ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2800/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, la data de 8 ianuarie 2010, reclamanta R.N.P.R., prin D.S. Neamț a chemat în judecată Mănăstirea Neamț pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 565.217 lei, cu titlu de despăgubiri. La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul reducerii cuantumului pretențiilor la suma de 493,905 lei, cu motivarea că renunță la contravaloarea a 3 construcții și anume centrală termică cabana Nemțișor, U.P. III, ua C1, în valoare de 31168 lei, împrejmuire scândură cabana Nemțișor, în valoare de 33.541 lei și toplițe păstrăv cabana Nemțișor, în valoare de 16.603 lei.

Prin cerere reconvențională, pârâta Mănăstirea Neamț a solicitat să fie obligată reclamanta să emită o adresă către Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară Neamț, prin care să ceară radierea!din cartea funciară de la O.CP.I. Neamț - Oficiul Tg. Neamț a următoarelor întabulări privind dreptul de proprietate a! statului pentru clădirile: sediu ocol silvic Tg. Neamț, canton Secu, Cabana Nemțișor, dreptul de folosință el D.S. Neamț pentru terenurile aferente acestor clădiri în suprafața de 3.302 mp și 1.000 mp, ca urmare a faptului că prin sentința civilă nr. 23/1997 a Judecătoriei Tg. Neamț acestea au intrat în proprietatea Mănăstirii Neamț. A mai solicitat pârâta ca, în situația îți care se va aprecia că anumite bunuri mobile sau imobile din cele pretinse de reclamantă nu sunt parte integrantă a imobilelor dobândite în proprietate de către Mănăstirea Neamț, prin punerea în executare a sentinței, civila nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg.

Neamț, să fie obligată reclamanta să și le ridice pe cheltuiala sa. Prin sentința civilă nr. 840/C din 16 august 2010, Tribunalul Neamț a respins acțiunea principală formulată de; R.N.P.R., prin D.S. Neamț și cererea reconvențională formulată de Mănăstirea Neamț. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond: a reținut cu privire la acțiunea principală că reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata contravalorii unor imobile construcții care,; prin sentința civilă nr. 23 din 9 ianuarie 2007 a Judecătoriei Tg. Neamț au fost trecute, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 1/2000, dhi; proprietatea sa în proprietatea pârâtei, motivând că prin Decizia nr. 603/2008, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 31- alin. (3), (4), (7), (8) și (9) din Legea nr. 1/2000.

Împrejurarea că ulterior pronunțării și executării sentinței civile nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț, dispozițiile art. 31 din Legea nr. 1/2000 au fost declarate neconstituționale (prin Decizia nr. 602 din 20 mai 2008 a Curții Constituționale) nu-i deschide reclamantei ca;lea unei acțiuni în despăgubiri pentru imobilele preluate, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (7) din Constituție și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Or, atât timp cât textul delege în vigoare la data pronunțării sentinței civile nr. 23/2007 a Judecătoriei tg.

Neamț nu reglementa vreo modalitate de despăgubire pentru construcțiile și instalațiile în litigiu, pârâta nu poate fi obligată în prezent, în urma declarării neconstituționale a acelui text de lege, la plata contravalorii acelor bunuri, deoarece decizia Curții Constituționale are efecte „ex nune". Acțiunea reclamantei este .lipsita de temei, întrucât dispozițiile art. 492 și următoarele C. civ. (invocate ca temei juridic al acțiunii abia cu ocazia judecării cauzei în fond) nu sunt. aplicabile în speță. Astfel, dispozițiile art. 492-494 și urm. C. civ. reglementează dreptul de creanță al constructorului asupra construcției edificate pe terenul altuia și care se întemeiază pe îmbogățirea tară justă cauză a proprietarului terenului.

Îmbogățirea fără justa cauză este faptul juridic ilicit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic care constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligația de a înapoia celei de-a doua avantajul pe care l-a obținut în dauna ei.

