul metodologiei care o conține.

A da aceste noțiuni sensul invocat de apelantă ar constitui o eludare a scopului Metodologiei, întrucât ar însemna să se accepte că pârâta poate presta activitate de radiodifuziune în cadrul unui barter, în schimbul căreia ar obține, la rândul său, produse sau servicii de valoarea echivalentă serviciilor prestate, dar pentru această activitate nu ar datora remunerație, deși în mod evident produsele sau serviciile primite au o valoare ce a fost compensată cu valoarea serviciilor de radiodifuziune prestate, adică exact cu activitatea care presupune utilizarea operelor muzicale și, prin urmare, generează obligația de plată a remunerației. S-a apreciat, totodată, că sunt nefondate și criticile formulate cu privire la respingerea excepției de nelegalitate a Deciziei O.R.D.A.

nr. 432/2006 prin încheierea din 26 februarie 2013, în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Este discutabil în ce măsură Metodologia în discuție este act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că ea este rodul negocierii purtate între organismul de gestiune colectivă a operelor muzicale și organismele de radiodifuziune, acestea nefiind organe administrative sau autorități publice în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora autoritatea publică este ”orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.

O.R.D.A., ca organ administrativ, nu a făcut decât să dispună publicarea metodologiei, fără a avea vreo contribuție sau atribuție în elaborarea acesteia. Chiar acceptând că Metodologia în discuție ar fi un act administrativ cu caracter atipic, în sensul că, deși nu provine de la o autoritate publică, este totuși dat în aplicarea Legii nr. 8/1996, este evident însă că acest act nu are caracter individual, ci normativ, aplicându-se tuturor utilizatorilor de opere muzicale în cadrul activității de radiodifuzare. S-a apreciat că susținerea apelantei în sensul că art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu are în vedere doar actele administrative cu caracter individual este contrazisă chiar de dispozițiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ, potrivit cărora „Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate.

Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege.” Dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în forma redată mai sus au intrat în vigoare la 15 februarie 2013, după sesizarea instanței cu excepția de nelegalitate, dar erau adoptate prin Legea nr. 76/2012 și reflectau voința legiuitorului, astfel că orice practică anterioară a instanțelor bazată pe o interpretare contrară, interpretare generată de neclaritatea legii în forma anterioară, nu mai putea fi primită.

Sub aspectul aplicării în timp a legii, excepției de nelegalitate invocate de pârâtă în fața primei instanțe la 29 ianuarie 2013 îi este aplicabilă Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la momentul invocării excepției, iar nu cea în vigoare la momentul sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată, cum pretinde apelanta, întrucât prezentei cauze nu îi este aplicabilă Legea nr. 554/2004. Doar excepției de nelegalitate invocate în cursul judecății îi este aplicabilă Legea nr. 554/2004 și, prin urmare, forma legii incidentă în cauză se determină prin raportare la momentul sesizării instanței cu această excepție.

Reținând că, în cauză, este aplicabilă Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la momentul sesizării instanței cu excepția de nelegalitate, în mod corect prima instanță a interpretat dispozițiile legale și a considerat că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a excepției, respectiv excepția nu vizează un act administrativ cu caracter individual. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC R.X.X.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: 1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește o cerere esențială a pârâtei (care coincide cu susținerile de la pct. c. din obiecțiunile la raportul de expertiză), în sensul înlăturării din baza de calcul al remunerației a unor contracte de parteneriate greșit incluse de către expert în categoria actelor care generează venit, deși nu se numără printre cele vizate de pct. 5 din Metodologie, deoarece nu au legătură cu activitatea de radiodifuzare. Această cerere era esențială, întrucât admiterea acesteia era aptă să conducă la admiterea apelului, din moment ce din baza totală de calcul avuta în vedere de expert de aproximativ 3.500.000 lei, 2.800.000 lei reprezintă venituri realizate din contractele de parteneriate.

Deși toate aceste aspecte au fost menționate în obiecțiunile la raportul de expertiză și susținute oral în fata instanței de apel, astfel cum rezultă chiar din practicaua deciziei recurate, acestea au fost ignorate în totalitate de instanță, fără vreo motivare care să susțină legalitatea îndepărtării lor. În aceste condiții, instanța de apel și-a încălcat obligația esențială de a demonstra în scris soluția de respingere a obiecțiunilor, impunându-se desființarea hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât, în lipsa din cuprinsul hotărârii a motivării cu privire la un aspect esențial invocat de părți, este imposibilă efectuarea controlului judiciar de legalitate, așa cum s-a statuat și în practica instanței supreme.

2. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește menținerea soluției primei instanțe de respingere a excepției de nelegalitate a pct. 5 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006 în M. Of. nr. 93 din 06 februarie 2007, excepție invocată de către pârâtă. Spre deosebire de prima instanță, care considerase că actul atacat este un act normativ, și nu individual, astfel încât nu poate face obiectul excepției de nelegalitate, instanța de apel, cu toate că nu stabilește cu claritate dacă acest act este unul administrativ, admite în principiu că are natura unui act administrativ atipic.

Această apreciere este corectă, având în vedere că, deși Metodologia este rodul negocierilor dintre organismele de gestiune colectivă și utilizatori, ea nu produce efecte decât de la data publicării în M. Of., prin Decizia directorului general al O.R.D.A., care, în temeiul art. 137 și 138 din Legea nr. 8/1996, în calitate de organ de specialitate din subordinea Guvernului, verifică în prealabil legalitatea Metodologiei prin raportare la legea în executarea căreia a fost adoptată, respectiv Legea nr. 8/1996. De asemenea, are natura unui act administrativ normativ și prin prisma efectelor erga omnes pe care le produce, producându-și efectele asemenea unei legi în domeniul drepturilor de autor în care a fost adoptată.

Nu în ultimul rând, formalitățile premergătoare (negocierile dintre organisme și utilizatori) nu sunt apte să înlăture caracterul de act administrativ, câtă vreme el este un act adoptat în executarea unei legi, sub directa coordonare a unei autorități publice (O.R.D.A.). În ceea ce privește forma legii aplicabile excepției de nelegalitate, recurenta a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare începând cu data de 15 februarie 2013, adoptată prin Legea nr. 76/2012, deoarece reflectă voința legiuitorului, astfel că orice practică anterioară a instanțelor bazată pe o interpretare contrară nu ar putea fi primită.

Împrejurarea modificării normei prin Legea nr. 76/2012 nu este aptă să conducă la schimbarea momentului de la care ele trebuie să producă efecte juridice, care este acela de la data invocării excepției, respectiv data de 29 ianuarie 2013, conform regulii tempus regit actum. Mai mult decât atât, instanța de apel, deși constată că legea aplicabilă este cea în vigoare la data invocării excepției, înțelege să o ignore și să aplice legea ce a intrat în vigoare abia la data de 15 februarie 2013, din moment ce își întemeiază în mod expres soluția pe aceste dispoziții legale.

În ceea ce privește neclaritatea legii despre care vorbește instanța, a existat până la pronunțarea deciziei de unificare a practicii judiciare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care a dat o soluție acestei probleme plecând tocmai de la voința legiuitorului de la momentul adoptării actului, aceea a admisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ normativ, în raport de cerința actelor care pot face obiectul excepției. Astfel, pot fi cenzurate actele administrative unilaterale, fără a distinge după cum acestea au caracter normativ sau individual, întrucât ambele aparțin sferei largi a actelor administrative unilaterale, sens în care sunt și dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea 554/2004.

3. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluția asupra criticilor aduse raportului de expertiză prin obiecțiunile de la punctele A și B, referitoare la neaplicarea de către expert a S.I.C. Astfel, instanța de apel a respins aceste critici cu motivarea că aceste standarde internaționale de contabilitate sunt relevante în ceea ce privește domeniul fiscal, fiind corectă abordarea expertului în sensul includerii în baza de calcul a valorii de schimb din tranzacția de barter, atât timp cât metodologia stabilește că în baza de calcul trebuie să intre toate veniturile generate de activitatea de radiodifuziune.

Această apreciere a instanței este greșită, deoarece modul de stabilire a sumelor ce reprezintă venit, potrivit metodologiei - așadar, inclusiv veniturile obținute din tranzacțiile de tip barter -, urmează să se facă în conformitate cu regulile contabile, neexistând nici o normă în domeniul drepturilor de autor care să dea o definiție particulară noțiunii de venit. Dovadă a celor menționate anterior este și atitudinea intimatei-reclamante, care a solicitat, în vederea stabilirii bazei de calcul, efectuarea unei expertize contabile. Or, conform normelor juridice incidente domeniului contabil, tranzacțiile de tip barter generează sau nu venit în condițiile prevăzute de S.I.C. Mai mult decât atât, având în vedere că legislația internă nu cuprinde recomandări specifice cu privire la operațiunile de tip barter, se impune aplicarea legislației europene, respectiv S.I.C.

