ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6242/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6242/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 898 din 24 iunie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins capătul de cerere

având ca obiect constatarea preluării de către Stat a apartamentului din

București, sector 1, formulat de reclamanții - pârâți M.A.S. și M.S.D., în

contradictoriu cu pârâții - reclamanți E.F.D. și E.E.G. și cu chemații în

garanție Primăria Municipiului București prin Primar General, SC H.N. SA și

Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără

calitate procesual pasivă, a respins celelalte capete de cerere ale acțiunii ca

neîntemeiate, a dispus soluționarea cererilor de chemare în garanție și a

cererii reconvenționale și a obligat reclamanții la 3.500 lei cheltuieli de

judecată.

Tribunalul a reținut,

în ce privește primul capăt de cerere al acțiunii referitor la constatarea

preluării abuzive a imobilului de către stat, că pârâții chemați în judecată nu

au calitate procesual pasivă în cauză, soluționarea acestei cereri urmând a se

face în contradictoriu cu persoana obligată din punct de vedere juridic, în

cadrul acestui raport creat între reclamanți și stat, iar nu în contradictoriu

cu pârâții persoane fizice.

În ce privește

celelalte capete de cerere ale acțiunii, tribunalul a constatat că în cauză nu

a fost în nici un mod dovedită existența fraudei la lege în privința

contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

încheierea acestuia făcându-se în condițiile prevăzute de actul normativ mai

sus menționat.

Urmare respingerii

primului capăt de cerere al acțiunii privind constatarea preluării în mod

abuziv a imobilului de către stat ca efect a aplicării Decretului nr. 223/1974,

tribunalul a constatat că în aceste condiții, operațiunea de comparare a

titlurilor de proprietate ale părților a rămas fără obiect, motiv pentru care a

respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții M.A.S. și M.S.D. iar prin Decizia civilă nr.

128 din 18 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

s-a admis apelul reclamantului, s-a desființat hotărârea instanței de fond în

parte cu trimiterea cauzei spre rejudecare acțiunii principale la aceeași

instanță, Tribunalului București, fiind menținute

restul dispozițiilor

sentinței referitoare la disjungerea cererii recurenților și cererea de chemare

în garanție.

Pentru a pronunța

aceste hotărâri au fost reținute următoarele considerente:

În ceea ce privește

critica vizând modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului.

Apelanții susțin că

în mod greșit cererea pe care au formulat-o având acest obiect a fost respinsă

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,

câtă vreme pe de o parte, statul român a avut calitatea de parte în litigiul

soluționat prin sentința civilă apelată iar pe de altă parte, că demersul lor

procesual, era întemeiat pe prevederile Legii nr. 247/2005, situație în care se

putea constata, cel mult, că cererea cu acest obiect este lipsită de interes,

de vreme ce ex lege, se constată caracterul abuziv al preluării imobilului

revendicat.

Critica astfel

formulată este fondată

,

din perspectiva următoarelor considerente:

În fapt, prin cererea

formulată, cei doi reclamanți au solicitat constatarea preluării abuzive a

imobilului pe care au înțeles să îl revendice pe calea acțiunii de față, de

către statul român.

Acțiunea în

constatare astfel formulată, presupune neîndoielnic o procedură contradictorie,

prin urmare, reclamanții care acționează în considerarea unui drept subiectiv

propriu, aveau obligația de a se îndrepta numai împotriva aceluia care are o

obligație corelativă respectivului drept pretins, respectiv împotriva acelui

subiect de drept, în raport de care se susține că i-a deposedat abuziv.

Pe de altă parte,

cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului

disponibilității, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el

fiind cel care determină obiectul judecății și părțile față de care înțelege să

își stabilească drepturile, instanțele de judecată fiind chemate să analizeze

în mod concret fiecare pretenție a părților angajate într-un proces civil,

pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluție definitivă pentru situația

litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt-rezultat al probelor

administrate în cauză-și de drept-rezultat al incidenței normelor de drept

specifice raportului juridic litigios.

Verificând,

din această perspectivă acțiunea formulată de cei doi reclamanți, instanța de

apel a reținut că într-adevăr, în partea introductiva a cererii existente la

fila 3 Dosar nr. 1812/299/2008 al Judecătoriei Sector 1 București, aceștia au

precizat că formulează acțiunea în contradictoriu cu pârâtul E.M.I., pentru ca în

alineatul

următor, să solicite constatarea preluării abuzive a

apartamentului

cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996, de către acest pârât, de către Statul

Român.

Constatarea

preluării abuzive a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996, de

către acest pârât, de către statul român.

Potrivit art. 129 C.

proc. civ., instanța este obligată să stăruie prin toate mijloacele la aflarea

adevărului și pentru prevenirea oricărei greșeli în cunoașterea faptelor.

