ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 796/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 4751/118/2009, reclamanta SC A.F. SRL a chemat în judecată pârâta CEB (România) SA, solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 110.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, a sumei de 11.000 RON dobânzi legale aferente, a sumei de 10.000 RON reprezentând pierderea suferită, a sumei de 50.000 RON daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile Programului național multianual pe perioada 2002 - 2009 și Procedura de implementare a acestuia, art. 1084 C. civ., art. 720 1 C. proc.

civ., art. 274 C. proc. civ. și art. 998 - 999 și 1084 C. civ. Prin precizările din data de 8 decembrie 2011, reclamanta a arătat că își însușește concluziile raportului de expertiză contrară, solicitând astfel obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 50.000 euro pierdere suferită; 1.313.928 euro beneficiu nerealizat; 3.000 euro costul întocmirii documentației; 190.300,44 RON dobânzi legale (43.634 RON + 2.498 RON + 144.168,44 RON).

Prin Sentința civilă nr. 807 din 28 februarie 2012 Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis în parte cererea precizată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând pierdere suferită, la plata sumei de 43.434 RON dobândă legală aferentă, calculată până la data de 1 septembrie 2011, precum și la plata în continuare a dobânzii legale, până la data plății efective a debitului principal; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 1.313.928 euro beneficiu nerealizat, a sumei de 3.000 euro cheltuieli cu întocmirea documentației, a dobânzii legale aferente acestor sume, a daunelor morale de 50.000 RON; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.819,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Instanța a reținut că sunt întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale: existența unei fapte ilicite săvârșită de pârâtă, crearea unui prejudiciu reclamantei, existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu și existența vinovăției pârâtei în săvârșirea faptei. Fapta ilicită constă, în nerespectarea procedurii de implementare a Programului și a Convenției încheiate cu administratorul acestuia, iar vinovăția pârâtei constă în culpa acesteia în modalitatea de îndeplinire a propriilor obligații legale în acest sens, în absența oricărei cauze care să îi înlăture vinovăția.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța a reținut că fapta ilicită a pârâtei a creat reclamantei un prejudiciu material, constând în pierderea efectiv suferită ca urmare a revenirii pârâtei asupra aprobării inițiale a creditului, a lăsării în nelucrare a dosarului de creditare până în luna iunie a anului 2008, când din corespondența internă a pârâtei, rezultă că funcționarii băncii au realizat că perioada de așteptare la care a fost supusă societatea este nepermis de mare, că trebuie date financiare noi pentru întocmirea contractului de credit, procedând la o reanalizare a cererii raportat la noile condiții de creditare și la situația financiară a societății din anul 2008, deși acordarea alocației și a creditului fusese deja aprobată la nivelul anului 2007. În concordanță cu raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil judiciar C.M., instanța a reținut că prejudiciul creat reclamantei este cert, actual și nu a fost reparat, constând în pierderea alocației financiare nerambursabile în sumă de 50.000 euro, neavând relevanță pentru stabilirea prejudiciului faptul că această alocație ar fi reprezentat parte din prețul de achiziție a unor utilaje, care nu ar fi reprezentat un venit pentru societate, ci investiții în imobilizări corporale, care la rândul lor generează atât venituri, cât și cheltuieli.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este evident, potrivit considerațiilor anterioare. În ceea ce privește beneficiul nerealizat, solicitat de reclamantă a fi acordat în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, instanța a reținut că prin acoperirea beneficiului nerealizat se urmărește a se asigura restabilirea situației anterioare a victimei prejudiciului; în cazul în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent, sub forma acordării de despăgubiri, în raport cu prejudiciul efectiv suferit. Instanța nu a reținut caracterul cert, în sensul de sigur atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare, în privința beneficiului nerealizat invocat de reclamantă și calculat prin raportul de expertiză C.M., într-o primă variantă de calcul, în sumă de 1.313.928 euro, iar într-o a doua variantă de calcul în sumă de 371.448 euro.

Astfel, prejudiciul viitor pretins de reclamantă, constând în profitul nerealizat de societate ca urmare a imposibilității de achiziție a utilajului „Echipament debitare plasmă/oxigaz Oxytone 25 HPC with gaz control", este de fapt un prejudiciu eventual, incert, care nu poate justifica despăgubirea; profiturile preconizate fiind numai o posibilitate, având în vedere caracterul de noutate al activității ce ar fi fost desfășurată cu utilajul respectiv. Nu a fost acordată reclamantei nici suma de 3.000 euro la care a fost evaluat costul documentației de către expert, în absența dovedirii suportării efective a unor cheltuieli cu documentația aferentă cererii de creditare.