Analizând operațiunile de tip barter prin prisma S.I.C. - 18 „Venituri”, se observă că, în conformitate cu S.I.C. 18.12, „atunci când bunurile sau serviciile sunt schimbate sau tranzacționate cu bunuri sau servicii similare ca natură și valoare”, schimbul nu este privit ca fiind o tranzacție care generează venit. În momentul în care bunurile sunt vândute sau se prestează servicii în schimbul unor bunuri sau servicii care nu sunt similare, schimbul este privit ca o tranzacție care generează venit. Venitul este evaluat la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite, ajustat cu orice sume transferate în numerar sau echivalente de numerar. Când valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite nu poate fi evaluată în mod fiabil, venitul este evaluat la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor cedate, ajustată cu valoarea oricărei sume transferate în numerar sau echivalente de numerar.

Totodată, în ceea ce privește posibilitatea generării unui venit din tranzacțiile de tip barter care presupun servicii de publicitate, prin S.I.C. 31.4 și 31.9 s-a stabilit că un schimb de servicii de publicitate poate genera venit numai în cazul în care presupune o plată parțială în numerar și numai pentru această componentă. În speță, tranzacțiile de tip barter avute în vedere de expertul contabil au presupus tocmai servicii de publicitate, care, conform dispozițiilor de la paragraful anterior, pot genera venit numai în cazul în care presupun o plată parțială în numerar și numai pentru această componentă.

Instanța de apel, asemenea primei instanțe, a asimilat în mod greșit valoarea de schimb cu venitul, dând curs concluziilor nelegale ale expertului contabil, fiind lipsită de suport legal aprecierea că, în baza de calcul, trebuie să fie inclusă orice valoare, indiferent că este primită în bani, produse sau servicii, atât timp cât baza de calcul prevăzută de pct. 5 din metodologie are în vedere venitul societății, iar nu așa - zisele valori. În ceea ce privește eludarea scopului metodologiei prin prisma prestării de servicii în sistem barter, este un argument pur iluzoriu, fără finalitate practică, câtă vreme atât radiodifuzorul, cât și partenerii acestuia, au nevoie de lichidități pentru a funcționa, dovadă fiind și caracterul izolat al acestor operațiuni, dovedit de lipsa unei legislații clare la nivel național.

În concluzie, tratamentul juridic diferit despre care vorbește instanța de apel nu există, câtă vreme, pe de o parte, nu există dispoziții speciale în legislația drepturilor de autor care să dea un înțeles aparte noțiunii de venit, iar pe de altă parte, expertiza din cauză este una contabilă, care trebuie să respecte normele juridice contabile, inclusiv S.I.C. Având în vedere că expertul nu a respectat dispozițiile cuprinse în S.I.C. în stabilirea bazei de calcul al remunerației, în caz de casare a hotărârii, se impune efectuarea unui supliment la expertiză în scopul calculării corespunzătoare a remunerației. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. Prin primul motiv de apel vizând hotărârea primei instanțe, pârâta SC R.X.X.I.

SRL a formulat critici referitoare la greșita încadrare în categoria actelor generatoare de venit a tranzacțiilor de tip barter care nu au presupus o plată în numerar, în contextul ignorării de către expertul judiciar a S.I.C., cu consecința includerii eronate a sumelor de bani menționate în acele tranzacții în baza de calcul a remunerației datorate de către pârâtă, ca utilizator de opere muzicale prin radiodifuzare. În cursul judecării apelului, a fost încuviințată o completare la raportul de expertiză de la prima instanță în raport de motivul de apel arătat, solicitându-se expertului să precizeze care anume dintre tranzacțiile de tip barter avute în vedere în raportul de expertiză generează venit, potrivit S.I.C.

