ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6242/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 898 din 24 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea preluării de către Stat a apartamentului din București, sector 1, formulat de reclamanții - pârâți M.A.S. și M.S.D., în contradictoriu cu pârâții - reclamanți E.F.D. și E.E.G. și cu chemații în garanție Primăria Municipiului București prin Primar General, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a respins celelalte capete de cerere ale acțiunii ca neîntemeiate, a dispus soluționarea cererilor de chemare în garanție și a cererii reconvenționale și a obligat reclamanții la 3.500 lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut, în ce privește primul capăt de cerere al acțiunii referitor la constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat, că pârâții chemați în judecată nu au calitate procesual pasivă în cauză, soluționarea acestei cereri urmând a se face în contradictoriu cu persoana obligată din punct de vedere juridic, în cadrul acestui raport creat între reclamanți și stat, iar nu în contradictoriu cu pârâții persoane fizice. În ce privește celelalte capete de cerere ale acțiunii, tribunalul a constatat că în cauză nu a fost în nici un mod dovedită existența fraudei la lege în privința contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, încheierea acestuia făcându-se în condițiile prevăzute de actul normativ mai sus menționat.

Urmare respingerii primului capăt de cerere al acțiunii privind constatarea preluării în mod abuziv a imobilului de către stat ca efect a aplicării Decretului nr. 223/1974, tribunalul a constatat că în aceste condiții, operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate ale părților a rămas fără obiect, motiv pentru care a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții M.A.S. și M.S.D. iar prin Decizia civilă nr. 128 din 18 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul reclamantului, s-a desființat hotărârea instanței de fond în parte cu trimiterea cauzei spre rejudecare acțiunii principale la aceeași instanță, Tribunalului București, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței referitoare la disjungerea cererii recurenților și cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța aceste hotărâri au fost reținute următoarele considerente: În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului. Apelanții susțin că în mod greșit cererea pe care au formulat-o având acest obiect a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, câtă vreme pe de o parte, statul român a avut calitatea de parte în litigiul soluționat prin sentința civilă apelată iar pe de altă parte, că demersul lor procesual, era întemeiat pe prevederile Legii nr. 247/2005, situație în care se putea constata, cel mult, că cererea cu acest obiect este lipsită de interes, de vreme ce ex lege, se constată caracterul abuziv al preluării imobilului revendicat.

Critica astfel formulată este fondată , din perspectiva următoarelor considerente: În fapt, prin cererea formulată, cei doi reclamanți au solicitat constatarea preluării abuzive a imobilului pe care au înțeles să îl revendice pe calea acțiunii de față, de către statul român. Acțiunea în constatare astfel formulată, presupune neîndoielnic o procedură contradictorie, prin urmare, reclamanții care acționează în considerarea unui drept subiectiv propriu, aveau obligația de a se îndrepta numai împotriva aceluia care are o obligație corelativă respectivului drept pretins, respectiv împotriva acelui subiect de drept, în raport de care se susține că i-a deposedat abuziv.

Pe de altă parte, cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilității, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecății și părțile față de care înțelege să își stabilească drepturile, instanțele de judecată fiind chemate să analizeze în mod concret fiecare pretenție a părților angajate într-un proces civil, pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluție definitivă pentru situația litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt-rezultat al probelor administrate în cauză-și de drept-rezultat al incidenței normelor de drept specifice raportului juridic litigios.

Verificând, din această perspectivă acțiunea formulată de cei doi reclamanți, instanța de apel a reținut că într-adevăr, în partea introductiva a cererii existente la fila 3 Dosar nr. 1812/299/2008 al Judecătoriei Sector 1 București, aceștia au precizat că formulează acțiunea în contradictoriu cu pârâtul E.M.I., pentru ca în alineatul următor, să solicite constatarea preluării abuzive a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996, de către acest pârât, de către Statul Român. Constatarea preluării abuzive a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996, de către acest pârât, de către statul român. Potrivit art. 129 C. proc. civ., instanța este obligată să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului și pentru prevenirea oricărei greșeli în cunoașterea faptelor.

