ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1183/2015

Asupra recursului civil de față, în raport de art. 499 C. proc. civ., constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 12595/3/2013, la data de 29 martie 2013, reclamantul S.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.S.C. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: soluționarea pe fond a notificării din 2001 privind imobilul din București, sectorul 4, format din teren cu suprafața de 2097 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, cuantumul acestora urmând a fi stabilit la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării; obligarea pârâtului M.M.S.C.

să transmită imediat și direct către C.C.S.D. Dosarul nr. 137, aferent notificării din 2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea pârâtului M.M.S.C. la plata daunelor morale către reclamant, datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustiflcat de a soluționa notificarea din 2001 prin emiterea unei decizii de restituire în echivalent pentru Imobilul-teren situat în București, sectorul 4 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 54 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată. Prin Decizia nr 431/A din 4 noiembrie 2014, Cartea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul S.Ș.

împotriva sentinței civile nr. 54 din 22 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12595/3/2013, în contradictoriu pârâtul M.M.S.C. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul ca: A admis în parte acțiunea, A constatat dreptul reclamantului la măsuri compensatorii în condițiile legii speciale pentru suprafața de 600 mp, teren situat în București, sector 4. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat pârâtul la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reciamant, reprezentând onorariu de expert și onorariu de avocat, acordat conform art. 276 C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri definitive a declarat recurs pârâtul M.M.A.P. (care s-a substituit în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile și acordurile, precum și în toate litigiile în care fostul Minister este parte, conform art. 3 din H.G.

nr. 38/2015. Investită cu soluționarea căii de atac a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport apreciindu-se că recursul nu este admisibil Raportul a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Intimatul-reclamant S.Ș. a formulat „Punct de vedere" prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil. Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 mai 2015, iară citarea părților. Recursul va fi respins, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed.

În speță, capătul principal al acțiunii reclamantului este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenței instanței de a judeca pe fond contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Dispozițiile art, 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin art. 12 din Legea nr. 202/2010, au următorul conținut: „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită ia secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apei " După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art, 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară." Legea nr. 10/2001 este o lege specială astfel ca, textele de lege citate, au incidență în cauza pendinte.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Art. 483 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede: "de asemenea, nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". În acest context, trebuie subliniat că principiul legalității căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege iar în afara acestora nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. Prin urmare, față de dispozițiile legaie menționate, se constată că Decizia nr. 431/A din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a lV-a civilă, împotriva căreia pârâtul M.M.A.P. a declarat recurs, este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs. În consecință, având în vedere dispozițiile art, 248 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc.

civ. Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul M.M.A.P.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul M.M.A.P. împotriva Deciziei nr. 431/A din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia mi este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2015.