ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6775/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 156 din 21 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 2693/122/2006, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 45 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, reținându-se că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar termenul de un an prevăzut de art. 45 pct. 5 a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la data de 14 august 2002. Prin decizia comercială nr. 599 din 06 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București , secția a VI a comercială, s-a admis apelul declarat de reclamanții H.F., H.P.F., C.M.

împotriva sentinței comerciale nr. 156 din 21 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în contradictoriu cu pârâtele SC R. SA Giurgiu prin administrator special G.N. și SC E.I. SRL D., s-a desființat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare, primei instanțe. Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanții au formulat la data de 08 decembrie 2006 o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. A1. din 21 decembrie 2001 prin care pârâta SC R. SA Giurgiu a vândut către SC E.I. SRL D., imobilul a cărui restituire în natură a fost dispusă prin sentința civilă nr. 133 din 01 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul Giurgiu.

Prima instanță a aplicat în mod greșit termenul de prescripție unei acțiuni în constatarea nulității unui act juridic imprescriptibil. Textul normativ prevăzut de art. 45 pct. 5 a urmărit limitarea la un interval de timp rezonabil a posibilității de atacare a acelor acte juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Termenul de prescripție nu poate fi aplicat acelor contracte sau acte juridice ;de înstrăinare încheiate după doi, trei sau mai mulți ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru că prescripția extinctivă urmărește sancționarea pasivității culpabile. Or, pentru a exista culpă, trebuie să existe și posibilitatea de a cunoaște actul atacabil și persoana responsabilă de acesta.

De reținut în speță este împrejurarea că reclamanții au adresat intimatei - pârâte SC R. SA Giurgiu notificare în data de 22 martie 2001, iar la data de 03 august 2001 a fost formulată cererea de restituire în instanță a imobilului moară plus anexe și teren în suprafață de 4180 mp situat în comuna D., județul Giurgiu. Reclamanții au luat cunoștință de existența actului atacat cu acțiune în nulitate absolută abia în anul 2006, ca urmare a cererii de apel promovată de SC R. SA Giurgiu împotriva sentinței civile nr. 133/2006 a Tribunalului Giurgiu, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naționalizat la 11 iunie 1948, în baza Legii nr. 119/1948. Prin urmare, contractul de vânzare - cumpărare atacat a fost încheiat la data de 21 decembrie 2001, după ce SC R. SA Giurgiu fusese notificată și chemată în judecată, ceea ce arată reaua credință.

Mai mult decât atât, prin sentința civilă nr. 133/2006, pronunțată de Tribunalul Giurgiu s-a reținut că, „pârâta SC R. SA a procedat cu rea credință la dobândirea morii din comuna D., județul Giurgiu, având în vedere că aceasta cunoștea încă din anul 2001 pe adevăratul proprietar al imobilului, H.T., care formulase în mai 1994 acțiune în revendicare, în instanță". S-a considerat că devin aplicabile și dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Așadar, fiind vorba de o nulitate absolută, acțiunea este imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Prin decizia civilă nr. 14981 din 06 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a fost respins recursul declarat de pârâta SC E.I.

SRL D., ca nefondat. La data de 22 august 2008 cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu. La dosarul cauzei, s-a depus întâmpinare și cerere reconvențională din partea pârâtei SC E.I. SRL D., prin care s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată întrucât pârâta a avut calitatea de chiriaș în spațiul ce face obiectul litigiului, anterior datei cumpărării imobilului, motiv pentru care reclamanții au acționat cu rea credință, în momentul notificării proprietarului SC R. SA deoarece aveau posibilitatea să o notifice și chiar să o cheme în judecată. Mai arată pârâta că utilizarea spațiului în litigiu era de notorietate încă din momentul încheierii contractului de închiriere. în condițiile în care pârâta a fost de bună credință, consideră că cererea reclamanților de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare, este nefondată și de natură a produce grave prejudicii financiare societății.

Prin sentința civilă nr. 133/2006, Tribunalul Giurgiu a admis cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului moară plus anexe și teren în suprafață de 4180 mp situat în comuna D., județul Giurgiu, care face obiectul litigiului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, apel suspendat până la soluționarea cauzei privind nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare a imobilului autentificat sub nr. A1. din 21 decembrie 2001. Prin sentința civilă nr. 192 din 16 noiembrie 2010, Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a admis cererea reclamanților H.F., H.P.F., C.M. în contradictoriu cu pârâtele SC R. SA Giurgiu prin administrator special G.N. SC E.I. SRL D. prin administrator B.M.V.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. A1.

din 21 decembrie 2001 prin care SC R. SA a vândut către SC E.I. SRL imobilul compus din lotul 2, format din parcela cu nr. T1. - ce constă din suprafața de 2.154 mp. și construcțiile C 2 - Atelier mecanic și vopsitorie în suprafață de 491,20 mp., C 3 - Birouri și C 4 - Cabină poartă, în suprafață construcții de 7,25 mp., construite din cărămidă, acoperite cu țiglă, imobil situat în comuna D., județul Giurgiu; a anulat ca netimbrată cererea reconventională formulată de pârâtă; a obligat pârâtele să plătească reclamanților suma de 2.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente: Deși pârâta SC R. SA era notificată și acționată în instanță pentru restituirea imobilului, a vândut imobilul în litigiu pârâtei SC E.I.