Mijlocul procedural prin care cel care a suferit o sărăcire a patrimoniului ca urmare a îmbogățirii tara justă cauza a altei persoane poate reclama în justiție de la acesta restituirea îmbogățirii dobândite în detrimentul lui îl reprezintă acțiunea în restituire ("Actio in rem verso"). Condiția juridică a intentării acțiunii în restituire presupune să nu existe un temei legal al îmbogățirii unui patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o dispoziție legală, o hotărâre judecătorească, un contract, etc. Or, în speță, trecerea fără plată în proprietatea pârâtei a bunurilor a căror contravaloare o pretinde reclamanta și cu care susține că s-a diminuat patrimoniul său, s-a tăcut în temeiul dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 1/2000 și în baza unei hotărâri judecătorești și nu „fără just temei". În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantei din acțiune (așa cum a fost precizată) vizează cu totul alte imobile și instalații și nu cele indicate de pârâtă prin petitul 1 al cererii reconvenționale.

În ce privește cel de-al-doilea capăt de cerere, deși reclamanta nu a susținut prin acțiune că o parte din imobilele sau instalațiile a căror contravaloare o pretinde nu ari fi fost parte integrată din imobilele trecute în proprietatea pârâtei, ca o consecință a respingerii cererii principale, acest capăt de cerere rămâne fără obiect. Prin Decizia nr. 7 din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău, soluția primei instanțe a fost menținută. Prin Decizia nr. 2709 din 20 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea instanței de apel, în parte trimițând spre rejudecare apelul reclamantului.

S-a reținut de către instanța supremă ca, în raport de art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, se pune problema dacă declararea neconstituționalității textului de lege menționat prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunii în curs, având în vedere că, la data pronunțării sentinței civile nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț, dispozițiile art. 31 din Legea nr. 1/2000 nu erau declarate neconstituționale. La data retrocedării terenului pârâtei Mănăstirea Neamț, nu era reglementată în procedura legii speciale vreo modalitate de despăgubire pentru construcțiile și instalațiile în litigiu, dar prin controlul de constituționalitate exercitat asupra normei încidente, contrar argumentelor reținute de instanța de apel, s-a stabilit dreptul la despăgubiri în favoarea celui care a edificat astfel de construcții.

În consecință, cum acțiunea de față a fost introdusă după pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 603/2008, /reclamanta are dreptul la data prezentei acțiuni în justiție, de a obține echivalentul, bunurilor transmise odată cu imobilul teren, pârâtei. Aceasta deoarece, la data soluționării-; litigiului anterior, s-a dezlegat doar chestiunea privitoare la dreptul pârâtei de a revendica imobilul și îndreptățirea acesteia la restituire, nu și o eventuală creanță pe care ar avea-o reclamanta. În acest context al analizei, nu se poate reține exclusivitatea sentinței nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț și efectul lucrului judecat pe aspectul despăgubirilor, în litigiul anterior dezbătândui-se doar chestiunea privitoare la dreptul pârâtei la restituirea imobilului, nu și dreptul reclamantei la dezdăunare pentru construcțiile aflate pe teren.

Așa cum, de altfel, s-a stabilit ulterior, trecerea în proprietatea persoanei îndreptățite a construcțiilor de pe terenurile forestiere, cele de colectare a torențllor, drumurilor forestiere, sediile de cantoane silvice, cabane de vânătoare, pepinierele, alte amenajări silvice, instalațiile sau mijloacele fixe amplasate pe suprafețele ce au făcut obiectul retrocedării reglementată de art. 31 din Legea nr. 1/2000, nu era o norma coerentă și constituțională, determinând imprevizibilitatea jurisprudenței, motiv pentru care a fost înlăturată prin controlul de constituționalitate.? Astfel, s-a reținut că, prin textul declarat neconstituțional, ar opera un transfer gratuit al dreptului de proprietate privată, contrar dispozițiilor art. 44 din Constituție (potrivit cărora proprietatea privată este garantată și ocrotită, în mod legal, de lege indiferent de titular) și de reglementările europene.

