ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6777/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6777/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de fată, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă

sub nr. 25270/3/2009 la data de 12

iunie 2009 reclamanții C.M., R.B., C.I., G.G., S.U. și S.A. au solicitat

obligarea pârâtei SC R. SA să le lase în deplină proprietate și posesie terenul

în suprafață de 1 ha situat în București, șos. A., sector 2.

Prin sentința civilă nr,451 din 11

martie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins excepția inadmisibilității acțiunii,

invocată de pârâtă, ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

de reclamanți întrucât aceștia, deși au formulat notificare, nu au continuat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparație efectivă

prin restituirea în natură, cât și la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri

bănești pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.

Prima instanță a reținut faptul că reclamanții

aveau posibilitatea de a ataca în instanță, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001

dispoziția emisă, dacă erau nemulțumiți de soluție sau dacă aceasta nu era soluționată

în termenul legal, sens în care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat

deciziile nr. IX/2006 și XX/2007 care prevăd competența tribunalului, secția civilă,

de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție

de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de

nesoluționare a acesteia în termenul legal.

Făcându-se trimitere la jurisprudența C.E.D.O.

(cauzele Glod contra României și Crișan contra României, hotărârea pilot în cauza

Atanasiu contra României), tribunalul a subliniat că este esențial ca soluția pronunțată

în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești

care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență

deplină de a verifica decizia administrativă.

Tribunalul a reținut că reclamanții au

formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar tribunalul nu a fost învestit

cu soluționarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei, în condițiile deciziei

nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, ci reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții C.M., R.B., C.I., G.G., S.U. și S.A.

Prin decizia civilă nr. 43 A din 06

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și pentru cauze

cu minori și familie,

s-a

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții C.M., R.B., K.I. (C.), G.G.,

S.U. și S.A.

Instanța de apel a constatat că în mod

corect tribunalul a reținut că reclamanții nu au înțeles să urmeze procedura Legii

nr. 10/2001, deoarece, deși au formulat notificarea, nu au investit tribunalul cu

soluționarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei în condițiile Deciziei

nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Față de această împrejurare, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. în mod corect a fost respinsă

ca neîntemeiată.

Conform notificării depuse de apelanți,

terenul în cauză a trecut abuziv în proprietatea statului în perioada aprilie -

mai 1951, fără nicio notificare prealabilă.

S-a statuat că, fiind vorba de un imobil

trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în

mod corect tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale

de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv

cu dispozițiile art. 480 C. civ.

Acțiunea în revendicare promovată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului

liberului acces la justiție pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept

de proprietate trebuia analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie - în ceea ce privește criteriile de comparare

a titlurilor aflate în conflict - de la dreptul comun.

Instanța de apel a arătat că nu se poate

aprecia că există pentru reclamanți posibilitatea de a opta între aplicarea Legii

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C.

civ. Ar însemna o încălcare a principiului specialia generalibus derogant și o judecare

formală a cauzei în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi și să

facă abstracție totală de efectele create prin aplicarea legii speciale. Nu poate

fi ignorată nici voința apelanților care au ales această cale - electa una via.

Răspunzând motivelor invocate de reclamanți

privind jurisprudența C.E.D.O. care a stabilit că exigențele art. l din Protocolul

adițional nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate,

instanța de apel a arătat că instanța de contencios european a statuat că această

problemă trebuie examinată într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor

sau impedimentelor de drept sau de fapt care ar fi de natură de altereze dreptul

la un tribunal chiar în substanța sa.

În

acest sens, în hotărârea pilot Atanasiu contra României se

menționează că „în ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept

comun Curtea apreciază că respingerea motivată de necesitate a de a asigura aplicarea

coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului

de acces la o instanță garantat de art. 6 din Convenție, cu condiția ca procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă".

Existența Legii nr. 10/2001 derogatorie

de la dreptul comun cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare,

nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială

pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea

în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce

atingere nici art. l din Protocolul adițional al Convenției - invocată de apelanți

prin motivele de apel, norma arătată garantând protecția unui „bun actual"

aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime" de

a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Art. l din Protocolul

nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

- parag. 135 din cauza pilot Atanasiu contra României.

C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare

de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă, situație în care Curtea nu a reținut nici această critică formulată de

apelanți. Transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. l din

Protocolul nr. 1 a interesului personal al apelanților este condiționată de întrunirea

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizare a căilor de atac prevăzute de aceste legi - parag. 142 din cauza pilot

Atanasiu contra României.

Față de aceste aspecte teoretice, instanța

de apel a reținut că, deși reclamanții au invocat jurisprudența C.E.D.O. prin motivele

de apel, prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de

aplicare a Legii nr. l0/2001 numai în condițiile art. ll și 20 din Constituția României,

respectiv numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, după pronunțarea

deciziilor nr. IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care

prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare

a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și

de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termen

legal, reprezintă căi efective de acces la instanță. Acestea sunt coroborate cu

practica constantă a instanțelor de a soluționa orice contestație referitoare la

modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termen legal, reclamanții C.M., R.B., K.I., G.G., S.U. și S.A., invocând dispozițiile

art. 304 pct.