Prin suplimentul la raport, expertul judiciar a răspuns obiectivelor stabilite de instanța de apel, iar la termenul din 21 mai 2014, pârâta a formulat obiecțiuni, criticând, printre altele, încadrarea greșită de către expert în rândul barterelor a unor contracte de parteneriate care nu au legătură cu activitatea de radiodifuzare, în condițiile în care, potrivit Metodologiei pe care și-a întemeiat reclamanta pretențiile din cauză, doar sumele de bani rezultate din activitatea de radiodifuzare se includ în baza de calcul a remunerației. Obiecțiunile la raport au fost respinse în totalitate. Prin primul motiv de recurs, s-a susținut că soluția instanței de apel de respingere a acelei obiecțiuni împotriva constatărilor expertului judiciar este nemotivată.

Față de conținutul obiecțiunii în discuție, se constată că pârâta a urmărit înlăturarea din baza de calcul a remunerației a contractelor menționate, deoarece aceste acte, deși generează venit, nu au legătură cu activitatea de radiodifuzare, iar atare finalitate presupune o apreciere din partea instanței a conținutului înscrisurilor în raport de sfera de aplicare a pct. 5 din Metodologie, ceea ce înseamnă că, în realitate, obiecțiunea la raportul de expertiză are valoarea unui mijloc de apărare, și nu a unei simple critici a constatărilor expertului judiciar. În aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu se poate folosi în apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, iar potrivit art. 295 C. proc.

civ., instanța de apel are obligația să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță doar în limitele cererii de apel (dacă nu se invocă și motive de ordine publică). Mijlocul de apărare la care se face referire în recurs a fost invocat pentru prima dată abia prin obiecțiunea la suplimentul de raport întocmit în apel, în condițiile în care, după cum s-a arătat, pârâta a invocat prin cererea de apel doar ignorarea S.I.C. în privința contractelor de tip barter, nu și aplicarea greșită a Metodologiei înseși în privința altor contracte, pretinse a fi fost eronat calificate ca fiind de tip barter.

În acest context, nu se poate reține că decizia de apel nu ar fi motivată, atât timp cât instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de apel și a arătat argumentele pentru care a înlăturat motivele de apel, neluând în considerare apărările noi ale apelantei, ce nu au fost invocate în condițiile prescrise de lege, respectiv prin motivele de apel (și nici în fața primei instanțe, a cărei hotărâre a avut în vedere contractele înregistrate în evidența contabilă a pârâtei ca fiind de tip barter, inclusiv parteneriatele vizate de recurs, în absența vreunei apărări a pârâtei pe acest aspect). De altfel, prin susținerile din recurs, pârâta își invocă propria culpă procesuală decurgând din încălcarea obligației de a îndeplini actele de procedură în condițiile și termenele stabilite de lege, prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât nu poate pretinde nerespectarea de către instanța de apel a obligației de a motiva respingerea unui mijloc de apărare ce nu a fost formulat în condițiile legii, față de dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ. Față de cele expuse, urmează ca primul motiv de recurs să fie respins ca nefondat. 2. În ceea ce privește criticile privind menținerea soluției tribunalului de respingere a excepției de nelegalitate a pct. 5 din Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006 în M. Of. nr. 93 din 06 februarie 2007, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (atât în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată, cât și de la data invocării excepției), una dintre cerințele de admisibilitate a invocării excepției de nelegalitate este aceea a legăturii între fondul pricinii și excepția de nelegalitate, în sensul ca soluționarea litigiului pe fond să depindă de actul administrativ. Este necesar, din acest punct de vedere, ca partea care invocă excepția să urmărească înlăturarea efectelor juridice a unui asemenea act juridic, ca urmare a admiterii excepției și a constatării nelegalității cu caracter retroactiv. Invocând excepția de nelegalitate, pârâta a susținut că în noțiunea de „venituri din … barter” din pct. 5 al Metodologiei nu ar trebui să intre tranzacțiile de tip barter care presupun servicii de publicitate, întrucât prin S.I.C.

și normele de interpretare a acestora s-a stabilit că o tranzacție de tip barter care presupune servicii de publicitate poate genera venit numai în cazul în care include o plată parțială în numerar și numai pentru această componentă, ceea ce nu este cazul în speță, unde schimbul de servicii s-a făcut fără vreo diferență de numerar. Din motivarea excepției rezultă că, prin invocarea sa, pârâta tinde la interpretarea prevederii din Metodologie într-o anumită modalitate, fără a urmări ca acea prevedere să nu producă efecte juridice în cauză, dimpotrivă, acceptând această premisă.

