ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2800/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2800/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, la data de 8 ianuarie 2010,

reclamanta R.N.P.R., prin D.S. Neamț a chemat în judecată Mănăstirea Neamț

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata

sumei de 565.217 lei, cu titlu de despăgubiri.

La termenul de judecată din data de 19

aprilie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul reducerii cuantumului

pretențiilor la suma de 493,905 lei, cu motivarea că renunță la contravaloarea

a 3 construcții și anume centrală termică cabana Nemțișor, U.P. III, ua C1, în

valoare de 31168 lei, împrejmuire scândură cabana Nemțișor, în valoare de 33.541

lei și toplițe păstrăv cabana Nemțișor, în valoare de 16.603 lei.

Prin cerere reconvențională, pârâta

Mănăstirea Neamț a solicitat să fie obligată reclamanta să emită o adresă către

Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară Neamț, prin care să ceară

radierea!din cartea funciară de la O.CP.I. Neamț - Oficiul Tg. Neamț a

următoarelor întabulări privind dreptul de proprietate a! statului pentru

clădirile: sediu ocol silvic Tg. Neamț, canton Secu, Cabana Nemțișor, dreptul de

folosință el D.S. Neamț pentru terenurile aferente acestor clădiri în suprafața

de 3.302 mp și 1.000 mp, ca urmare a faptului că prin sentința civilă nr.

23/1997 a Judecătoriei Tg. Neamț acestea au intrat în proprietatea Mănăstirii

Neamț.

A mai solicitat pârâta ca, în situația

îți care se va aprecia că anumite bunuri mobile sau imobile din cele pretinse

de reclamantă nu sunt parte integrantă a imobilelor dobândite în proprietate de

către Mănăstirea Neamț, prin punerea în executare a sentinței, civila nr.

23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț, să fie obligată reclamanta să și le ridice pe

cheltuiala sa.

Prin sentința civilă nr. 840/C din 16

august 2010, Tribunalul Neamț a respins acțiunea principală formulată de;

R.N.P.R., prin D.S. Neamț și cererea reconvențională formulată de Mănăstirea

Neamț.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond: a reținut cu privire la acțiunea principală că reclamanta a solicitat ca

pârâta să fie obligată la plata contravalorii unor imobile construcții care,;

prin sentința civilă nr. 23 din 9 ianuarie 2007 a Judecătoriei Tg. Neamț au

fost trecute, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 1/2000,

dhi; proprietatea sa în proprietatea pârâtei, motivând că prin Decizia nr. 603/2008,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 31- alin.

(3), (4), (7), (8) și (9) din Legea nr. 1/2000.

Împrejurarea că ulterior pronunțării

și executării sentinței civile nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț,

dispozițiile art. 31 din Legea nr. 1/2000 au fost declarate neconstituționale

(prin Decizia nr. 602 din 20 mai 2008 a Curții Constituționale) nu-i deschide

reclamantei ca;lea unei acțiuni în despăgubiri pentru imobilele preluate,

întrucât, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (7) din Constituție și art. 11

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru

viitor.

Or, atât timp cât textul delege în

vigoare la data pronunțării sentinței civile nr. 23/2007 a Judecătoriei tg.

Neamț nu reglementa vreo modalitate de despăgubire pentru construcțiile și

instalațiile în litigiu, pârâta nu poate fi obligată în prezent, în urma

declarării neconstituționale a acelui text de lege, la plata contravalorii

acelor bunuri, deoarece decizia Curții Constituționale are efecte „ex

nune".

Acțiunea reclamantei este .lipsita de

temei, întrucât dispozițiile art. 492 și următoarele C. civ. (invocate ca temei

juridic al acțiunii abia cu ocazia judecării cauzei în fond) nu sunt.

aplicabile în speță.

Astfel, dispozițiile art. 492-494 și

urm. C. civ. reglementează dreptul de creanță al constructorului asupra

construcției edificate pe terenul altuia și care se întemeiază pe îmbogățirea

tară justă cauză a proprietarului terenului.

Îmbogățirea fără justa cauză este

faptul juridic ilicit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama

patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

De regulă, se consideră că aceasta

implică un fapt juridic care constă în mărirea patrimoniului unei persoane,

fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi

având obligația de a înapoia celei de-a doua avantajul pe care l-a obținut în

dauna ei.

Mijlocul procedural prin care cel care

a suferit o sărăcire a patrimoniului ca urmare a îmbogățirii tara justă cauza a

altei persoane poate reclama în justiție de la acesta restituirea îmbogățirii

dobândite în detrimentul lui îl reprezintă acțiunea în restituire ("Actio

in rem verso").

