ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 796/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 796/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 4751/118/2009, reclamanta SC A.F. SRL a chemat

în judecată pârâta CEB (România) SA, solicitând instanței obligarea acesteia la

plata sumei de 110.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, a sumei de 11.000

RON dobânzi legale aferente, a sumei de 10.000 RON reprezentând pierderea

suferită, a sumei de 50.000 RON daune morale, precum și la plata cheltuielilor

de judecată.

În drept au fost

invocate dispozițiile Programului național multianual pe perioada 2002 - 2009

și Procedura de implementare a acestuia, art. 1084 C. civ., art. 720

1

C. proc. civ., art. 274 C. proc. civ. și art. 998 - 999 și 1084 C. civ.

Prin precizările din

data de 8 decembrie 2011, reclamanta a arătat că își însușește concluziile raportului

de expertiză contrară, solicitând astfel obligarea pârâtei la plata

următoarelor sume: 50.000 euro pierdere suferită; 1.313.928 euro beneficiu

nerealizat; 3.000 euro costul întocmirii documentației; 190.300,44 RON dobânzi

legale (43.634 RON + 2.498 RON + 144.168,44 RON).

Prin Sentința civilă

nr. 807 din 28 februarie 2012 Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis în parte cererea precizată

în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro,

în echivalent RON la data plății, reprezentând pierdere suferită, la plata

sumei de 43.434 RON dobândă legală aferentă, calculată până la data de 1

septembrie 2011, precum și la plata în continuare a dobânzii legale, până la

data plății efective a debitului principal; a respins ca neîntemeiate celelalte

pretenții ale reclamantei, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de

1.313.928 euro beneficiu nerealizat, a sumei de 3.000 euro cheltuieli cu

întocmirea documentației, a dobânzii legale aferente acestor sume, a daunelor

morale de 50.000 RON; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de

19.819,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Instanța a reținut că

sunt întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale: existența

unei fapte ilicite săvârșită de pârâtă, crearea unui prejudiciu reclamantei,

existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu și existența

vinovăției pârâtei în săvârșirea faptei.

Fapta ilicită constă,

în nerespectarea procedurii de implementare a Programului și a Convenției

încheiate cu administratorul acestuia, iar vinovăția pârâtei constă în culpa

acesteia în modalitatea de îndeplinire a propriilor obligații legale în acest

sens, în absența oricărei cauze care să îi înlăture vinovăția.

În ceea ce privește

prejudiciul, instanța a reținut că fapta ilicită a pârâtei a creat reclamantei

un prejudiciu material, constând în pierderea efectiv suferită ca urmare a revenirii

pârâtei asupra aprobării inițiale a creditului, a lăsării în nelucrare a

dosarului de creditare până în luna iunie a anului 2008, când din corespondența

internă a pârâtei, rezultă că funcționarii băncii au realizat că perioada de

așteptare la care a fost supusă societatea este nepermis de mare, că trebuie

date financiare noi pentru întocmirea contractului de credit, procedând la o

reanalizare a cererii raportat la noile condiții de creditare și la situația

financiară a societății din anul 2008, deși acordarea alocației și a creditului

fusese deja aprobată la nivelul anului 2007.

În concordanță cu

raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil

judiciar C.M., instanța a reținut că prejudiciul creat reclamantei este cert,

actual și nu a fost reparat, constând în pierderea alocației financiare

nerambursabile în sumă de 50.000 euro, neavând relevanță pentru stabilirea

prejudiciului faptul că această alocație ar fi reprezentat parte din prețul de

achiziție a unor utilaje, care nu ar fi reprezentat un venit pentru societate,

ci investiții în imobilizări corporale, care la rândul lor generează atât

venituri, cât și cheltuieli.

Raportul de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este evident, potrivit

considerațiilor anterioare.