În

aplicarea acestui principiu, câtă vreme în mod vădit, în raport de cele

reținute anterior, cererea introductivă prezenta deficiențe, sub aspectul

precizării cu acuratețe a cadrului procesual subiectiv pasiv,

deși fusese formulată

de un avocat, iar aceste deficiențe, așa cum rezultă din verificarea

integralității actelor de procedura efectuate în cauză, nu fuseseră remediate, deși

trecuse un interval de timp considerabil de la momentul înregistrării acțiunii

pe rolul Judecătoriei sector 1 București și până la momentul declinării

competenței de

soluționare a cauzei

de

către această instanță în favoarea Tribunalului

București, timp în care reclamanții,

beneficiaseră de asistență juridică calificată, instanța de fond, legal

investită din punct de vedere al competentei materiale, avea obligația să pună în

discuția părților, cu prioritate, această împrejurare și numai în urma

stabilirii cu certitudine a intenției reale a titularilor acțiunii principale,

să procedeze la analiza pe fond a acestei cereri.

Aceasta

întrucât, în lumina principiului disponibilității procesului civil, este la

latitudinea reclamantului, alegerea mijloacelor procesuale considerate drept

adecvate împlinirii finalității urmărite, astfel că inițiativa atragerii

într-un proces deja format, a unor părți și soluționarea unor capete de cerere,

în contradictoriu cu acestea, chiar dacă acestea, ca urmare însă a demersului

procesual al părții adverse, figurează deja în proces, nu poate constitui decât

atributul exclusiv al părților titulare ale acțiunii, instanța de judecată neputând

ea, cu de la sine putere, să procedeze, din oficiu, la soluționarea cauzei, în

contradictoriu cu alte persoane, decât cele împotriva cărora aînțeles să se îndrepte,

neechivoc, reclamantul și să se substituie reclamantului pentru stabilirea

cadrului procesual.

În același timp,

stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanța de

fond deoarece, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel

nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

În

consecință, deși nu se poate primi susținerile apelanților în sensul că prima

instanța avea

obligația de a

proceda la soluționarea acestui capăt de cerere în contradictoriu cu statul

român,

care fusese atras în

proces, exclusiv ca efect al formulării cererii reconvenționale, critica apare

ca fondată în raport de considerentele anterior expuse referitoare la

conținutul concret al cererii deduse judecații și a obligațiilor instanței

decurgând din exercitarea rolului activ al acesteia.

În

ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a cererii având ca obiect

revendicarea.

Critica este fondată.

Din analiza petitului

cererii cu care a fost investită prima instanță. se reține că reclamanții au

înțeles să deducă judecații o acțiune complexă formulând trei capete de cerere

distincte, respectiv, să se constate că preluarea imobilului - apartament

situat în București, sector 1, în temeiul Decretului 223/1974, de Statul Român,

a fost abuzivă; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1996, între Primări Municipiului București

și E.M.I., având ca obiect imobilul anterior menționat, pentru fraudă la lege;

să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate - exhibate de

reclamanți și de către pârâtul E.M.I., și pe cale de consecință, să se dispună

obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și posesie către reclamanți,

imobilul revendicat, reclamanții invocând în acest sens că titlul de care se

prevalează este bine caracterizat, întrucât titlul pârâtului provine de la un

neproprietar.

Verificând

considerentele sentinței civile apelate, rezultă că analizând această acțiune,

instanța de fond a reținut că întrucât primul capăt cerere a fost formulat

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, impunându-se astfel a

fi respins, capătul de cerere având ca obiect revendicarea fiind respins, ca

rămas fără obiect, prin raportare la soluția dată primului capăt de cerere.

Instanța de apel a mai reținut că, plecându-se de la prevederile art. 480 din C

civ., în practică și în doctrină, s-a statuat în mod constant că acțiunea în

revendicare reprezintă mijlocul procesual prin care proprietarul unui bun

individual determinat cere în justiție să i se recunoască dreptul de

proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat solicitând restituirea în

natură, încercând să-și recapete dreptul de proprietate asupra bunului și să

obțină posesia asupra acestuia.

Este

de asemenea de precizat că în această materie a fost pronunțată, ca urmare a

constatării existenței unei practici neunitare la nivelul instanțelor de

judecată, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat, atât în ceea ce privește

posibilitatea unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil dar

și în ceea ce privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că aplicabilitatea

dreptului comun ca o alternativă la legea specială, nu poate fi exclusă în

toate cazurile, însă, așa cum instanța europeană a stabilit, exigențele art. 1

din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în

cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și,

ca

urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Prin

aceeași decizie, s-a concluzionat în sensul că existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este