De asemenea, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale în cuantum de 50.000 RON, nerezultând prejudicii nepatrimoniale care să fi fost create reclamantei ca urmare a faptei ilicite a pârâtei; nici declarațiile martorilor nu au fost de natură a convinge instanța în acest sens, fiind firească renunțarea unor clienți la înțelegeri ce aveau drept obiect produsele ce ar fi fost realizate cu utilajul respectiv, care nu a mai fost achiziționat. Nu s-a dovedit afectarea bunei reputații a reclamantei în branșa în care activa, activitatea sa obișnuită nefiind perturbată. În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.819,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar, onorarii avocațiale și onorariu expertiză contabilă judiciară.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părți. Curtea a respins apelurile ca nefondate pentru următoarele considerente: Instanța a constatat că apelanta A.F. critică soluția în ceea ce privește neacordarea prejudiciului nerealizat și a daunelor morale, în timp ce apelanta CEB (România) SA critică soluția în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, admiterea capătului de cerere având ca obiect repararea pierderii suferite cu dobânzi, cuantumul cheltuielilor de judecată. Având în vedere aceste aspecte, motivele de apel au fost cercetate împreună. Ceea ce a fost reținut fiind cert în cauză a fost faptul că, după depunerea cererii de solicitare a AFN și a creditului, nu au fost respectate termenele legale stabilite pentru finalizarea procedurii.

În cele din urmă însă, Banca a luat decizia de acordare a creditului, așa cum rezultă din adresa nr. 39217 din 5 decembrie 2008. Contrar celor susținute de către apelantă, nu are nicio relevanță cui aparține culpa pentru această întârziere, raportat la obiectul cererii. Astfel, reclamanta a arătat prin „Precizări" la 8 decembrie 2011 că își însușește concluziile raportului de expertiză contrară, solicitând astfel obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 50.000 euro pierdere suferită; 1.313.928 euro beneficiu nerealizat; 3.000 euro costul întocmirii documentației; 190.300,44 RON dobânzi legale (43.634 RON + 2.498 RON + 144.168,44 RON).

Expertiza a apreciat că pierderea suferită este egală cu suma ce urma să fie acordată cu titlul de alocație financiară nerambursabilă, iar beneficiul nerealizat a fost calculat începând cu data limită de tragere a finanțării (31 decembrie 2008). În aceste condiții, nu face obiectul acțiunii plata eventualelor pagube suferite prin întârzierea finalizării procedurii. De altfel, pentru întârzierea soluționării cererii, Beneficiarul a demarat un litigiu care nu face obiectul acțiunii de față, fiind chiar cauza neacordării în final a creditului. Relevant este însă stabilirea persoanei vinovate pentru faptul că fondul solicitat nu a fost acordat SC A.F. SRL până la data limită stabilită, deși creditul a fost aprobat.

În privința calității procesuale pasive a CEB (România) SA, instanța și-a însușit motivarea instanței de fond. Astfel, Ministerul pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale a încheiat contractul cu pârâta și nu cu Sucursala Constanța a acestei pârâte. Faptul că Sucursala Băncii de la sediul social al Beneficiarului a efectuat demersurile pentru obținerea creditului de către beneficiar, nu înlătură răspunderea celui obligat prin convenția de colaborare încheiată cu Ministerul, Sucursala Constanța acționând ca mandatar. Apelanta SC CEB România SA, deși afirmă că Sucursala Constanța a acționat în nume propriu, nu explică motivul pentru care Ministerul pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale nu a încheiat contractul de colaborare cu Sucursala.

