ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6777/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 25270/3/2009 la data de 12 iunie 2009 reclamanții C.M., R.B., C.I., G.G., S.U. și S.A. au solicitat obligarea pârâtei SC R. SA să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1 ha situat în București, șos. A., sector 2. Prin sentința civilă nr,451 din 11 martie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți întrucât aceștia, deși au formulat notificare, nu au continuat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparație efectivă prin restituirea în natură, cât și la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri bănești pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.

Prima instanță a reținut faptul că reclamanții aveau posibilitatea de a ataca în instanță, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispoziția emisă, dacă erau nemulțumiți de soluție sau dacă aceasta nu era soluționată în termenul legal, sens în care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat deciziile nr. IX/2006 și XX/2007 care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Făcându-se trimitere la jurisprudența C.E.D.O.

(cauzele Glod contra României și Crișan contra României, hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României), tribunalul a subliniat că este esențial ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. Tribunalul a reținut că reclamanții au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar tribunalul nu a fost învestit cu soluționarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei, în condițiile deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, ci reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C.M., R.B., C.I., G.G., S.U. și S.A. Prin decizia civilă nr. 43 A din 06 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții C.M., R.B., K.I. (C.), G.G., S.U. și S.A. Instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că reclamanții nu au înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece, deși au formulat notificarea, nu au investit tribunalul cu soluționarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei în condițiile Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Față de această împrejurare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată. Conform notificării depuse de apelanți, terenul în cauză a trecut abuziv în proprietatea statului în perioada aprilie - mai 1951, fără nicio notificare prealabilă. S-a statuat că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate trebuia analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie - în ceea ce privește criteriile de comparare a titlurilor aflate în conflict - de la dreptul comun. Instanța de apel a arătat că nu se poate aprecia că există pentru reclamanți posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ. Ar însemna o încălcare a principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi și să facă abstracție totală de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Nu poate fi ignorată nici voința apelanților care au ales această cale - electa una via. Răspunzând motivelor invocate de reclamanți privind jurisprudența C.E.D.O. care a stabilit că exigențele art. l din Protocolul adițional nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, instanța de apel a arătat că instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept sau de fapt care ar fi de natură de altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

În acest sens, în hotărârea pilot Atanasiu contra României se menționează că „în ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea motivată de necesitate a de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă". Existența Legii nr. 10/2001 derogatorie de la dreptul comun cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. l din Protocolul adițional al Convenției - invocată de apelanți prin motivele de apel, norma arătată garantând protecția unui „bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Art. l din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția - parag. 135 din cauza pilot Atanasiu contra României. C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care Curtea nu a reținut nici această critică formulată de apelanți.

Transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. l din Protocolul nr. 1 a interesului personal al apelanților este condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizare a căilor de atac prevăzute de aceste legi - parag. 142 din cauza pilot Atanasiu contra României. Față de aceste aspecte teoretice, instanța de apel a reținut că, deși reclamanții au invocat jurisprudența C.E.D.O. prin motivele de apel, prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. l0/2001 numai în condițiile art. ll și 20 din Constituția României, respectiv numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Or, după pronunțarea deciziilor nr. IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termen legal, reprezintă căi efective de acces la instanță. Acestea sunt coroborate cu practica constantă a instanțelor de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.M., R.B., K.I., G.G., S.U. și S.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanții au arătat următoarele: Hotărârea pronunțată de instanța de apel nu este motivată, întrucât în considerente acesteia nu se regăsește nicio referire la criticile formulate de reclamanți în susținerea cererii de apel și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au fost primite. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 329 C. proc. civ.

privind efectul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării recursului in interesul legii; Deși reclamanții au invocat faptul că există neconcordanțe între legea internă și Convenție cu privire la funcționalitatea mecanismului de restituire și acordare a despăgubirilor, că admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere securității raporturilor juridice sau unui alt drept de proprietate, precum și faptul că odată constatată întrunirea condițiilor sus-menționate se impune ca instanța sa treacă la compararea titlului de proprietate al autorului lor, instanța de apel a respins cererea acestora fără a răspunde însă acestor critici și fără a expune argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au fost primite.

