ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1183/2015

Asupra

recursului civil de față, în raport de art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 12595/3/2013, la data de

29 martie 2013, reclamantul S.Ș.

a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.S.C. ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună: soluționarea pe fond a notificării din 2001 privind

imobilul din București, sectorul 4, format din teren cu suprafața de 2097 mp,

în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, cuantumul

acestora urmând a fi stabilit la valoarea de piață a imobilului de la momentul

soluționării; obligarea pârâtului M.M.S.C. să transmită imediat și direct către

C.C.S.D. Dosarul nr. 137, aferent notificării din 2001 însoțit de hotărârea judecătorească

ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea pârâtului M.M.S.C. la plata

daunelor morale către reclamant, datorate pentru prejudiciul moral produs ca

urmare a refuzului nejustiflcat de a soluționa notificarea din 2001 prin

emiterea unei decizii de restituire în echivalent pentru Imobilul-teren situat

în București, sectorul 4 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin sentința civilă nr. 54

din 22 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantului, astfel cum a fost precizată.

Prin Decizia

nr 431/A din 4 noiembrie 2014, Cartea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul

formulat de reclamantul S.Ș. împotriva sentinței civile nr. 54 din 22 ianuarie 2014,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12595/3/2013,

în contradictoriu pârâtul M.M.S.C.

A schimbat în

parte sentința apelată, în sensul ca:

A admis în

parte acțiunea,

A constatat

dreptul reclamantului la măsuri compensatorii în condițiile legii speciale

pentru suprafața de 600 mp, teren situat în București, sector 4.

A păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat pârâtul

la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reciamant, reprezentând onorariu de

expert și onorariu de avocat, acordat conform art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri definitive a declarat recurs pârâtul

M.M.A.P. (care s-a substituit în toate drepturile și

obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile,

înțelegerile, protocoalele, memorandumurile și acordurile, precum și în toate

litigiile în care fostul Minister este parte, conform art. 3 din H.G. nr. 38/2015.

Investită cu

soluționarea căii de atac a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă,

a

procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a

recursului, prin raport apreciindu-se că recursul nu este admisibil

Raportul a

fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimatul-reclamant

S.Ș. a formulat „Punct de vedere" prin care a solicitat respingerea

recursului, ca inadmisibil.

Înalta Curte,

în raport de dispozițiile art. 493 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., a

fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 mai 2015, iară citarea

părților.

Recursul

va fi respins, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed.

În speță,

capătul principal al acțiunii reclamantului este întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recursul în interesul legii cu privire la aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenței

instanței de a judeca pe fond contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Dispozițiile

art, 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin art.

12 din Legea nr. 202/2010, au următorul conținut:

„Decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

ia secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului

este supusă recursului, care este de competența curții de apei "

După intrarea

în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie

însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art, 7 Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

„(1) Dacă prin

prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se

prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă",

de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai

apelului la instanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile

alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că

hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului"

sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială

folosește o altă expresie similară."

Legea nr.

10/2001 este o lege specială astfel ca, textele de lege citate, au incidență în

cauza pendinte.

Potrivit art. 634

alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., sunt hotărâri

definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele

neatacate cu recurs.

Art. 483

alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede:

"de asemenea, nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanțele de

apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt

supuse numai apelului".

În acest

context, trebuie subliniat că principiul legalității căilor de atac presupune

faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac

prevăzute de lege iar în afara acestora nu se pot folosi alte mijloace

procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri

judecătorești.

Această regulă

are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția

României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre

judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora

trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Prin urmare,

față de dispozițiile legaie menționate, se constată că Decizia nr. 431/A din 4

noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a lV-a civilă, împotriva

căreia pârâtul M.M.A.P. a declarat recurs, este o hotărâre definitivă,

nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecință,

având în vedere dispozițiile art, 248 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 493

alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil,

recursul declarat de pârâtul M.M.A.P.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul M.M.A.P. împotriva Deciziei nr.

431/A din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia mi este supusă niciunei

căi de atac și se comunică părților.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2015.