Fiind stabilită calitatea procesuală pasivă a pârâtei, instanța a apreciat că aceasta se află în culpă raportat la neacordarea creditului până la data limită stabilită pentru 31 decembrie 2008. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că Instituția de credit a aprobat creditul fiind gata să-l pună la dispoziția Beneficiarului, acesta fiind invitat până la 8 decembrie 2008 ora 12 la sediul băncii pentru efectuarea demersurilor în vederea punerii fondului la dispoziție (finalul Adresei nr. 39217 din 5 decembrie 2008). Din procesul-verbal din 8 decembrie 2008 a rezultat că A.F. a fost de acord cu condițiile de finanțare. Trebuie subliniat că, anterior acestor demersuri, SC A.F. SRL, apreciind că Banca întârzie nejustificat acordarea creditului, a demarat un litigiu, Banca fiind invitată la conciliere pentru data de 9 ianuarie 2009. La finalul Procesului-verbal din 8 decembrie 2008 se menționează că această invitație la conciliere rămâne valabilă.

Din Adresa nr. 39638 din 10 decembrie 2008 a rezultat că Instituția de credit continuă derularea procedurii, dar că ar fi bine ca SC A.F. să renunțe la diferendul care face obiectul invitației la conciliere din 2 decembrie 2008 (pentru 9 ianuarie 2009) și în acest sens să emită o declarație pe care să Ie-o comunice. Prin Adresa nr. 39786 din 12 decembrie 2008 se continuă în aceeași notă, comunicându-se beneficiarului că se poate prezenta pentru semnarea contractului de credit bancar cu alocație financiară nerambursabilă, a contractelor de garanție reală mobiliară și a documentației aferentă acordării finanțării, dar că banca nu poate dezvolta o relație contractuală în condiții optime sub auspiciile declanșării unui litigiu ce are ca obiect pretenții formulate în baza acestui raport contractual.

Se specifică că rămân în vigoare prevederile Adresei nr. 39638 din 10 decembrie 2008. În concluzie, deși Banca afirma că este gata să încheie actele pentru acordarea creditului cu alocație financiară nerambursabilă, condiționează încheierea actelor de renunțarea reclamantei la litigiul început pentru întârzierea soluționării cererii de acordare a creditului. Această atitudine nu a putut fi apreciată drept una neculpabilă, în final actele nefiind finalizate tocmai pentru că nu s-a depus o declarație de renunțare la litigiul început. Fiind stabilită culpa băncii, instanța a analizat temeinicia cererii reclamantei pentru acoperirea prejudiciului suferit. Cu privire la pierderea suferită, prima instanță a apreciat că aceasta este în sumă de 50.000 euro și reprezintă alocația financiară nerambursabilă.

Instanța de apel a constatat că, în vederea achiziției a trei utilaje pentru retehnologizare, în valoare totală de 146.060 euro, reclamanta ar fi beneficiat de alocația financiară nerambursabile (AFN) de 159.720 RON, echivalent a 50.000 euro, reprezentând 34,23% din valoarea totală a proiectului de investiții, urmând ca restul de 65,77%, reprezentând 306.854 RON, să fie acoperită astfel: prin credit ce va fi solicitat de la Instituția de credit CEB (România) SA Sucursala Constanța, în cuantum de 25%; prin contribuție proprie în cuantum de 40,77%. În consecință, suma de 50.000 euro, nerambursabilă, ar fi fost adăugată de către reclamantă unei sume provenită din surse proprii și din obținerea unui credit pentru achiziționarea unor utilaje, în scopul obținerii de profit.

Ca urmare a atitudinii culpabile a Băncii, mai sus demonstrată, această sumă nu a mai fost obținută. Beneficiarul a achiziționat două din utilaje din surse proprii, însă nu a mai putut achiziționa cel de-al treilea utilaj. S-a apreciat că suma ce ar fi fost obținută ca AFN reprezintă un prejudiciu suferit de către SC A.F. SRL ca urmare a atitudinii culpabile a băncii. Prin raportul de expertiză au fost calculate dobânzi pentru această sumă, reclamanta precizându-și acțiunea în sensul că își însușește concluziile raportului de expertiză. Pentru acest motiv au fost acordate corect dobânzi la suma reprezentând prejudiciu suferit. În privința beneficiului nerealizat, în mod corect prima instanță a apreciat că acesta este unul eventual.

Au fost avute în vedere prevederile art. 1385 alin. (2) și (3) C. civ. potrivit cu care „ se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care Ie-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului". Cu privire la motivul de apel formulat de pârâta SC CEB România SA ce a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată s-au avut în vedere prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și s-a reținut că cererea privind cheltuielile de judecată a fost admisă pentru suma de 19.819,04 RON și nu pentru întreaga sumă achitată de 57.467 RON.