În aplicarea acestui principiu, câtă vreme în mod vădit, în raport de cele reținute anterior, cererea introductivă prezenta deficiențe, sub aspectul precizării cu acuratețe a cadrului procesual subiectiv pasiv, deși fusese formulată de un avocat, iar aceste deficiențe, așa cum rezultă din verificarea integralității actelor de procedura efectuate în cauză, nu fuseseră remediate, deși trecuse un interval de timp considerabil de la momentul înregistrării acțiunii pe rolul Judecătoriei sector 1 București și până la momentul declinării competenței de soluționare a cauzei de către această instanță în favoarea Tribunalului București, timp în care reclamanții, beneficiaseră de asistență juridică calificată, instanța de fond, legal investită din punct de vedere al competentei materiale, avea obligația să pună în discuția părților, cu prioritate, această împrejurare și numai în urma stabilirii cu certitudine a intenției reale a titularilor acțiunii principale, să procedeze la analiza pe fond a acestei cereri.

Aceasta întrucât, în lumina principiului disponibilității procesului civil, este la latitudinea reclamantului, alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate împlinirii finalității urmărite, astfel că inițiativa atragerii într-un proces deja format, a unor părți și soluționarea unor capete de cerere, în contradictoriu cu acestea, chiar dacă acestea, ca urmare însă a demersului procesual al părții adverse, figurează deja în proces, nu poate constitui decât atributul exclusiv al părților titulare ale acțiunii, instanța de judecată neputând ea, cu de la sine putere, să procedeze, din oficiu, la soluționarea cauzei, în contradictoriu cu alte persoane, decât cele împotriva cărora aînțeles să se îndrepte, neechivoc, reclamantul și să se substituie reclamantului pentru stabilirea cadrului procesual.

În același timp, stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanța de fond deoarece, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. În consecință, deși nu se poate primi susținerile apelanților în sensul că prima instanța avea obligația de a proceda la soluționarea acestui capăt de cerere în contradictoriu cu statul român, care fusese atras în proces, exclusiv ca efect al formulării cererii reconvenționale, critica apare ca fondată în raport de considerentele anterior expuse referitoare la conținutul concret al cererii deduse judecații și a obligațiilor instanței decurgând din exercitarea rolului activ al acesteia.

În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a cererii având ca obiect revendicarea. Critica este fondată. Din analiza petitului cererii cu care a fost investită prima instanță.

se reține că reclamanții au înțeles să deducă judecații o acțiune complexă formulând trei capete de cerere distincte, respectiv, să se constate că preluarea imobilului - apartament situat în București, sector 1, în temeiul Decretului 223/1974, de Statul Român, a fost abuzivă; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1996, între Primări Municipiului București și E.M.I., având ca obiect imobilul anterior menționat, pentru fraudă la lege; să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate - exhibate de reclamanți și de către pârâtul E.M.I., și pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și posesie către reclamanți, imobilul revendicat, reclamanții invocând în acest sens că titlul de care se prevalează este bine caracterizat, întrucât titlul pârâtului provine de la un neproprietar.

Verificând considerentele sentinței civile apelate, rezultă că analizând această acțiune, instanța de fond a reținut că întrucât primul capăt cerere a fost formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, impunându-se astfel a fi respins, capătul de cerere având ca obiect revendicarea fiind respins, ca rămas fără obiect, prin raportare la soluția dată primului capăt de cerere. Instanța de apel a mai reținut că, plecându-se de la prevederile art. 480 din C civ., în practică și în doctrină, s-a statuat în mod constant că acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul procesual prin care proprietarul unui bun individual determinat cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat solicitând restituirea în natură, încercând să-și recapete dreptul de proprietate asupra bunului și să obțină posesia asupra acestuia.