SRL. De altfel, SC E.I. SRL nu a solicitat pârâtei SC R. SA să garanteze pentru evicțiune bunul cumpărat. Pârâta SC R. SA a fost notificată de către reclamanți la data de 21 martie 2001 cu privire la imobilul în litigiu și a fost acționată în judecată tot în acea perioadă, pentru restituirea imobilului în natură. în timp ce procesul de retrocedare se derula pe rolul instanțelor de judecată, pârâta SC E.I. SRL cumpăra de la pârâta SC R. SA imobilul în litigiu la data de 21 decembrie 2001. Reclamanții au aflat abia în anul 2006 că imobilul solicitat de aceștia a fi retrocedat a fost vândut. Pârâta SC E.I. SRL nu a dovedit că a luat toate precauțiile pentru a încheia un act juridic cu adevăratul proprietar al bunului, dând dovadă de o gravă neglijență privind încheierea acestui contract de vânzare - cumpărare neverificând situația juridică a imobilului disputat.

Această conduită juridică a pârâtei SC E.I. SRL a dus la înlăturarea bunei sale credințe la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Cu privire la cererea reconventională formulată de pârâta SC E.I. SRL privind despăgubirile pentru investițiile făcute, în cuantum de trei miliarde de ROL, precum și cu privire la dreptul de retenție solicitat până la achitarea acestei sume de bani de către reclamanți, Tribunalul a reținut că aceasta refuză să achite taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar sau să formuleze cerere de ajutor public judiciar, în condițiile O.U.G. nr. 51/2008. De altfel, pârâta - reclamantă SC E.I. SRL refuză să achite și onorariul de expert privind evaluarea acestor îmbunătățiri, motiv pentru care a fost decăzută din această probă.

În temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, Tribunalul a anulat ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâta SC E.I. SRL. Prin decizia civilă nr. 722 A din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC E.I. SRL, având în vedere cele ce urmează: Potrivit actelor și lucrărilor dosarului, autorul reclamanților a deținut în proprietate, pe raza comunei D., județul Giurgiu o moară cu anexe și teren aferent în suprafață de 4180 mp., imobil preluat în baza Legii nr. 119/1948.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 21 martie 2001, H.T., autorul reclamanților a notificat SC R. SA, solicitând restituirea în natură a imobilului „moară și anexe" situat în comuna D. La data de 3 august 2001 a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acțiune în instanță împotriva aceleiași pârâte, solicitând restituirea, pe cale judiciară a imobilului în litigiu. De precizat că, încă din anul 1991, autorul reclamanților s-a adresat cu cereri acestei societăți comerciale, solicitând restituirea imobilului preluat abuziv. Pe parcursul soluționării litigiului anterior, în anul 2006, reclamanții au aflat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de persoana notificată, în decembrie 2001, prin contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare se solicită în prezentul litigiu.

Formularea notificării are ca efect indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, până la momentul soluționării notificării. Ca atare, înstrăinarea de către pârâta SC R. SA a imobilului în litigiu către apelantă, cu mult înainte nu numai de expirarea termenelor legale de notificare, dar chiar pe parcursul soluționării litigiului ce avea ca obiect contestația formulată de intimații - reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, este de natură nu numai să pună în discuție nerespectarea impedimentelor legale arătate anterior, dar chiar buna credință a părților contractante.

S-a reținut că nu există niciun argument în favoarea bunei credințe a apelantei, susținerile sale cu privire la certitudinea sa privind calitatea de proprietar a vânzătorului, încheierea contractului în formă autentică și transcrierea sa în registru neprezentând nici o relevanță, raportat la împrejurările concrete ale cauzei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E.I. SRL D., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta a arătat următoarele: în mod greșit instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost restituit în natură prin sentința civilă nr. 133 din 01 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, deoarece această sentință nu este definitivă și irevocabilă, procesul respectiv fiind suspendat pe rolul Curții de Apel București în faza de apel.