Se constată astfel că prima instanță a avut în vedere admiterea acțiunii în parte. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Constanța secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 312 din 19 iunie 2014 a respins apelurile declarate de apelanta reclamantă A.F. SRL și de apelanta pârâtă CEB România SA ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A.F. SRL, cât și pârâta CEB România SA. Cererea de recurs formulată de către reclamanta A.F. SRL a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Având în vedere aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea în parte a deciziei recurată în sensul admiterii apelului reclamantei și obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat, dobânda legală aferentă acestuia și daune morale. În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă neregularitatea de ordin procedural față de respingerea ca tardiv formulată a cererii de efectuare a expertizei tehnice pentru calculul beneficiului nerealizat. În susținerea acestei neregularități, recurenta arată că necesitatea administrării acestei probe a rezultat în faza de judecată a apelului, fiind incidente dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ. Soluția pronunțată din acest punct de vedere a fost de natură să producă reclamantei o vătămare, în condițiile în care motivarea instanței de apel a depins de concluziile acestui raport de expertiză. În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține lipsa de temei legal a hotărârii, în raport de temeiul de drept reținut incident de către instanța de apel, respectiv art. 6 și art. 1385 alin. (2) și (3) din Noul C. civ. În ceea ce privește greșita aplicare a textelor ce reglementează sarcina probei, susține reclamanta că apelul său a fost respins motivat de imposibilitatea dovedirii cheltuielilor pe care le-ar fi suportat pentru repararea utilajului.

De asemenea, recurenta arată că un alt argument pentru respingerea apelului a fost faptul că utilajul achiziționat era unul cu aspect de noutate, în raport de durata sa medie de viață, care s-a apreciat a fi de 10 ani, precum și față de considerentele reținute privind aprovizionarea cu materie primă. Cererea de recurs formulată de către pârâta CEB România SA a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport de faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, iar în subsidiar, a solicitat, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii apelului pârâtei, cu consecința respingerii în tot a acțiunii.

Recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a obligat Banca la plata dobânzii legale aferente prejudiciului suferit, în contextul în care prima instanță nu fusese învestită cu o astfel de cerere. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel și-a însușit considerentele instanței de fond, în ceea ce privește admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pierderii suferite, în acest fel apreciind greșit obiectul acțiunii și limitele învestirii instanței.

Prin urmare, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale imperative prevăzute de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Instanța de apel a fost în eroare în ceea ce privește motivul de apel al pârâtei, întrucât există o diferență esențială între dobânzile ce fuseseră solicitate și calculate în raport de beneficiul nerealizat și dobânzile calculate în raport de pierderea efectiv suferită. împrejurarea că aceste dobânzi au fost calculate prin cele două rapoarte de expertiză și că reclamanta și-a însușit concluziile sale, nu echivalează cu o cerere de completare/modificare a acțiunii, în contextul în care instanța nu fusese învestită cu o cerere formulată în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. În consecință, respingerea criticii privind acordarea dobânzilor calculate la pierderea efectiv suferită, reprezintă o consecință a încălcării principiului contradictorialității și al dreptului la apărare. De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, în raport de interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv Convenția de colaborare încheiată între Bancă și Ministerul pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În raport de obiectul juridic dedus judecății și de temeiul de drept al acțiunii, instanța trebuia să verifice legalitatea sentinței din perspectiva îndeplinirii de către Bancă a obligațiilor ce ar fi reglementat procesul de negociere dintre cele două părți, în vederea încheierii unui contract de credit.

Instanța a analizat însă modalitatea în care Banca a respectat obligațiile și termenele stabilite prin Convenție, ceea ce reprezintă o schimbare a naturii și înțelesului Convenției. Recurenta-pârâtă invocă principiul relativității cât și cel al opozabilității contractului față de terți, consacrat de art. 973 C. civ., pentru a demonstra că instanța de apel nu putea proceda la interpretarea clauzelor contractuale ce vizau relația dintre Bancă și Minister în dovedirea îndeplinirii răspunderii civile delictuale a Băncii, sub aspectul faptei ilicite. În situația în care incidența acestui principiu de drept nu este reținută, recurenta-pârâtă arată că și-a îndeplinit întocmai dispozițiile contractuale stabilite prin Convenție.