însă necesar ca instanțele de judecată, să procedeze nu numai la compara

titlurilor părților, dându-se preferință titlului celui mai caracterizat ci de

a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu

alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și

Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în

revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

În

același timp, în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

În raport de aceste statuari

obligatorii, câtă vreme, în cauză, reclamanții și-au configurat exercițiul

dreptului de acces la instanța de judecata, în scopul valorificării pretenției

lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de

proprietate asupra imobilului revendicat - prin formularea unei acțiuni în

revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite

de o îndelungată și constantă jurisprudența naționala, sunt acelea că ea

însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea

fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480-481 C. civ.,

susținând că titlul acestora asupra bunului revendicat nu a fost niciodată

desființat, și în consecință au calitatea de deținători ai unui bun,

această acțiune

impunea așadar instanței de fond o analiză complexă a raportului juridic

litigios dedus judecății,

din perspectiva criteriilor expres menționate în decizia

în interesul legii, inclusiv a calității celor doi reclamanți de a fi titularii

unui bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și verificarea în cauză a existenței elementelor

definitorii ale acțiunii cu care a fost sesizată, atât din perspectiva

legislației interne cât și a practicii C.E.D.O.

Cum în cauză, prima

instanță nu a procedat astfel, ci analiza sa, în ceea ce privește cererea având

ca obiect revendicarea imobilului, a fost limitată, fiind întemeiată exclusiv

pe soluția pronunțată în ceea ce privește primul capăt de cerere, această

acțiune fiind soluționată, în temeiul unei excepții de fond - excepția

rămânerii fără obiect a acțiunii în revendicare, având în vedere și

considerentele expuse anterior în analiza primei critici formulate în apel,

curtea constată ca fiind fondat și acest motiv de apel.

Pe de altă parte, în

prezenta cale de atac cei doi reclamanți au înțeles să formuleze critici și în

ceea ce privește modul de soluționare a cererii având ca obiect constatarea

nulității titlului pârâților, critică a cărei dezlegare se află în strânsă

interdependență cu modul de soluționare a primului capăt de cerere.

În raport de toate

aceste considerente, având în vedere prevederile art. 296 și art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., precum și limitele devoluțiunii stabilite prin formularea

apelului, ca și necesitatea soluționării unitare a cauzei și a respectării

dreptului la un proces echitabil al tuturor părților, s-a admis apelul, s-a

desființat în parte, sentința civilă apelată, și în consecință, cu trimiterea

cauzei spre rejudecarea acțiunii principale la aceeași instanță - Tribunalul

București, care va proceda la rejudecarea acesteia, urmând a se preocupa cu

prioritate de corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv pasiv, prin

raportare la întregul petit al acțiunii deduse judecății.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții E.F.D. și E.E.G. solicitând modificarea ei

în sensul respingerii apelului reclamanților.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel recurenții

susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii,

în condițiile în care s-a desființat hotărârea instanței de apel din cu totul

alte motive, ce nu pot fi încadrate nici măcar în motivele de ordine publică,

dar nici nu au fost invocate de partea adversă în motivele de apel.

Se mai susține că au

fost nesocotite dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009 și

respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În aceeași idee se

susține că existând două categorii de norme juridice ce reglementează aceleași

relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu exercitarea dreptului de

proprietate, în mod firesc, (susțin recurenții) în soluționarea litigiilor de

această natură nu se vor aplica normele cu caracter general ale Codului civil,

ci regulile cu caracter special instituite de Legea nr. 10/2001, singurul act

normativ ce reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv

de stat. Or, această lege impune o procedură administrativă prealabilă

derogatorie și imperativă privind restituirea imobilelor respective, acesta

fiind modul în care legiuitorul a înțeles să se rezolve cererile formulate de

proprietarii deposedați în mod abuziv.

O altă critică

vizează încălcarea art. 10 și 11 din Legea nr. 1/2009 și că prin admiterea

acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., s-a adus atingere și

principiului securității rapoartelor juridice și principiului validității

aparenței în drept, deoarece prin adoptarea Legii nr. 112/1995 s-a creat o

eroare comună și invincibil cu privire la posibilitatea cumpărării de către

foștii chiriași a apartamentelor trecute în proprietatea statului.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că recursul pârâtelor este nefondat.

Instanța de apel a

verificat și analizat hotărârea instanței de fond prin prisma principiului

disponibilității, al rolului activ al instanței în aflarea adevărului obiectiv

și al dreptului la un proces echitabil în condițiile în care instanța de fond,

soluționând litigiul pe excepție, nu a cercetat fondul cauzei.

Astfel prin

principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu

numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin

libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe

fondul pretenției deduse judecății, ci și conținutul procesului, prin

stabilirea codului procesual în privința atât a obiectului cât și a

participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar

putea parcurge.

Ca atare cadrul

procesual este stabilit de reclamant, iar instanța, potrivit art. 129 alin. (6),

C. proc. civ., are obligația de a se pronunța cu privire la toate capetele de

cerere.

Or, din perspectiva

acestor aspecte, instanța de apel în mod legal a reținut că nu au fost

examinate toate petitele acțiunii, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului

cauzei, motiv pentru care se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel susținerile

recurentelor prin prisma celor expuse, sunt nefondate și nefiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții E.F.D. și E.E.G. împotriva Deciziei nr. 128/ A din

18 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2010.