Pe de altă pane, deși la data retrocedării terenului nu se prevedea expresis verbis posibilitatea reclamantei de a obține despăgubiri pentru aceste construcții, această posibilitate este actuală în cauza de față și pentru faptul că lipsirea reclamantei de echivalentul bunurilor, pe care susține că le-a edificat, trecute în proprietatea pârâtei fărl despăgubire, semnifică o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.G. În acest sens, deși artl ;din Protocolul 1 la C.E.D.O. invocat de reclamantă prin motivele de recurs, nu reprezintă un temei juridic în sine este de reținut că protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la bunurile unei persoane nu poate fi ignorată. Aceasta protecție este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat.

Art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept; posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. C.E.D.O. a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea substanței" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie sa determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea ;să fie prevăzută de lege, să fie impusă cu o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționali tații între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale. În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalitățn sus-enunțat. În consecință, s-a reținut că nu există un impediment legal în a-i fi acordate constructorului contravaloarea edificatelor, ca o justa despăgubire pentru lipsirea sa de proprietatea acestor bunuri, iar acesta este în acord și cu respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare a admiterii recursului, s-a dispus casarea în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă la aceeași instanță de apel, pentru a se verifica dacă reclamanta face dovada calității de constructor de buhă-credință la momentul edificării clădirilor menționate, ce fac obiectul acțiunii, anterior recunoașterii dreptului pârâtei la restituirea terenului, având în; vedere că, prin sentința civilă nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț (filele 38-40 dosar tribunal), nu s-a dezlegat această chestiune, în considerentele hotărârii reținându-se doar faptul ca reclamanta a avut folosința terenului revendicat de Mănăstirea Neamț. Fața de considerentele prezentate, în baza art 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei, a casat în parte decizia recurață și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamantei. Având în vedere soluția de admitere a recursului reclamantei care a antrenat casarea numai în parte a deciziei feeurate, în sensul celor arătate și soluția de respingere a recursului pârâtei, s-ai constatat că rămân a fi menținute acele dispoziții din decizie care nu sunt potrivnice măsurilor dispuse de instanța de recurs. Astfel din decizie au fost menținute dispozițiile referitoare la respingerea apelului pârâtei. În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, prin Decizia civilă nr. 32 din 27 noiembrie 2013, a admis apelul formulat de reclamanta R.N.P.R., prin D.S., Neamț împotriva sentinței civile nr. 840/C din 16 august 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul ca: A admis cererea în pretenții formulată de reclamantă și în consecință. A obligat pârâta Mănăstirea Neamț s| plătească reclamantei suma de 564.145 de lei, cu titlu de despăgubiri. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că trebuie să se pronunțe asupra apelului reclamantei (în limitele învestirii, conform deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție,) care a vizat obligarea pârâtei-intima te la plata sumei de 483.905 lei cu titlu de despăgubiri, sumă ce o datorează urmare a preluării mijloacelor fixe edificate de apelanta-reclamanta, ce fac qbiectul acțiunii. În rejudecare, au fost administrate probe cu depoziții de martori, acte, expertiză.

Din coroborarea întregului material jprobator administrat în cauză, curtea de apel a reținut că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință a reclamantei în ceea ce privește edificarea construcțiilor care au fost restituite pârâtei (art. 494 alin. (2) teza finală din C. civ.). Față de data edificării imobilelor/îmbunătățirilor, când reclamanta administra proprietatea statului - dată care este anterioară sentinței nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg.

Neamț (data redobândirii; de către pârâtă a proprietății asupra terenului și construcțiilor) și față de faptul că nu există dovezi că reclamanta-apelantă ar fi fost tulburată în posesie anterior edificării construcțiilor pentru a concluziona asupra unei eventuale rele-credințe, curtea de apel a reținut că reclamanta are dreptul jsă fie despăgubită cu suma de 564.145 lei (fila 274 raport expertiză), cu mențiunea că apelanta, la data de 11 septembrie 2013 și-a majorat petitul acțiunii față de valoarea rezultată din expertiza efectuată în fața instanței de apel, fiind incidente dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Mănăstirea Neamț, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea hotărârii primei instanțe.