În ceea ce privește

beneficiul nerealizat, solicitat de reclamantă a fi acordat în temeiul

principiului reparării integrale a prejudiciului, instanța a reținut că prin

acoperirea beneficiului nerealizat se urmărește a se asigura restabilirea

situației anterioare a victimei prejudiciului; în cazul în care repararea în

natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent, sub forma acordării

de despăgubiri, în raport cu prejudiciul efectiv suferit. Instanța nu a reținut

caracterul cert, în sensul de sigur atât în privința existenței, cât și a

posibilității de evaluare, în privința beneficiului nerealizat invocat de

reclamantă și calculat prin raportul de expertiză C.M., într-o primă variantă

de calcul, în sumă de 1.313.928 euro, iar într-o a doua variantă de calcul în

sumă de 371.448 euro. Astfel, prejudiciul viitor pretins de reclamantă,

constând în profitul nerealizat de societate ca urmare a imposibilității de

achiziție a utilajului „Echipament debitare plasmă/oxigaz Oxytone 25 HPC with

gaz control", este de fapt un prejudiciu eventual, incert, care nu poate

justifica despăgubirea; profiturile preconizate fiind numai o posibilitate,

având în vedere caracterul de noutate al activității ce ar fi fost desfășurată

cu utilajul respectiv.

Nu a fost acordată reclamantei

nici suma de 3.000 euro la care a fost evaluat costul documentației de către

expert, în absența dovedirii suportării efective a unor cheltuieli cu

documentația aferentă cererii de creditare.

De asemenea, a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor

morale în cuantum de 50.000 RON, nerezultând prejudicii nepatrimoniale care să

fi fost create reclamantei ca urmare a faptei ilicite a pârâtei; nici

declarațiile martorilor nu au fost de natură a convinge instanța în acest sens,

fiind firească renunțarea unor clienți la înțelegeri ce aveau drept obiect

produsele ce ar fi fost realizate cu utilajul respectiv, care nu a mai fost

achiziționat. Nu s-a dovedit afectarea bunei reputații a reclamantei în branșa

în care activa, activitatea sa obișnuită nefiind perturbată.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de

19.819,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru,

timbru judiciar, onorarii avocațiale și onorariu expertiză contabilă judiciară.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel ambele părți.

Curtea a respins

apelurile ca nefondate pentru următoarele considerente:

Instanța a constatat

că apelanta A.F. critică soluția în ceea ce privește neacordarea prejudiciului

nerealizat și a daunelor morale, în timp ce apelanta CEB (România) SA critică

soluția în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive,

admiterea capătului de cerere având ca obiect repararea pierderii suferite cu

dobânzi, cuantumul cheltuielilor de judecată.

Având în vedere

aceste aspecte, motivele de apel au fost cercetate împreună.

Ceea ce a fost

reținut fiind cert în cauză a fost faptul că, după depunerea cererii de

solicitare a AFN și a creditului, nu au fost respectate termenele legale

stabilite pentru finalizarea procedurii. În cele din urmă însă, Banca a luat

decizia de acordare a creditului, așa cum rezultă din adresa nr. 39217 din 5

decembrie 2008.

Contrar celor

susținute de către apelantă, nu are nicio relevanță cui aparține culpa pentru

această întârziere, raportat la obiectul cererii. Astfel, reclamanta a arătat

prin „Precizări" la 8 decembrie 2011 că își însușește concluziile

raportului de expertiză contrară, solicitând astfel obligarea pârâtei la plata

următoarelor sume: 50.000 euro pierdere suferită; 1.313.928 euro beneficiu

nerealizat; 3.000 euro costul întocmirii documentației; 190.300,44 RON dobânzi

legale (43.634 RON + 2.498 RON + 144.168,44 RON).

Expertiza a apreciat

că pierderea suferită este egală cu suma ce urma să fie acordată cu titlul de

alocație financiară nerambursabilă, iar beneficiul nerealizat a fost calculat

începând cu data limită de tragere a finanțării (31 decembrie 2008). În aceste

condiții, nu face obiectul acțiunii plata eventualelor pagube suferite prin

întârzierea finalizării procedurii. De altfel, pentru întârzierea soluționării

cererii, Beneficiarul a demarat un litigiu care nu face obiectul acțiunii de

față, fiind chiar cauza neacordării în final a creditului.

Relevant este însă

stabilirea persoanei vinovate pentru faptul că fondul solicitat nu a fost

acordat SC A.F. SRL până la data limită stabilită, deși creditul a fost

aprobat.