Astfel, din interpretarea art. IV secțiunea 4.01 din contract rezultă că Ministerul avea obligația de a întocmi și transmite către Bancă lista operatorilor economici declarați eligibili, iar după această aprobare, instituția de credit putea trece la analizarea și aprobarea creditului solicitat de reclamantă. Analiza îndeplinirii sau nu a condițiilor în vederea primirii creditului și alocației era realizată de Bancă, procedura de evaluare a societății reclamante fiind finalizată la 28 noiembrie 2008. În aceste condiții, nu se poate vorbi de pasivitatea pârâtei, ci de a reclamantei, care a întârziat completarea documentației necesare acordării creditului. De asemenea, din dispozițiile art. 2 alin. (3), art. 5.02 și art. 6 din Convenție, creditul bancar solicitat de către reclamantă nu se acorda automat, ci doar în condițiile reglementate expres în cadrul Convenției de colaborare încheiată la data de 14 septembrie 2007 între Minister și Bancă.

În consecință, reclamanta nu a îndeplinit, inițial, criteriile de eligibilitate. Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut interpretarea greșită a prevederilor legale, respectiv art. 998 - 999 C. civ., art. 274 C. proc. civ. și art. 41 alin. (2) C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că nu a fost demonstrată săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție, iar reclamanta nu și-a dovedit prejudiciul. Neîncasarea alocației nerambursabile s-a datorat culpei reclamantei, care a refuzat încheierea contractului de credit, deși inițial acceptase condițiile de creditare. Se arată că refuzul inițial al încheierii contractului de credit s-a datorat neîndeplinirii de către reclamantă a condițiilor economice și financiare necesare aprobării creditului.

Deși recurenta-pârâtă nu contestă producerea unui prejudiciu, apreciază că vinovăția sa este înlăturată de fapta victimei însăși, caz exonerator de răspundere. Cu referire la prejudiciul reținut de către instanță, recurenta-pârâtă apreciază soluția nelegală, această sumă neputând reprezenta un venit efectiv pentru societate, ci suma de bani care putea fi utilizată pentru investiții în imobilizări corporale, care ar fi putut fi utilizate în cadrul activității de producție și care ar fi generat venituri și cheltuieli. Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, în ceea ce privește interpretarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc.

civ., cu referire la modalitatea eronată în care instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată Banca, în situația în care acțiunea a fost admisă în parte. Sub un al treilea aspect, recurenta pârâtă a criticat decizia atacată în raport de soluția dată excepției lipsei calității procesual pasivă a reclamantei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de interpretarea greșită a prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ. Din acest punct de vedere, nelegalitatea decurge din interpretarea greșită a principiului răspunderii civile delictuale, respectiv acela că această răspundere este esențialmente personală.

Nu poate fi angajată răspunderea societății mamă fundamentată pe teoria mandatului comercial, întrucât nu poate fi vorba de mandate de reprezentare decât pentru acte juridice nu și pentru fapte juridice. În combaterea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă CEB România SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., excepție respinsă de către instanță prin încheierea de ședință din data de 5 martie 2013, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte analizând criticile formulate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, îl apreciază ne fondat, având în vedere următoarele considerente: Examinând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. care dau posibilitatea părților să invoce pe calea recursului toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității cu excepția celor care constituie motive distincte de recurs prevăzute la pct. 1 - 4 din același text de lege (art. 304 C. proc. civ.) precum și nesocotirea tuturor principiilor fundamentale ale procedurii civile care nu se încadrează în celelalte motive de recurs și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte, constată că, în cauza de față recursul promovat de recurenta-reclamantă din acest punct de vedere este nefondat. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale care reglementează posibilitatea administrării probelor în apel, în mod judicios considerând că, în lipsa prezentării dovezilor invocate în susținerea apelului, nu este suficientă, pentru a face aplicarea prevederilor art. 295 C. proc.

civ., simpla invocare a unei soluții greșite. Simpla solicitare în fața instanței de control judiciar a necesității administrării probei cu expertiză de specialitate mecanică, în condițiile în care acest lucru nu a fost solicitat în condiții de regularitate procesuală, în fața instanțelor de fond, nu este de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce privește corecta aplicare a prevederilor legale referitoare la condițiile de refacere a probatoriului în faza apelului. Faptul că recurenta-reclamantă nu a cunoscut necesitatea administrării unei astfel de probe decât ulterior primei zile de înfățișare, nu poate constitui un element care să determine nelegalitatea soluției de respingere dată de instanța de apel cu privire la refacerea probatoriului.