Condiția juridică a intentării

acțiunii în restituire presupune să nu existe un temei legal al îmbogățirii

unui patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să

nu fie vorba de o dispoziție legală, o hotărâre judecătorească, un contract,

etc.

Or, în speță, trecerea fără plată în

proprietatea pârâtei a bunurilor a căror contravaloare o pretinde reclamanta și

cu care susține că s-a diminuat patrimoniul său, s-a tăcut în temeiul dispozițiilor

art. 31 din Legea nr. 1/2000 și în baza unei hotărâri judecătorești și nu „fără

just temei".

În ceea ce privește cererea

reconvențională, instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantei din

acțiune (așa cum a fost precizată) vizează cu totul alte imobile și instalații

și nu cele indicate de pârâtă prin petitul 1 al cererii reconvenționale.

În ce privește cel de-al-doilea capăt

de cerere, deși reclamanta nu a susținut prin acțiune că o parte din imobilele

sau instalațiile a căror contravaloare o pretinde nu ari fi fost parte

integrată din imobilele trecute în proprietatea pârâtei, ca o consecință a

respingerii cererii principale, acest capăt de cerere rămâne fără obiect.

Prin Decizia nr. 7 din 11 ianuarie

2011 a Curții de Apel Bacău, soluția primei instanțe a fost menținută.

Prin Decizia nr. 2709 din 20 aprilie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea instanței de apel, în

parte trimițând spre rejudecare apelul reclamantului.

S-a reținut de către instanța supremă

ca, în raport de art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 din Legea

nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

se pune problema dacă declararea neconstituționalității textului de lege

menționat prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunii în curs, având în vedere că, la

data pronunțării sentinței civile nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț,

dispozițiile art. 31 din Legea nr. 1/2000 nu erau declarate neconstituționale.

La data retrocedării terenului pârâtei

Mănăstirea Neamț, nu era reglementată în procedura legii speciale vreo

modalitate de despăgubire pentru construcțiile și instalațiile în litigiu, dar

prin controlul de constituționalitate exercitat asupra normei încidente,

contrar argumentelor reținute de instanța de apel, s-a stabilit dreptul la

despăgubiri în favoarea celui care a edificat astfel de construcții.

În consecință, cum acțiunea de față a

fost introdusă după pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 603/2008,

/reclamanta are dreptul la data prezentei acțiuni în justiție, de a obține

echivalentul, bunurilor transmise odată cu imobilul teren, pârâtei.

Aceasta deoarece, la data

soluționării-; litigiului anterior, s-a dezlegat doar chestiunea privitoare la

dreptul pârâtei de a revendica imobilul și îndreptățirea acesteia la

restituire, nu și o eventuală creanță pe care ar avea-o reclamanta.

În acest context al analizei, nu se

poate reține exclusivitatea sentinței nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț și

efectul lucrului judecat pe aspectul despăgubirilor, în litigiul anterior

dezbătândui-se doar chestiunea privitoare la dreptul pârâtei la restituirea

imobilului, nu și dreptul reclamantei la dezdăunare pentru construcțiile aflate

pe teren.

Așa cum, de altfel, s-a stabilit

ulterior, trecerea în proprietatea persoanei îndreptățite a construcțiilor de

pe terenurile forestiere, cele de colectare a torențllor, drumurilor

forestiere, sediile de cantoane silvice, cabane de vânătoare, pepinierele, alte

amenajări silvice, instalațiile sau mijloacele fixe amplasate pe suprafețele ce

au făcut obiectul retrocedării reglementată de art. 31 din Legea nr. 1/2000, nu

era o norma coerentă și constituțională, determinând imprevizibilitatea

jurisprudenței, motiv pentru care a fost înlăturată prin controlul de

constituționalitate.?

Astfel, s-a reținut că, prin textul

declarat neconstituțional, ar opera un transfer gratuit al dreptului de

proprietate privată, contrar dispozițiilor art. 44 din Constituție (potrivit

cărora proprietatea privată este garantată și ocrotită, în mod legal, de lege

indiferent de titular) și de reglementările europene.

Pe de altă pane, deși la data

retrocedării terenului nu se prevedea expresis verbis posibilitatea reclamantei

de a obține despăgubiri pentru aceste construcții, această posibilitate este

actuală în cauza de față și pentru faptul că lipsirea reclamantei de

echivalentul bunurilor, pe care susține că le-a edificat, trecute în

proprietatea pârâtei fărl despăgubire, semnifică o încălcare a art. 1 din

Protocolul 1 la C.E.D.G.