Se mai susține de către recurenți și faptul că în motivarea hotărârii, instanța de apel expune argumente strict legate de compatibilitatea art. 6 din Convenție cu nerecunoașterea dreptului de a recurge la acțiunea în revendicare, fără nicio legătură însă cu motivele de apel. Aceste motive privesc strict necesitatea analizării unor condiții preliminare înainte de a se trece la analiza pe fond a cererii de revendicare. În susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții -reclamanți invocă Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat admisibilitatea unei acțiuni în revendicare formulate în condițiile arătate mai sus, în prezenta unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenție, atunci când nu este amenințată siguranța circuitului juridic.

Făcând trimitere la jurisprudența C.E.D.O. (hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României), instanța de apel a subliniat că prin această hotărâre Curtea a reținut multiple încălcări ale art. 1 și art. 6 din Convenție de către Statul Roman, în special în ceea ce privește durata sau rezultatul procedurii în fata Comisiei Centrale (încălcarea termenului rezonabil și a speranței legitime). Prin hotărârea sus-menționată Curtea a hotărât ca statul pârât să ia masurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 in Protocolul nr. 1 în termen de 18 luni de la pronunțarea Hotărârii, iar Statul Roman nici în prezent nu s-a conformat hotărârii pilot.

În ce privește întrunirea celei de-a doua condiții de admisibilitate a cererii, recurenții arată că singurul motiv pentru care pârâta ar fi îndrituită sa păstreze în proprietate terenul revendicat îl constituie împrejurarea obținerii cu titlu gratuit a terenului printr-un act normativ emis de o instituție a statului. Acest act fost emis în condițiile în care Statul preluase în mod abuziv imobilul aparținând autorului lor și în condițiile în care Statul este singurul în măsura să asigure regimul juridic al restituirii imobilelor. Recurenții - reclamanți consideră că se impune compararea titlurilor și stabilirea dreptului mai bine conturat, cu consecința admiterii cererii de revendicare întrucât autorul lor are un drept preferabil, anterior transcris mai întâi decât titlul pârâtei, ce provine de la un autor (Statul Roman) care a preluat imobilul în cauza în mod abuziv.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: I. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Criticile recurenților reclamanți nu pot fi primite. Prin intermediul lor se susține că instanța de apel nu a motivat corespunzător hotărârea pronunțată, limitându-se la argumente strict legate de compatibilitatea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu recunoașterea dreptului de a recurge la acțiunea în revendicare, fără nicio legătură cu motivele din apel, susțineri ce nu se verifică.

Decizia Curții de Apel cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cu privire acțiunea în revendicare. Astfel, se reține în considerentele deciziei criticate că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispozițiile legii speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar dreptului comun. De altfel, motivarea deciziei Curții de Apel răspunde exigențelor legale mai sus indicate, examinează efectiv susținerile și apărările părților, confirmând situația de fapt și dezlegarea în drept statuate de prima instanță, cuprinzând mențiunile reglementate de art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a cursului procesului. II. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Reclamanții nu au justificat un eventual conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, aceștia nu se pot prevala de drepturile conferite de Convenție sau de Protocoalele adiționale la aceasta. Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil care a fost preluat abuziv de către Statul Român, formulate pe temeiul dreptului comuna după intrarea în vigoare a legii speciale.

Raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a opta între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Rezultă, așadar, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Sunt nefondate motivele de recurs vizând nerespectarea deciziei în interesul legii și a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, cât timp instanța de apel a respectat cadrul procesual stabilit prin hotărârea primei instanțe, necontestat în apel, cadru care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). În speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001. Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței -premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., R.B., K.I., G.G., S.U. și S.A. împotriva deciziei nr. 43A din data de 6 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.