Pe de altă parte, pornindu-se de la aceeași premisă - susținută de către recurentă - că Metodologia, a cărei nelegalitate se invocă, este un act administrativ, ar trebui ca nelegalitatea să se raporteze la legea în executarea căreia actul a fost emis, față de definiția actului administrativ din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (act emis „în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii”). Recurenta - pârâtă a susținut, însă, că Metodologia ar fi nelegală nu în raport cu art. 131 2 Legea nr. 8/1996, ci cu S.I.C., ceea ce confirmă finalitatea descrisă anterior, aceea a unei anumite interpretări a pct. 5 din Metodologie. Ca atare, finalitatea urmărită de către recurenta - pârâtă nu poate fi atinsă prin invocarea nelegalității actului normativ, ceea ce înseamnă că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a invocării excepției, desprinse din art. 4 alin. (1) al Legii nr. 554/2004.

Chiar dacă această constatare este suficientă pentru a se conchide în sensul netemeiniciei criticilor recurentei, dat fiind că cerințele de admisibilitate trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, urmează a fi analizate, totuși, susținerile recurentei cu privire la condiția caracterului de act administrativ. Instanța de apel a considerat că este discutabil caracterul de act administrativ al Metodologiei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece nu este emis de vreo autoritate publică de natura celor expres prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) din Lege, însă, chiar dacă s-ar accepta această premisă, nu ar fi îndeplinită condiția unui act administrativ cu caracter individual, ca obiect al excepției de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) și (4) din Legea nr. 554/2004, în forma de la data invocării excepției în prezenta cauză, anume conturată prin Legea nr. 76/2012.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, argumentul principal al instanței de apel a constat în absența caracterului de act administrativ și doar în subsidiar a fost analizată cerința ca actul administrativ să aibă caracter individual. Această instanță de recurs constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune nu are natura unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu este emis de o autoritate publică definită prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Lege, respectiv de un „ organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public” sau de o persoană juridică de drept privat asimilată autorităților publice.

În conformitate cu art. 131, 131 1 și 131 2 din Legea nr. 8/1996, orice metodologie privind drepturile patrimoniale cuvenite titularilor unui drept de autor sau de drepturi conexe este rezultatul negocierii între organismele de gestiune colectivă și reprezentanți ai utilizatorilor, trăsătură ce relevă natura convențională a actului juridic încheiat între acele persoane juridice. După publicarea în M. Of., metodologiile astfel negociate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, ceea ce asigură caracterul normativ al acestui act juridic.

Natura juridică duală a metodologiilor a fost confirmată și în jurisprudența constantă a Curții Constituționale, prin care s-a arătat că acestea au natura unui contract - cadru, având aplicabilitate generală în domeniul reglementat (de exemplu, Decizia nr. 1061 din 14 iulie 2009). Metodologiile nu întrunesc niciuna dintre caracteristicile unui act administrativ, desprinse din art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, iar această constatare nu este contrazisă de faptul că negocierea are loc în cadrul unei comisii desemnate de către directorul general al O.R.D.A., iar tot acesta decide publicarea protocolului care conține metodologia negociată în M. Of. Deciziile directorului general al O.R.D.A.

sunt, fără îndoială, acte administrative, susceptibile de a face obiectul unei excepții de nelegalitate, însă strict în legătură cu operațiunile prevăzute de lege, respectiv de inițiere a negocierii, de desemnare a comisiei și de publicare în M. Of. Organul administrativ nu are vreo implicare în negocierea propriu - zisă, vreun drept de coordonare a acesteia ori de control asupra rezultatului negocierii, astfel încât natura juridică a deciziilor administrative nu se extinde asupra înțelegerii încheiate între părți. Întrucât condiția de act administrativ, ca obiect al excepției de nelegalitate, este esențială pentru invocarea excepției, este lipsit de relevanță dacă art. 4 din Legea nr. 554/2004 este incident în forma de la data cererii de chemare în judecată sau de la data invocării excepției.

Nefiind îndeplinită nici cea de-a doua condiție de admisibilitate a invocării excepției de nelegalitate a Metodologiei, urmează a fi respinse criticile recurentei pe acest aspect. 3. În ceea ce privește modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor pct. 5 din Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată în M. Of. prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006, se constată că motivul de recurs cu acest obiect este nefondat.