7 și 9 C.

proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanții au

arătat următoarele:

Hotărârea pronunțată de instanța de apel

nu este motivată, întrucât în considerente acesteia nu se regăsește nicio referire

la criticile formulate de reclamanți în susținerea cererii de apel și la argumentele

de fapt și de drept pentru care acestea nu au fost primite.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 329 C. proc. civ. privind efectul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de

drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării recursului

in interesul legii;

Deși reclamanții au invocat faptul că există

neconcordanțe între legea internă și Convenție cu privire la funcționalitatea mecanismului

de restituire și acordare a despăgubirilor, că admiterea acțiunii în revendicare

nu ar aduce atingere securității raporturilor juridice sau unui alt drept de proprietate,

precum și faptul că odată constatată întrunirea condițiilor sus-menționate se impune

ca instanța sa treacă la compararea titlului de proprietate al autorului lor, instanța

de apel a respins cererea acestora fără a răspunde însă acestor critici și fără

a expune argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au fost primite.

Se mai susține de către recurenți și faptul

că în motivarea hotărârii, instanța de apel expune argumente strict legate de compatibilitatea

art. 6 din Convenție cu nerecunoașterea dreptului de a recurge la acțiunea în revendicare,

fără nicio legătură însă cu motivele de apel. Aceste motive privesc strict necesitatea

analizării unor condiții preliminare înainte de a se trece la analiza pe fond a

cererii de revendicare.

În

susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recurenții -reclamanți invocă Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte

de Casație și Justiție prin care s-a statuat admisibilitatea unei acțiuni în revendicare

formulate în condițiile arătate mai sus, în prezenta unor neconcordanțe între Legea

nr. 10/2001 și Convenție, atunci când nu este amenințată siguranța circuitului juridic.

Făcând trimitere la jurisprudența C.E.D.O.

(hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României), instanța de apel a subliniat

că prin această hotărâre Curtea a reținut multiple încălcări ale art. 1 și art.

6 din Convenție de către Statul Roman, în special în ceea ce privește durata sau

rezultatul procedurii în fata Comisiei Centrale (încălcarea termenului rezonabil

și a speranței legitime).

Prin hotărârea sus-menționată Curtea a

hotărât ca statul pârât să ia masurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 in Protocolul nr. 1 în termen

de 18 luni de la pronunțarea Hotărârii, iar Statul Roman nici în prezent nu s-a

conformat hotărârii pilot.

În

ce privește întrunirea celei de-a doua condiții de admisibilitate

a cererii, recurenții arată că singurul motiv pentru care pârâta ar fi îndrituită

sa păstreze în proprietate terenul revendicat îl constituie împrejurarea obținerii

cu titlu gratuit a terenului printr-un act normativ emis de o instituție a statului.

Acest act fost emis în condițiile în care Statul preluase în mod abuziv imobilul

aparținând autorului lor și în condițiile în care Statul este singurul în măsura

să asigure regimul juridic al restituirii imobilelor.

Recurenții - reclamanți consideră că se

impune compararea titlurilor și stabilirea dreptului mai bine conturat, cu consecința

admiterii cererii de revendicare întrucât autorul lor are un drept preferabil, anterior

transcris mai întâi decât titlul pârâtei, ce provine de la un autor (Statul Roman)

care a preluat imobilul în cauza în mod abuziv.

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

I. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să nu cuprindă

motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de

natura pricinii.

Criticile recurenților reclamanți nu pot

fi primite. Prin intermediul lor se susține că instanța de apel nu a motivat corespunzător

hotărârea pronunțată, limitându-se la argumente strict legate de compatibilitatea

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu recunoașterea dreptului de

a recurge la acțiunea în revendicare, fără nicio legătură cu motivele din apel,

susțineri ce nu se verifică.

Decizia Curții de Apel cuprinde motivele

de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cu privire

acțiunea în revendicare. Astfel, se reține în considerentele deciziei criticate

că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispozițiile legii speciale de reparație, dispoziții

ce se aplică prioritar dreptului comun.

De altfel, motivarea deciziei Curții de

Apel răspunde exigențelor legale mai sus indicate, examinează efectiv susținerile

și apărările părților, confirmând situația de fapt și dezlegarea în drept statuate

de prima instanță, cuprinzând mențiunile reglementate de art. 261 alin. (5) C.

proc. civ., astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a cursului procesului.

II. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de

temei legal.

Reclamanții nu au justificat un eventual

conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului, aceștia nu se pot prevala de drepturile conferite de Convenție

sau de Protocoalele adiționale la aceasta.

Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată

în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil

care a fost preluat abuziv de către Statul Român, formulate pe temeiul dreptului

comuna după intrarea în vigoare a legii speciale.

Raportul dintre legea specială și dreptul

comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că nu

există posibilitatea de a opta între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia

generalibus derogant.

Cu toate acestea, astfel cum precizează

aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude

în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, în măsura

în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei

europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În

acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Rezultă, așadar, că, în măsura în care

reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată

la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului

și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Sunt nefondate motivele de recurs vizând

nerespectarea deciziei în interesul legii și a dispozițiilor art. 329 C. proc.

civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, cât timp instanța de apel

a respectat cadrul procesual stabilit prin hotărârea primei instanțe, necontestat

în apel, cadru care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată

de Secțiile Unite ale Înaltei Curți.

În

cauza Atanasiu și alții contra României se arată, însă, că

un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității

titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere

a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și

a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

În

speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță,

constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este

chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest

scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii

nr. 10/2001.

Diferența esențială de abordare în cauza

Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr.

1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe

asupra evaluării cerinței -premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era

posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță

de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare,

deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a

imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și

ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea",

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului,

ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu,

circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept

la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii

nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut

independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea", ce reprezenta, până

la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii

de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea

specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire

care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă

evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum

și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți.

Având în vedere aceste considerente, urmează

ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., R.B., K.I., G.G., S.U. și S.A.

împotriva deciziei nr. 43A din data de 6 februarie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.