Se reține, totodată, corecta respingere ca tardivă a probei cu expertiză tehnică solicitată de recurenta-reclamantă în cursul judecării apelului. Se observă că la momentul procedural al punerii în discuția părților a probatoriului ce urma să fie administrat în cauză, recurenta-reclamantă nu a solicitat efectuarea expertizei tehnice, în condițiile în care critica neacordarea de către instanța de fond a beneficiului nerealizat. În consecință, în raport de criticile sale, recurenta-reclamantă trebuia să solicite efectuarea expertizei la momentul acordării cuvântului pe aspectul probatoriului.

În aceste condiții, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante referitoare la apariția necesității efectuării expertizei doar după ce a luat cunoștință de susținerile pârâtei din cuprinsul memoriului de apel, pentru următoarele considerente: procedural, memoriul de apel al pârâtei a fost comunicat anterior discutării probatoriului, totodată, pârâta nu avea motiv să conteste capete de cerere principală soluționate în favoarea sa; așa cum s-a arătat deja, reclamanta a criticat respingerea capătului de cerere referitor la neacordarea beneficiului nerealizat și, în consecință, avea obligația legală de a solicita în termenul procedural, toate probele necesare, în opinia sa, pentru dovedirea pretențiilor sale.

Din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din punct de vedere al lipsei acesteia de temei legal, având în vedere textele legale găsite incidente de către instanța de apel, respectiv cele ale Noului C. civ., care sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății. Nelegalitatea din acest punct de vedere nu subzistă. Astfel cum reține recurenta-reclamantă, deși instanța de apel face trimitere la dispozițiile art. 1365 din Noul C. civ., care reprezintă transpunerea într-o normă juridică a ceea ce practica și doctrina stabiliseră sub imperiul vechii reglementări, și anume faptul că prejudiciul ce se solicită a fi acoperit poate fi și viitor, cu condiția să fie cert, acest temei legal reținut de către instanță nu este de natură să afecteze legalitatea soluției și raționamentul instanței.

În reglementarea Codului civil din 1865, în ceea ce privește prejudiciul sunt instituite două condiții, și anume acesta să fie cert și actual. În lipsa acestor condiții, evaluarea pagubei produsă prin culpă nu este posibilă. Observația instanței are în vedere faptul că dauna ipotetică nu trebuie confundată cu dauna viitoare. Acest al doilea element constitutiv al responsabilității civile a fost reglementat în Noul C. civ. în secțiunea a VI-a din Capitolul IV, unde este tratată repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, fiind reținute aceleași calități ale reparației, de a fi compensatorie și integrală, însă sub condiția certitudinii prejudiciului. Din acest punct de vedere, dauna ipotetică, nu poate justifica despăgubirea solicitată de reclamantă.

În ce privește considerentele instanțelor devolutive cu privire la respingerea capătului de cerere privind beneficiul nerealizat, se constată că în această etapă procesuală criticile recurentei-reclamantă care fac trimitere la proba cu expertiză administrată în cauză nu pot fi analizate. Recurenta-reclamantă formulează critici în ceea ce privește concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, prin care s-a reținut că utilajul achiziționat era unul cu aspect de noutate, nu a putut fi determinată durata sa medie de viață, costurile de întreținere și frecvență, reparației și dificultățile privind achiziționarea cu materie primă.

Din enumerarea acestor argumente ale recurentei, este evident că prin criticile formulate este exprimată nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză și o restabilire a situației de fapt, deși a invocat ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte analizând criticile formulate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, îl apreciază fondat, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., având în vedere următoarele considerente: Acest motiv de nelegalitate cuprinde două ipoteze distincte, recurenta-pârâtă invocând ipoteza potrivit căreia instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut - extra petita.