În motivarea recursului, pârâta a arătat feă în raport de dispozițiile H.G. nr. 229/2009, R., prin D.S. Neamț, nu are calitate procesuală activă. Acțiunea în justiție a fost promovată prin D.S. Neamț care este o unitate rară personalitate juridică, coriform Anexei 2, poziția 29 din H.G. nr. 229/2009 și care face parte din structura R., conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009. Personalitatea juridică este recunoscută doar pentru R. (art. 1 alin. (1) din H.G.nr. 229/2009). Întrucât D.S. Neamț nu este persoană juridică, aceasta nu are capacitate de folosință și de exercițiu pentru a sta în judecată. Art. 41 C. proc. civ. recunoaște posibilitatea unor entități iară personalitate juridică de a sta tn judecată, cu condiția de a avea organe proprii de conducere, însă numai ca pârâte și nicidecum ca reclamante.

D.S. Neamț nu este persoană juridică, iar actele de procedură îndeplinite de o entitate tară capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de oricare dintre părți, de instanță din oficiu, în tot cursul procesului. În aceste condiții, instanța de apel în mod greșit a admis apelul promovat de o structură lipsită de capacitate procesuală. În caz de concurs între excepția lipsei capacității procesuale civile și a lipsei calității procesuale active, primează excepția lipsei capacității procesuale, deoarece trebuie stabilit mai întâi dacă intimata are dreptul de a sta sau nu în proces și numai îfa cazul în care i se recunoaște acest drept se impune a se verifica dacă intimata este sau nu titulara dreptului din raportul juridic dedus judecății.

Mai mult decât atât, intimata nici nu a tăcut dovada calității de reprezentant a R., fiind încălcate astfel dispozițiile art. 67 alin. (1) și art. 68 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, art. 6 alin. (9) din Regulamentul de organizare și funcționare a R.N.P.R., aprobat prin H.G. nr. 229/2009, prevede că directorii unităților din structura R. reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile acestora pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități. Cu privire fondul cauzei recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 492 C. civ.

potrivit cărora „orice construcție, plantație sau lucru, făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și că sunt ale lui până când se dovedește din contra", dispoziții care se complinesc cu cele prevăzute în art. 494 C. civ., care reglementează și o altă situație, respectiv cea în care construcțiile nu au fost edificate de proprietarul: terenului pentru care legiuitorul a instituit prezumția de proprietate prin articolul mai sus menționat, fiind executate de către o a treia persoană, cu materialele ei. Legiuitorul a prevăzut două modalități de dezdăunare a constructorului edificiului realizat pe terenul altuia, instituind distincția între constructorul de buna-credință și cel de rea-credință, esențiala fiind definirea acestei noțiuni.

Pentru a nu lăsa dubli în interpretarea termenului de bună-credință, prin art. 486 C. civ. se arată că posesorul este de bună-credința atunci când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale căror vicii nu îi sunt cunoscute. Cum însă în cauza de față reclamanta intimată nici măcar nu avea vreun titlu translatîv de proprietate, nu se poate reține că aceasta ar fi edificat construcțiile prin bună-credință pentru a se putea apoi prevala de art. 494 C. civ. Față de această situație, în cauză suni pncidente dispozițiile art. 487 C. civ. și nu cele înscrise în art. 486 C. civ. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, susținând că recurenta nu a indicat niciun motiv de nelegalitate a deciziei atacate, iar criticile formulate nu ipot fi încadrate în art. 304 C. proc.

civ. Excepția nulității recursului va fi respinsă, ca nefondată, deoarece pârâta Mănăstirea Neamț prin motivele de recurs a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legate indicate, așa încât criticile se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente. Prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat calitatea procesuală activă a reclamantei R.N.P.R., prin D.S. Neamț reținând că aceasta, de plano, are dreptul la obținerea despăgubirilor pentru construcțiile edificate, întrucât lipsirea reclamantei de echivalentul bunurilor pe care susține că le-a edificat, trecute în proprietatea pârâtei fără despăgubire, semnifică o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