Potrivit normei în discuție, „Baza de calcul asupra căreia se aplică procentele prevăzute de prezenta metodologie este reprezentată de totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea de radiodifuzare, ce includ veniturile din abonamente/taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicitate, anunțuri și informații, barter, sponsorizări, numere suprataxate, concursuri și jocuri radiodifuzate, închirieri spațiu emisie, venituri din radiodifuzări realizate în urma unei comenzi, venituri din asocieri în participațiune obținute din activitatea de radiodifuzare etc. Pentru utilizatorii care nu obțin venituri, baza de calcul o constituie totalitatea cheltuielilor efectuate de către utilizator pentru activitatea de radiodifuzare (incluzând, dar fără a se limita la, cheltuielile de personal, cheltuielile pentru serviciile prestate de terți, achiziții de orice fel etc.), în trimestrul pentru care remunerația este datorată.” Pârâta este utilizator de opere muzicale, pe care le difuzează pe un post de radio din portofoliul său și, fără a contesta în cauză obligația de plată a remunerației cuvenite autorilor operelor radiodifuzate,

a susținut pe tot parcursul judecății că în baza de calcul al remunerației nu trebuie să intre sumele de bani relevate de contractele de tip barter încheiate de către pârâtă în perioada pentru remunerația era datorată (începând cu trimestrul III al anului 2010) și care au avut ca obiect servicii de publicitate, deoarece ar putea reprezenta „venit” doar dacă schimbul de servicii de publicitate presupune o plată parțială în numerar și numai pentru această componentă, ceea ce nu este cazul în speță. Susținerile cu acest obiect s-au întemeiat pe S.I.C., a căror aplicare se susține că ar fi obligatorie în cauză, făcându-se referire, în sensul celor arătate anterior, la S.I.C. 18 „Venituri” (mai precis la S.I.C.

18.12) și la S.I.C. 31 (31.4 și 31.9). Este de precizat, în primul rând, că, spre deosebire de susținerile din fața primei instanțe, referirile din apel și recurs la instrumentele internaționale sunt parțial greșite, întrucât doar primul reprezintă unul dintre standarde (I.A.S. 18), în timp ce al doilea (S.I.C. 31) este o interpretare a I.A.S. 18 și I.A.S. 8, aparținând fostului Comitet Permanent pentru Interpretarea Standardelor. Prin Regulamentul (E.C.) nr. 1126/2008, au fost adoptate anumite standarde internaționale de contabilitate, printre care și I.A.S. 18, împreună cu interpretările sale.

Astfel, ținându-se cont de efectul direct al regulamentelor în dreptul intern, nefiind necesară transpunerea lor printr-un act normativ la nivel național, se constată că aceste instrumente erau, într-adevăr, în vigoare la data efectuării raportului de expertiză în fața primei instanțe (de altfel, și la data întocmirii evidențelor contabile ale pârâtei pentru anii 2010- 2012). Regulamentul (E.C.) nr. 1126/2008 a fost adoptat în baza Regulamentului (C.E.) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului privind aplicarea S.I.C. Din acest motiv, ar trebui ca sfera sa de aplicare să fie cea prevăzută de art. 4 din Regulamentul (C.E.) nr. 1606/2002, respectiv limitată la societățile cotate la bursă care intră sub incidența dreptului intern al unui stat membru, prevăzându-se expres dreptul de opțiune al statelor membre de a decide aplicarea S.I.C.

și societăților care nu efectuează operațiuni listate la bursă. Pârâta din cauză nu a invocat o asemenea reglementare națională, aplicabilă și societăților sus - menționate, deoarece Ordinul M.F.P. nr. 907/2005, menționat în cursul judecății, se referă doar la aplicarea S.I.R.F., nu și a celor de contabilitate. Chiar dacă s-ar accepta că Regulamentul (E.C.) nr. 1126/2008 este aplicabil și societății pârâte, se constată că sunt nefondate susținerile recurentei privind necesitatea înlăturării din baza de calcul a remunerației a veniturilor generate de contractele de tip barter încheiate cu terți în perioada ce interesează cauza (trim. III 2010 - trim.