Arată că atât vânzătoarea SC R. SA cât și cumpărătoarea SC E.I. SRL au fost de bună-credință, deoarece la data formulării notificării pârâta avea calitatea de chiriaș în imobilul în litigiu, iar reclamanții nu au făcut niciun fel de acțiuni pentru notificarea acestor litigii la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară ori la Camera Notarilor Publici. De altfel, contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fost încheiat în baza documentelor care atestau dreptul deplin de proprietate al vânzătoarei asupra imobilului teren și construcții, drept care a fost demonstrat de către SC R. SA prin actul de dezmembrare depus la biroul notarial, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria G1.

din 09 iunie 1994, precum și prin contractele de vânzare-cumpărare nr. V1. și nr. V2. prin care SC R. SA a cumpărat integral, în cadrul procesului de privatizare de la Statul Roman. Consideră că prin menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond s-ar face o „nouă naționalizare" a proprietății pârâtei, proprietate pe care a dobândit-o respectând riguros toate legile existente la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, bun în care s-au efectuat investiții foarte mari. Mai arată că această constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare este de natură să încalce grav legislația europeană privind stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel cum se regăsește acest principiu în convențiile europene la care România este parte.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Autorul reclamanților a formulat notificare la data de 21 martie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, adresată către pârâta SC R. SA, iar la data de 3 august 2001 a inițiat și un demers judiciar în contradictoriu cu pârâta, solicitând, pe cale judiciară, restituirea în natură a imobilului în litigiu. La data de 21 decembrie 2001, pârâta SC R. SA a înstrăinat imobilul către SC E.I. SRL D., prin contractul de vânzare cumpărare nr. A1./2001, astfel că la 8 decembrie 2006 reclamanții au învestit instanțele cu acțiune în constatarea nulității acestui act de înstrăinare.

Recurenta a invocat că a avut convingerea fermă că la momentul cumpărării bunului a contractat cu adevăratul proprietar, iar actul de înstrăinare a fost încheiat cu bună credință și cu respectarea legislației în vigoare la acel moment. Din probatoriul administrat în cauză a rezultat faptul că autorul reclamanților a depus diligente în vederea restituirii imobilului încă din anul 1991, însă SC R. SA i-a comunicat că nu exista cadru legal pentru a dispune în acest sens. De asemenea, în luna mai 1994, autorul reclamanților formulase acțiune în revendicare împotriva SC R. SA, iar în iulie-august 1994 această societate a încheiat contractele de cumpărare de acțiuni în urma cărora întregul capital social a devenit privat.

SC R. SA a ignorat toate demersurile sus-menționate precum șl faptul că bunul era litigios. Totodată, în luna decembrie 2001 a vândut imobilul către recurentă. Cererea reclamanților a fost apreciată ca fiind întemeiata de instanțele anterioare, față de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancțiunea nulității absolute, este interzisă înstrăinarea imobilului până la soluționarea notificării formulată de autorul reclamanților în baza legii speciale. Din cuprinsul normei citate rezultă că sancțiunea nulității absolute intervine numai în cazul înstrăinărilor bunurilor imobile notificate, efectuate după declanșarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

Contrar celor susținute de recurentă, în cauză a fost declanșată o astfel de procedură administrativă cu privire la imobilul în litigiu. Astfel, contractele a căror anulare s-a solicitat au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și înainte de soluționarea notificării formulată de autorul reclamanților pentru restituirea în natură a întregului imobil preluat de stat. Prin urmare, aceste contracte sunt lovite de nulitate absolută. Spre deosebire de situațiile la care se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, în cazul înstrăinărilor ce intră sub incidența art. 21 din Lege, buna credință a cumpărătorilor nu înlătură sancțiunea nulității absolute. În ce privește reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că imobilul în litigiu a fost restituit în natură prin sentința civilă nr. 133 din 01 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, această susținere a recurentei nu poate fi primită.

În considerentele deciziei atacate nu se regăsesc asemenea alegații, ci, din contră, în expunerea istoricului cauzei s-a consemnat că „împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, apel suspendat până la soluționarea cauzei privind nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare a imobilului autentificat sub nr. A1. din 21 decembrie 2001". Nu poate fi reținută nici critica pârâtei întemeiată pe încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție, pentru că dispozițiile convenționale ocrotesc dreptul de proprietate dobândit în condițiile legii, iar nu și, cum este cazul în speță, în situația deposedării ca o consecință a constatării încălcării legii la momentul dobândirii dreptului, respectiv a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevăd în mod expres indisponibilizarea bunului.

Recurenta pârâtă a dobândit în proprietate imobilul în litigiu în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu SC R. SA Giurgiu la o dată la care, potrivit legislației aplicabile, respectiv Legea nr. 10/2001, se sancționa cu nulitatea absolută încheierea oricăror acte juridice în legătură cu imobilul care a făcut obiectul unei notificări până la soluționarea acesteia. Cât privește principiul securității raporturilor juridice, ca element al preeminenței dreptului, nu se poate reține încălcarea acestui principiu, atât timp cât dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost dobândit cu încălcarea legislației în vigoare, recurenta - pârâtă având posibilitatea de a se prevala de instituția răspunderii pentru evicțiune.

Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere poziția de părți câștigătoare în proces a reclamanților, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta - pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații reclamanți C.M., H.F. și H.P.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL D. împotriva deciziei nr. 722A din data de 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentă la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații reclamanți C.M., H.F. și H.P.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.