Soluționând apelul pârâtei, instanța de apel a dat o dezlegare greșită criticii în legătură cu admiterea capătului de cerere privind dobânda la pierderea efectiv suferită, în condițiile în care instanța de fond nu a fost învestită cu o cerere formulată în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prin petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 110.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, 11.000 RON reprezentând dobânzi legale aferente sumei pretinse cu titlu de beneficiu nerealizat, 10.000 RON reprezentând pierderea suferită și 50.000 RON cu titlu de daune morale. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

„.. în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Prin urmare, se constată că instanța de apel a apreciat în mod greșit obiectul cererii deduse judecății, precum și limitele de învestire ale instanței. Considerentele recurentei-pârâte în sensul că reclamanta și-a însușit concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, nu reprezintă o cerere de completare/modificare a cererii de chemare în judecată, formulată în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. sunt corecte, urmând a fi reținute întocmai de către instanța de recurs. În consecință, se constată că soluția instanței de apel în ce privește dezlegarea dată acestui capăt al cererii reclamantei a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, prin raportare la dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., potrivit căruia instanța are obligația de a pune în discuția părților orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. Pentru aceste considerente, soluția Curții de apel a fost pronunțată cu neobservarea dispozițiilor legale analizate și potrivit art. 304 pct. 6 raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei se va admite în parte, iar decizia va fi modificată în sensul dispozitivului. În continuare, Înalta Curte urmează a examina motivele de nelegalitate invocate de către recurenta-pârâtă în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., constatând că acestea sunt nefondate. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-pârâtă invocă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății în raport de nerespectarea principiului relativității cât și a celui privind opozabilitatea contractului față de terți. Se reproșează din acest punct de vedere instanței, că a procedat la interpretarea clauzelor contractuale ce vizau relația dintre Bancă și Minister în dovedirea îndeplinirii răspunderii civile delictuale a Băncii, sub aspectul faptei ilicite. Criticile sunt nefondate. Între Ministerul pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, în calitate de furnizor de ajutor de stat și pârâta CEB în calitate de instituție bancară, s-a încheiat Convenția de colaborare din 14 iulie 2007, în aplicarea prevederilor art. 4.1 din Procedură.

Din Convenție a rezultat că pârâta a fost selectată de Minister în scopul implementării și derulării programului aferent anului bugetar 2007 prin care banca urma să acorde alocații financiare nerambursabile beneficiarilor eligibili, în limita fondului și credite bancare din sursele sale. Recurenta-pârâtă face trimitere la obiectul cererii deduse judecății, respectiv obligarea Băncii la pierderea alocației financiare nerambursabile în sumă de 50.000 euro, pentru a demonstra că instanța de apel a schimbat natura și înțelesul Convenției, în condițiile în care a analizat modalitatea în care Banca a respectat obligațiile și termenele stabilite prin Convenție, în dovedirea culpei Băncii, care a condus la imposibilitatea reclamantei de a încasa alocația financiară nerambursabilă.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 973 C. civ., potrivit cărui „convențiile nu au efect decât între părțile contractante" pentru a demonstra că efectele obligatorii ale Convenției privesc numai părțile contractante, însă izvorul pretențiilor reclamantei este întemeiat pe răspunderea civilă delictuală și nu pe cea contractuală. În consecință, aprecierile instanței nu au vizat interpretarea puterii actului, față de raporturile dintre părți. În speță, instanța a analizat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar trimiterea la Convenția încheiată de pârâtă cu Ministerul a avut în vedere efectul actului, în raporturile sale față de terți. Din acest punct de vedere, noțiunea de efecte corespunde accepțiunii dată de principiul opozabilității contractului față de terți.

Revenind la considerentele recurentei-pârâte care vizează îndeplinirea obligațiilor contractuale stabilite prin Convenție, și la faptul că nu poate fi vorba de pasivitate din partea sa, precum și de faptul că inițial reclamanta nu a îndeplinit criteriile de eligibilitate, Înalta Curte reține că fapta ilicită a pârâtei a constat în nerespectarea procedurii de implementare a Programului și a Convenției încheiate cu administratorul acestuia, iar culpa acesteia constă în modalitatea de îndeplinire a propriilor obligații legale în acest sens.

Trimiterile recurentei-pârâte la necesitatea respectării normelor bancare și la prevederile din Convenție care conțin criteriile de eligibilitate pe care trebuia să le îndeplinească reclamanta, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care s-a reținut atitudinea culpabilă a Băncii care a condiționat acordarea creditului cu alocație financiară nerambursabilă de încheierea actelor de renunțare la litigiul început pentru soluționarea cererii de acordare a creditului. Din punct de vedere al nelegalității în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă greșita interpretare privind întrunirea condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, susținând că pârâta nu a săvârșit fapta ilicită reținută în sarcina sa cu vinovăție.