Este de asemenea de precizat că în această materie a fost pronunțată, ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare la nivelul instanțelor de judecată, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat, atât în ceea ce privește posibilitatea unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil dar și în ceea ce privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativă la legea specială, nu poate fi exclusă în toate cazurile, însă, așa cum instanța europeană a stabilit, exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și, ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prin aceeași decizie, s-a concluzionat în sensul că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar ca instanțele de judecată, să procedeze nu numai la compara titlurilor părților, dându-se preferință titlului celui mai caracterizat ci de a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. În același timp, în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

În raport de aceste statuari obligatorii, câtă vreme, în cauză, reclamanții și-au configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecata, în scopul valorificării pretenției lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat - prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudența naționala, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480-481 C. civ., susținând că titlul acestora asupra bunului revendicat nu a fost niciodată desființat, și în consecință au calitatea de deținători ai unui bun, această acțiune impunea așadar instanței de fond o analiză complexă a raportului juridic litigios dedus judecății, din perspectiva criteriilor expres menționate în decizia în interesul legii, inclusiv a calității celor doi reclamanți de a fi titularii unui bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și verificarea în cauză a existenței elementelor definitorii ale acțiunii cu care a fost sesizată, atât din perspectiva legislației interne cât și a practicii C.E.D.O.

Cum în cauză, prima instanță nu a procedat astfel, ci analiza sa, în ceea ce privește cererea având ca obiect revendicarea imobilului, a fost limitată, fiind întemeiată exclusiv pe soluția pronunțată în ceea ce privește primul capăt de cerere, această acțiune fiind soluționată, în temeiul unei excepții de fond - excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în revendicare, având în vedere și considerentele expuse anterior în analiza primei critici formulate în apel, curtea constată ca fiind fondat și acest motiv de apel. Pe de altă parte, în prezenta cale de atac cei doi reclamanți au înțeles să formuleze critici și în ceea ce privește modul de soluționare a cererii având ca obiect constatarea nulității titlului pârâților, critică a cărei dezlegare se află în strânsă interdependență cu modul de soluționare a primului capăt de cerere.

În raport de toate aceste considerente, având în vedere prevederile art. 296 și art. 297 alin. (1) C. proc. civ., precum și limitele devoluțiunii stabilite prin formularea apelului, ca și necesitatea soluționării unitare a cauzei și a respectării dreptului la un proces echitabil al tuturor părților, s-a admis apelul, s-a desființat în parte, sentința civilă apelată, și în consecință, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii principale la aceeași instanță - Tribunalul București, care va proceda la rejudecarea acesteia, urmând a se preocupa cu prioritate de corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv pasiv, prin raportare la întregul petit al acțiunii deduse judecății. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții E.F.D.

și E.E.G. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamanților. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel recurenții susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care s-a desființat hotărârea instanței de apel din cu totul alte motive, ce nu pot fi încadrate nici măcar în motivele de ordine publică, dar nici nu au fost invocate de partea adversă în motivele de apel. Se mai susține că au fost nesocotite dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009 și respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În aceeași idee se susține că existând două categorii de norme juridice ce reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate, în mod firesc, (susțin recurenții) în soluționarea litigiilor de această natură nu se vor aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci regulile cu caracter special instituite de Legea nr. 10/2001, singurul act normativ ce reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat. Or, această lege impune o procedură administrativă prealabilă derogatorie și imperativă privind restituirea imobilelor respective, acesta fiind modul în care legiuitorul a înțeles să se rezolve cererile formulate de proprietarii deposedați în mod abuziv.

O altă critică vizează încălcarea art. 10 și 11 din Legea nr. 1/2009 și că prin admiterea acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., s-a adus atingere și principiului securității rapoartelor juridice și principiului validității aparenței în drept, deoarece prin adoptarea Legii nr. 112/1995 s-a creat o eroare comună și invincibil cu privire la posibilitatea cumpărării de către foștii chiriași a apartamentelor trecute în proprietatea statului. Examinând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul pârâtelor este nefondat. Instanța de apel a verificat și analizat hotărârea instanței de fond prin prisma principiului disponibilității, al rolului activ al instanței în aflarea adevărului obiectiv și al dreptului la un proces echitabil în condițiile în care instanța de fond, soluționând litigiul pe excepție, nu a cercetat fondul cauzei.

Astfel prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției deduse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea codului procesual în privința atât a obiectului cât și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge. Ca atare cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța, potrivit art. 129 alin. (6), C. proc. civ., are obligația de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere. Or, din perspectiva acestor aspecte, instanța de apel în mod legal a reținut că nu au fost examinate toate petitele acțiunii, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel susținerile recurentelor prin prisma celor expuse, sunt nefondate și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții E.F.D. și E.E.G. împotriva Deciziei nr. 128/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2010.