I 2012). Metodologia aplicabilă în cauză prevede criteriul de calcul al remunerației cuvenite autorilor, respectiv aplicarea unui anume procent din veniturile obținute de utilizator din activitatea de radiodifuzare sau, după caz, cheltuielile efectuate de acesta cu activitatea de radiodifuzare, precum și actele comerciale relevante în acest scop, pentru fiecare caz în parte. Achitarea remunerației este obligatorie, indiferent dacă utilizatorul a obținut sau nu venituri, din moment ce baza de calcul este compusă, în cel din urmă caz, din cheltuielile efectuate. În cursul judecării litigiului având ca obiect executarea silită, prin intermediul instanței de judecată, a obligației de plată a remunerației de către utilizator, atunci când remunerația nu este achitată de bunăvoie, calculul efectiv al remunerației se realizează pe baza evidențelor contabile ale utilizatorului.

Operează prezumția că acestea reflectă realitatea, dată fiind obligația oricărei persoane juridice care își organizează contabilitatea financiară, astfel cum reiese din prevederile art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, de a întocmi în mod corespunzător documentele justificative și înregistrările în contabilitate pe baza acestora, cu respectarea legii aplicabile. Așadar, baza de calcul a remunerației se fundamentează pe înregistrările contabile ale veniturilor obținute din activitățile comerciale de natura celor arătate exemplificativ în Metodologie, astfel cum au fost identificate în propria contabilitate de către utilizator, ținând cont că veniturile se contabilizează, după cum rezultă chiar din S.I.C.

(I.A.S.) 18. Astfel, valoarea venitului obținut este cea stabilită chiar de către utilizator, pe baza criteriilor legale, inclusiv a celor prevăzute prin S.I.C. (de regulă, valoarea justă a contraprestației primite sau de primit, conform I.A.S. 18.9). Nu este exclus, însă, ca înregistrările contabile să fie eronate sau incomplete, astfel încât, pentru calcularea corectă a remunerației datorate, să fie necesar ca instanța să stabilească dacă anumite operațiuni dintre cele prevăzute de Metodologie sunt sau nu generatoare de venit și eventual incluse în baza de calcul a remunerației. Pentru identitate de rațiune, ar trebui să se ia în considerare tot valoarea contabilă, astfel cum s-ar regăsi în evidența contabilă corect întocmită.

O asemenea cercetare judecătorească implică un probatoriu distinct de verificarea propriu - zisă a înregistrărilor contabile privind veniturile, din moment ce se susține că acestea nu corespund realității, iar sarcina probei revine părții ce afirmă caracterul generator de venit al unei anumite operațiuni comerciale ori, dimpotrivă, că aceasta nu ar genera venit (cum susține pârâta din cauză), cu obligațiile procedurale aferente de respectare a termenelor și condițiilor pentru propunerea și administrarea probelor. Probatoriul trebuie să fie apt a releva elementele necesare pentru ca instanța să aprecieze dacă utilizatorul a obținut sau nu vreun venit în sens contabil dintr-un anumit act efectuat și să poată calcula valoarea acestuia, iar acesta constă, în principal, din înscrisurile ce reflectă o anumită operațiune, documente justificative pe baza cărora ar fi trebuit să se efectueze înregistrările contabile.

Atunci când este vorba despre schimburi de servicii prestate (barter), ar trebui ca documentele înfățișate să reflecte cu precizie dacă serviciile sunt schimbate sau tranzacționate cu servicii similare ca natură și valoare, dat fiind că, în acest caz, schimbul nu este privit ca fiind o tranzacție care generează venit, conform I.A.S. 18.12 teza I. Cele două condiții privind similaritatea serviciilor - ca natură și ca valoare - trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea cel puțin a uneia conducând la concluzia că tranzacția generează venit. În această ultimă ipoteză, se are în vedere „valoarea justă” a bunurilor sau serviciilor primite, după caz, a bunurilor sau serviciilor cedate (I.A.S.

18.12 teza ultimă). Dacă schimbul de servicii (barter) vizează servicii de publicitate, este esențial a se stabili dacă serviciile de publicitate sunt similare sau diferite (ca natură și valoare), deoarece un schimb de servicii de publicitate similare nu este o tranzacție care generează venit, conform interpretării din SIC 31 (mai precis, 31.3) a normei din I.A.S. 18. Așadar, pentru ca o tranzacție să genereze venit este necesar, pe lângă diferența de natură și valoare a serviciilor, este necesar ca acestea să fie prestate în cursul activităților curente ale prestatorilor. Este de observat că faptul schimbului de servicii de publicitate nu este suficient în sine pentru a se considera că serviciile sunt similare ca natură, iar acest aspect ar trebui să facă obiectul unei dezbateri distincte în cursul judecății.