Se susține și existența unei cauze exoneratoare de răspundere, fapta victimei însăși, respectiv a reclamantei, care a refuzat încheierea contractului de credit, deși inițial acceptase condițiile de creditare. Înalta Curte constată că analiza acestui motiv de recurs, prin care se invocă lipsa de culpă a pârâtei pentru neacordarea creditului până la data limită stabilită pentru 31 decembrie 2008 nu poate viza probatoriile efectuate în cauză, respectiv înscrisuri, stabilirea situației de fapt fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive. Plecând de la aceste considerente, nu se poate concluziona în sensul că reclamanta a refuzat încheierea contractului de credit, în condițiile în care probele administrate în cauză au stabilit că pârâta a condiționat acordarea creditului și alocației de renunțarea reclamantei la pretențiile exprimate prin convocarea la conciliere directă.

În consecință, ipoteza unei caz exonerator de răspundere privind fapta victimei însăși nu subzistă. Criticile referitoare la cuantificarea prejudiciului, urmează a fi respinse, având în vedere că pierderea efectiv suferită nu se poate raporta la venituri sau profit, criterii care nu au caracter de certitudine. Însăși recurenta-pârâtă observă că suma de 50.000 euro ar fi reprezentat 60% din valoarea fără TVA de achiziție a echipamentului tehnic de producție. Din punct de vedere al interpretării greșite a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pune în discuție, în realitate, chestiunea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată, în situația în care acțiunea reclamantei a fost admisă în parte.

Recurenta-pârâtă nu a invocat dispozițiile art. 276 C. proc. civ., care nu sunt aplicabile în speță, întrucât compensarea cheltuielilor de judecată nu poate fi incidență, în cauză pârâta neinvocând pretenții proprii. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând că pârâta, fiind în culpă procesuală, ca parte care a pierdut litigiului, va suporta cheltuielile de judecată, astfel cum au fost stabilite de către instanța de fond. Critica privind cuantumul acestor cheltuieli, reprezintă o critică de netemeinicie, și întrucât se bazează pe interpretarea materialului probator existent la dosarul cauzei, nu poate fi efectuată în această etapă procesuală.

Nelegalitatea invocată de către recurenta-pârâtă în legătură cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., nu va fi reținută. Recurenta-pârâtă infirmă teoria mandatului de reprezentare, în ce privește faptele juridice, reținută de către instanța de fond în motivarea respingerii excepției lipsei calității procesual pasivă. Înalta Curte reține că posibilitatea de acordarea a alocației financiare nerambursabile și a creditului aparține pârâtei CEB SA, în calitatea sa de instituție de credit participantă la program, mandatul de reprezentare acordat Sucursalei Constanța fiind dat pentru efectuarea demersurilor pentru obținerea creditului și încheierea contractului. În aceste condiții, răspunderea celui obligat prin Convenția de colaborare încheiată cu Ministerul aparține pârâtei.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, față de prevederile art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei SC A.F. SRL ca nefondat, va admite recursul pârâtei CEB România SA, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul pârâtei împotriva sentinței de fond și va înlătura dispoziția privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă debitului în sumă de 50.000 euro, va menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Față de cererea formulată de recurenta-pârâtă privind acordarea de cheltuieli de judecată ocazionate de exercitarea acestei căi de atac, având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) raportat la art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., având în vedere soluția pronunțată de Înalta Curte, urmează a admite cererea și a dispune obligarea recurentei-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru aferente judecății în recurs și apel, și onorariu de avocat, prin apreciere, în cuantum total de 7.692,68 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.F. SRL împotriva Deciziei civile nr. 312 din 19 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Admite recursul declarat de pârâta CEB România SA împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtei CEB România SA declarat împotriva Sentinței nr. 807 din 28 februarie 2012 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtei CEB România SA la plata dobânzii legale, calculată asupra debitului de 50.000 RON. Menține în rest dispozițiile deciziei și sentinței.

Obligă recurenta A.F. SRL la plata sumei de 7.692,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei CEB România SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015. Procesat de GGC - LM