În acest sens, Înalta Curte a arătat că nu există un impediment legai în a-i fi acordate constructorului contravaloarea edificatelor, ca o justă despăgubire pentru lipsirea sa de proprietatea acestor bunuri, iar aceasta este în acord și cu respectarea arti din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Instanța supremă a stabiiit limitele de rejudecare a cauzei și a dispus ca instanța de trimitere să verifice dacă reclamanta face dovada calității de constructor de bună-credință ia momentul edificării clădirilor ce fac obiectul acțiunii, anterior recunoașterii dreptului pârâtei la restituirea terenului, având în vedere că, prin sentința civilă nr. 23/2007 a judecătoriei Tg.

Neamț nu s-a dezlegat această chestiune, în considerentele hotărârii reținându-se doar faptul că reclamanta a avut folosința terenului revendicat de Mănăstirea Neamț. Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., statuările irevocabile ale Înaltei Curți asupra problemelor de drept dezlegate au putere de lucru judecat și sunt obligatorii pentru instanța de trimitere. Față de cele ce preced recurenta-pârâtă nu mai poate invoca și supune unei noi analize în prezenta cale de atac chestiunea dezlegată anterior cu putere de lucru judecat privind calitatea procesuală activă a reclamantei R.N.P.R., prin D.S. Neamț. Totodată, cererea de chemare în judecată a fost formulată de R.N.P.R. - persoană juridică cu capacitate de folosința și de exercițiu, conform.; art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 229/2009, iar nu de către D.S. Neamț în nume propriu. În plus, R.N.P.R. a dat împuternicire D.S. Neamț sa reprezinte și să susțină interesele reclamantei în litigiul cu Mănăstirea Neamț pentru obținerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcțiilor predate acesteia (fila 108 din dosarul Tribunalului Neamț). În ceea ce privește critictle vizând fondul cauzei este de reținut ca instanța de apel, în rejudecare, a; dispus completarea probatoriului In vederea stabilirii pe deplin a situației de fapt. După analizarea și coroborarea dovezilor administrate, Curtea de Apel Bacău a statuat în sensul că nu a fost răsturnata prezumția de bună-credința a reclamantei în ceea ce privește edificarea construcțiilor care au fost restituite paratei.

Astfel, instanța de apel a reținut că, față de data edificării imobilelor/îmbunătățirilor, când, reclamanta administra proprietatea statului -dată care este anterioară sentinței nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț (data redobândirii de către pârâtă a proprietății asupra terenului și construcțiilor) și față de faptul că nu există dovezii că reclamanta-apelantă ar fi fost tulburată în posesie anterior edificării construcțiilor pentru a concluziona asupra unei eventuale rele-credințe, rezultă ca reclamanta are dreptul să fie despăgubită cu suma de 564.145 lei elevatoare stabilită prin expertiză și precizată de apelantă ulterior, la data de 11 septembrie 2013. Astfel, nu se poate reține încălcarea art. 486 C. civ.

de către instanța de apel. La situația de fapt astfel stabilita, constatându-se buna-credință a reclamantei la momentul edificării construcțiilor, curtea de apel a reținut corect incidența dispozițiilor arț.494 alin. (2) C. civ. În situația construcțiilor,; plantațiilor sau altor lucrări făcute pe terenul altuia, problemă reglementată prin art. 494 C. civ., de principiu, proprietarul terenului pe care au fost făcute lucrările devine, prin accesiune, proprietarul acestora, având obligația unei anumite dezdăunări față de constructor. Raporturile juridice dintre cei implicați sunt diferite după cum constructorul este de bună-credință sau este de rea-credință. În baza probatoriului cauzei, instanța de apel a cercetat condițiile în care s-au edificat construcțiile și a constatat buna-credință a reclamantei, așa încât, sub acest aspect, s-a făcut o corectă aplicare a legii.

Având în vedere toate considerentele reținute, în. baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Mănăstirea Neamț împotriva Deciziei nr. 32 din data de 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.