În acest sens, deși artl ;din

Protocolul 1 la C.E.D.O. invocat de reclamantă prin motivele de recurs, nu

reprezintă un temei juridic în sine este de reținut că protecția instituită de

art. 1 din Primul Protocol cu privire la bunurile unei persoane nu poate fi

ignorată. Aceasta protecție este una absolută, autoritățile statale putând

aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a

II-a din textul de lege menționat.

Art. 1 conține nu numai principiul

general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care

constituie limite ale exercițiului acestui drept; posibilitatea privării de

proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării

acestui drept în conformitate cu interesul general.

C.E.D.O. a consacrat și o limită

jurisprudențială, dată de „atingerea substanței" dreptului, care trebuie

privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes

general, ea nu trebuie sa determine golirea de conținut a dreptului

proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul

nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o

încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea ;să fie

prevăzută de lege, să fie impusă cu o cauză de utilitate publică și să fie

conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează

respectarea principiului proporționali tații între interesul general și

imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei

indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului

proporționalitățn sus-enunțat.

În consecință, s-a reținut că nu

există un impediment legal în a-i fi acordate constructorului contravaloarea

edificatelor, ca o justa despăgubire pentru lipsirea sa de proprietatea acestor

bunuri, iar acesta este în acord și cu respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Ca urmare a admiterii recursului, s-a

dispus casarea în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului declarat de reclamantă la aceeași instanță de apel, pentru a se

verifica dacă reclamanta face dovada calității de constructor de buhă-credință

la momentul edificării clădirilor menționate, ce fac obiectul acțiunii,

anterior recunoașterii dreptului pârâtei la restituirea terenului, având în;

vedere că, prin sentința civilă nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț (filele

38-40 dosar tribunal), nu s-a dezlegat această chestiune, în considerentele

hotărârii reținându-se doar faptul ca reclamanta a avut folosința terenului

revendicat de Mănăstirea Neamț.

Fața de considerentele prezentate, în

baza art 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte a admis recursul reclamantei, a casat în parte decizia recurață și a

trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamantei.

Având în vedere soluția de admitere a

recursului reclamantei care a antrenat casarea numai în parte a deciziei

feeurate, în sensul celor arătate și soluția de respingere a recursului

pârâtei, s-ai constatat că rămân a fi menținute acele dispoziții din decizie

care nu sunt potrivnice măsurilor dispuse de instanța de recurs.

Astfel din decizie au fost menținute

dispozițiile referitoare la respingerea apelului pârâtei.

În rejudecare, Curtea de Apel Bacău,

prin Decizia civilă nr. 32 din 27 noiembrie 2013, a admis apelul formulat de

reclamanta R.N.P.R., prin D.S., Neamț împotriva sentinței civile nr. 840/C din

16 august 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț.

A schimbat în parte sentința apelată

în sensul ca:

A admis cererea în pretenții formulată

de reclamantă și în consecință.

A obligat pârâta Mănăstirea Neamț s|

plătească reclamantei suma de 564.145 de lei, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că trebuie să se pronunțe asupra apelului reclamantei (în

limitele învestirii, conform deciziei Înaltei Curții de Casație

și Justiție,) care a vizat obligarea pârâtei-intima te la plata sumei

de 483.905 lei cu titlu de despăgubiri, sumă ce o datorează urmare a preluării

mijloacelor fixe edificate de apelanta-reclamanta, ce fac qbiectul acțiunii.

În rejudecare, au fost administrate

probe cu depoziții de martori, acte, expertiză.

Din coroborarea întregului material

jprobator administrat în cauză, curtea de apel a reținut că nu a fost

răsturnată prezumția de bună-credință a reclamantei în ceea ce privește

edificarea construcțiilor care au fost restituite pârâtei (art. 494 alin. (2) teza

finală din C. civ.).

Față de data edificării

imobilelor/îmbunătățirilor, când reclamanta administra proprietatea statului -

dată care este anterioară sentinței nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamț (data

redobândirii; de către pârâtă a proprietății asupra terenului și

construcțiilor) și față de faptul că nu există dovezi că reclamanta-apelantă ar

fi fost tulburată în posesie anterior edificării construcțiilor pentru a

concluziona asupra unei eventuale rele-credințe, curtea de apel a reținut că

reclamanta are dreptul jsă fie despăgubită cu suma de 564.145 lei (fila 274

raport expertiză), cu mențiunea că apelanta, la data de 11 septembrie 2013 și-a

majorat petitul acțiunii față de valoarea rezultată din expertiza efectuată în

fața instanței de apel, fiind incidente dispozițiile art. 294 alin. (2) C.

proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta Mănăstirea Neamț, solicitând modificarea hotărârii, în sensul

respingerii apelului reclamantei și menținerea hotărârii primei instanțe.