Toate aceste elemente trebuie să poată fi verificate de către instanță pe baza înscrisurilor ce reflectă schimbul de servicii, iar imposibilitatea verificării echivalează cu nedovedirea susținerilor în combaterea înregistrărilor contabile, imputabilă părții căreia îi revenea sarcina probei. În acest context, se constată în cauză că recurenta - pârâtă, deși a susținut că evidența sa contabilă reflectă în mod eronat că tranzacțiile de tip barter, inclusiv cele care presupun servicii de publicitate, au generat venituri, înregistrate ca atare, nu a dovedit acest lucru, prin formularea unei apărări corespunzătoare, prin care să indice cu exactitate natura și valoarea serviciilor schimbate, respectiv dacă au fost prestate în cursul activităților curente, și înfățișarea înscrisurilor relevante.

Apărarea sa a constat în invocarea standardului internațional de contabilitate referitor la venituri și a interpretării acestuia, fără a susține măcar în care dintre ipoteze se încadrează, potrivit distincțiilor arătate anterior, și înfățișând doar documentele contabile, pe baza cărora expertul judiciar a constatat că toate tranzacțiile de tip barter au fost înregistrate în contabilitate ca fiind generatoare de venituri. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel s-a raportat la înregistrările contabile ale pârâtei, care au relevat atât existența veniturilor din respectivele tranzacții, cât și valoarea acestora, calculată de utilizatorul însuși, menținând hotărârea primei instanțe care a calculat remunerația prin luarea în considerare și a acestor venituri.

De altfel, prin susținerile referitoare la veniturile din tranzacțiile de tip barter ce presupun servicii de publicitate, pârâta a urmărit înlăturarea totală a valorii corespunzătoare acelor servicii, pretinzând că, pentru a se considera că tranzacțiile cu acest obiect generează venit, ar trebui ca schimbul să implice o plată parțială în numerar și numai pentru această componentă, invocând în acest sens SIC 31.9. Or, S.I.C. 31.9 nu există în cuprinsul interpretării standardului 18, S.I.C. 31 conținând doar pct. 1 - 5. Dacă pârâta a avut în vedere S.I.C.

31.5 lit. d), acesta nu susține alegația pârâtei, dimpotrivă, o contrazice, din moment ce prevede expres că un venit poate fi evaluat în mod fiabil prin raportarea la tranzacții non-barter care, printre alte condiții, presupun plata nu numai în numerar, dar „și/sau altă formă de contraprestație (de exemplu valori mobiliare tranzacționabile, active nemonetare și alte servicii) care au o valoare justă ce se poate evalua fiabil”. Se constată, de asemenea, că instanța de apel a apreciat în mod corect că noțiunea de „venit” avută în vedere la calcularea remunerației în cazul unui schimb de servicii (barter) include valoarea serviciilor nu numai atunci când se încasează o diferență în numerar, dar și în cazul în care părțile nu prevăd o asemenea diferență sau se schimbă în plus și o altă prestație, unilateral sau reciproc.

Aceste ipoteze sunt considerate drept tranzacții care pot genera venit (I.A.S. 18.12), chiar când presupun servicii de publicitate (S.I.C. 31.2), în acest ultim caz, dacă sunt îndeplinite condițiile privind similaritatea, arătate anterior. Noțiunea de „venit” are în vedere valoarea contabilă a serviciilor, stabilită pe baza normelor aplicabile în raport de ipoteza concretă și care coincide cu valoarea justă a contraprestației primite (I.A.S. 18.9) sau cu valoarea justă a serviciilor prestate (S.I.C. 31.5), urmând a fi înlăturate criticile recurentei privind echivalarea de către instanța de apel a veniturilor cu valorile obținute de un utilizator în activitatea de radiodifuzare. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă SC R.X.X.I. SRL la 3.100 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A., constând în onorariu avocat, conform facturii din 27 noiembrie 2014 și ordinului de plată din 2014 (file 35 și 36 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.X.X.I. SRL împotriva Deciziei nr. 224/A din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta-pârâtă SC R.X.X.I. SRL la 3.100 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2014.