În motivarea recursului, pârâta a

arătat feă în raport de dispozițiile H.G. nr. 229/2009, R., prin D.S. Neamț, nu

are calitate procesuală activă.

Acțiunea în justiție a fost promovată

prin D.S. Neamț care este o unitate rară personalitate juridică, coriform

Anexei 2, poziția 29 din H.G. nr. 229/2009 și care face parte din structura R.,

conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009.

Personalitatea juridică este

recunoscută doar pentru R. (art. 1 alin. (1) din H.G.nr. 229/2009).

Întrucât D.S. Neamț nu este persoană

juridică, aceasta nu are capacitate de folosință și de exercițiu pentru a sta

în judecată.

Art. 41 C. proc. civ. recunoaște

posibilitatea unor entități iară personalitate juridică de a sta tn judecată,

cu condiția de a avea organe proprii de conducere, însă numai ca pârâte și

nicidecum ca reclamante.

D.S. Neamț nu este persoană juridică,

iar actele de procedură îndeplinite de o entitate tară capacitate de folosință

sunt lovite de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de oricare

dintre părți, de instanță din oficiu, în tot cursul procesului.

În aceste condiții, instanța de apel

în mod greșit a admis apelul promovat de o structură lipsită de capacitate

procesuală.

În caz de concurs între excepția

lipsei capacității procesuale civile și a lipsei calității procesuale active,

primează excepția lipsei capacității procesuale, deoarece trebuie stabilit mai

întâi dacă intimata are dreptul de a sta sau nu în proces și numai îfa cazul în

care i se recunoaște acest drept se impune a se verifica dacă intimata este sau

nu titulara dreptului din raportul juridic dedus judecății.

Mai mult decât atât, intimata nici nu

a tăcut dovada calității de reprezentant a R., fiind încălcate astfel

dispozițiile art. 67 alin. (1) și art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, art. 6 alin. (9) din

Regulamentul de organizare și funcționare a R.N.P.R., aprobat prin H.G. nr.

229/2009, prevede că directorii unităților din structura R. reprezintă

interesele și îndeplinesc atribuțiile acestora pe raza teritorială în care sunt

organizate aceste unități.

Cu privire fondul cauzei

recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 492 C. civ. potrivit cărora „orice

construcție, plantație sau lucru, făcut în pământ sau asupra pământului, sunt

prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și

că sunt ale lui până când se dovedește din contra", dispoziții care se

complinesc cu cele prevăzute în art. 494 C. civ., care reglementează și o altă

situație, respectiv cea în care construcțiile nu au fost edificate de

proprietarul: terenului pentru care legiuitorul a instituit prezumția de

proprietate prin articolul mai sus menționat, fiind executate de către o a

treia persoană, cu materialele ei.

Legiuitorul a prevăzut două modalități

de dezdăunare a constructorului edificiului realizat pe terenul altuia,

instituind distincția între constructorul de buna-credință și cel de

rea-credință, esențiala fiind definirea acestei noțiuni.

Pentru a nu lăsa dubli în interpretarea

termenului de bună-credință, prin art. 486 C. civ. se arată că posesorul este

de bună-credința atunci când posedă ca proprietar în puterea unui titlu

translativ de proprietate, ale căror vicii nu îi sunt cunoscute.

Cum însă în cauza de față reclamanta

intimată nici măcar nu avea vreun titlu translatîv de proprietate, nu se poate

reține că aceasta ar fi edificat construcțiile prin bună-credință pentru a se

putea apoi prevala de art. 494 C. civ.

Față de această situație, în cauză

suni pncidente dispozițiile art. 487 C. civ. și nu cele înscrise în art. 486 C.

civ.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă

a invocat excepția nulității recursului, susținând că recurenta nu a indicat

niciun motiv de nelegalitate a deciziei atacate, iar criticile formulate nu

ipot fi încadrate în art. 304 C. proc. civ.

Excepția nulității recursului va fi

respinsă, ca nefondată, deoarece pârâta Mănăstirea Neamț prin motivele de

recurs a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legate

indicate, așa încât criticile se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins, pentru următoarele considerente.

Prin decizia de casare pronunțată în

primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat

calitatea procesuală activă a reclamantei R.N.P.R., prin D.S. Neamț reținând că

aceasta, de plano, are dreptul la obținerea despăgubirilor pentru construcțiile

edificate, întrucât lipsirea reclamantei de echivalentul bunurilor pe care

susține că le-a edificat, trecute în proprietatea pârâtei fără despăgubire,

semnifică o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

În acest sens, Înalta Curte a arătat

că nu există un impediment legai în a-i fi acordate constructorului

contravaloarea edificatelor, ca o justă despăgubire pentru lipsirea sa de

proprietatea acestor bunuri, iar aceasta este în acord și cu respectarea arti

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale.

Instanța supremă a stabiiit limitele

de rejudecare a cauzei și a dispus ca instanța de trimitere să verifice dacă

reclamanta face dovada calității de constructor de bună-credință ia momentul

edificării clădirilor ce fac obiectul acțiunii, anterior recunoașterii

dreptului pârâtei la restituirea terenului, având în vedere că, prin sentința

civilă nr. 23/2007 a judecătoriei Tg. Neamț nu s-a dezlegat această chestiune,

în considerentele hotărârii reținându-se doar faptul că reclamanta a avut

folosința terenului revendicat de Mănăstirea Neamț.

Or, potrivit art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., statuările irevocabile ale Înaltei Curți asupra problemelor de

drept dezlegate au putere de lucru judecat și sunt obligatorii pentru instanța

de trimitere.

Față de cele ce preced

recurenta-pârâtă nu mai poate invoca și supune unei noi analize în prezenta cale

de atac chestiunea dezlegată anterior cu putere de lucru judecat privind

calitatea procesuală activă a reclamantei R.N.P.R., prin D.S. Neamț.

Totodată, cererea de chemare în

judecată a fost formulată de R.N.P.R. - persoană juridică cu capacitate de folosința

și de exercițiu, conform.; art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 229/2009, iar nu de

către D.S. Neamț în nume propriu.

În plus, R.N.P.R. a dat împuternicire D.S.

Neamț sa reprezinte și să susțină interesele reclamantei în litigiul cu

Mănăstirea Neamț pentru obținerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea

construcțiilor predate acesteia (fila 108 din dosarul Tribunalului Neamț).

În ceea ce privește critictle vizând

fondul cauzei este de reținut ca instanța de apel, în rejudecare, a; dispus

completarea probatoriului In vederea stabilirii pe deplin a situației de fapt.

După analizarea și coroborarea

dovezilor administrate, Curtea de Apel Bacău a statuat în sensul că nu a fost

răsturnata prezumția de bună-credința a reclamantei în ceea ce privește

edificarea construcțiilor care au fost restituite paratei.

Astfel, instanța de apel a reținut că,

față de data edificării imobilelor/îmbunătățirilor, când, reclamanta administra

proprietatea statului -dată care este anterioară sentinței nr. 23/2007 a

Judecătoriei Tg. Neamț (data redobândirii de către pârâtă a proprietății asupra

terenului și construcțiilor) și față de faptul că nu există dovezii că

reclamanta-apelantă ar fi fost tulburată în posesie anterior edificării

construcțiilor pentru a concluziona asupra unei eventuale rele-credințe,

rezultă ca reclamanta are dreptul să fie despăgubită cu suma de 564.145 lei

elevatoare stabilită prin expertiză și precizată de apelantă ulterior, la data

de 11 septembrie 2013.

Astfel, nu se poate reține încălcarea

art. 486 C. civ. de către instanța de apel.

La situația de fapt astfel stabilita,

constatându-se buna-credință a reclamantei la momentul edificării

construcțiilor, curtea de apel a reținut corect incidența dispozițiilor arț.494

alin. (2) C. civ.

În situația construcțiilor,;

plantațiilor sau altor lucrări făcute pe terenul altuia, problemă reglementată

prin art. 494 C. civ., de principiu, proprietarul terenului pe care au fost

făcute lucrările devine, prin accesiune, proprietarul acestora, având obligația

unei anumite dezdăunări față de constructor. Raporturile juridice dintre cei

implicați sunt diferite după cum constructorul este de bună-credință sau este

de rea-credință.

În baza probatoriului cauzei, instanța

de apel a cercetat condițiile în care s-au edificat construcțiile și a

constatat buna-credință a reclamantei, așa încât, sub acest aspect, s-a făcut o

corectă aplicare a legii.

Având în vedere toate considerentele reținute,

în. baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârâta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Mănăstirea Neamț împotriva Deciziei nr. 32 din data de 27

noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 octombrie 2014.