În privința calității

procesuale pasive a CEB (România) SA, instanța și-a însușit motivarea instanței

de fond. Astfel, Ministerul pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț,

Turism și Profesii Liberale a încheiat contractul cu pârâta și nu cu Sucursala

Constanța a acestei pârâte. Faptul că Sucursala Băncii de la sediul social al

Beneficiarului a efectuat demersurile pentru obținerea creditului de către

beneficiar, nu înlătură răspunderea celui obligat prin convenția de colaborare

încheiată cu Ministerul, Sucursala Constanța acționând ca mandatar. Apelanta SC

CEB România SA, deși afirmă că Sucursala Constanța a acționat în nume propriu,

nu explică motivul pentru care Ministerul pentru întreprinderi Mici și

Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale nu a încheiat contractul de

colaborare cu Sucursala.

Fiind stabilită

calitatea procesuală pasivă a pârâtei, instanța a apreciat că aceasta se află

în culpă raportat la neacordarea creditului până la data limită stabilită

pentru 31 decembrie 2008.

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei a rezultat că Instituția de credit a aprobat creditul

fiind gata să-l pună la dispoziția Beneficiarului, acesta fiind invitat până la

8 decembrie 2008 ora 12 la sediul băncii pentru efectuarea demersurilor în

vederea punerii fondului la dispoziție (finalul Adresei nr. 39217 din 5

decembrie 2008). Din procesul-verbal din 8 decembrie 2008 a rezultat că A.F. a

fost de acord cu condițiile de finanțare. Trebuie subliniat că, anterior

acestor demersuri, SC A.F. SRL, apreciind că Banca întârzie nejustificat

acordarea creditului, a demarat un litigiu, Banca fiind invitată la conciliere pentru

data de 9 ianuarie 2009. La finalul Procesului-verbal din 8 decembrie 2008 se

menționează că această invitație la conciliere rămâne valabilă.

Din Adresa nr. 39638

din 10 decembrie 2008 a rezultat că Instituția de credit continuă derularea

procedurii, dar că ar fi bine ca SC A.F. să renunțe la diferendul care face

obiectul invitației la conciliere din 2 decembrie 2008 (pentru 9 ianuarie 2009)

și în acest sens să emită o declarație pe care să Ie-o comunice.

Prin Adresa nr. 39786

din 12 decembrie 2008 se continuă în aceeași notă, comunicându-se

beneficiarului că se poate prezenta pentru semnarea contractului de credit

bancar cu alocație financiară nerambursabilă, a contractelor de garanție reală

mobiliară și a documentației aferentă acordării finanțării, dar că banca nu

poate dezvolta o relație contractuală în condiții optime sub auspiciile

declanșării unui litigiu ce are ca obiect pretenții formulate în baza acestui

raport contractual. Se specifică că rămân în vigoare prevederile Adresei nr.

39638 din 10 decembrie 2008.

În concluzie, deși

Banca afirma că este gata să încheie actele pentru acordarea creditului cu

alocație financiară nerambursabilă, condiționează încheierea actelor de

renunțarea reclamantei la litigiul început pentru întârzierea soluționării cererii

de acordare a creditului.

Această atitudine nu

a putut fi apreciată drept una neculpabilă, în final actele nefiind finalizate

tocmai pentru că nu s-a depus o declarație de renunțare la litigiul început.

Fiind stabilită culpa

băncii, instanța a analizat temeinicia cererii reclamantei pentru acoperirea

prejudiciului suferit.

Cu privire la

pierderea suferită, prima instanță a apreciat că aceasta este în sumă de 50.000

euro și reprezintă alocația financiară nerambursabilă.

Instanța de apel a

constatat că, în vederea achiziției a trei utilaje pentru retehnologizare, în

valoare totală de 146.060 euro, reclamanta ar fi beneficiat de alocația

financiară nerambursabile (AFN) de 159.720 RON, echivalent a 50.000 euro,

reprezentând 34,23% din valoarea totală a proiectului de investiții, urmând ca

restul de 65,77%, reprezentând 306.854 RON, să fie acoperită astfel: prin

credit ce va fi solicitat de la Instituția de credit CEB (România) SA Sucursala

Constanța, în cuantum de 25%; prin contribuție proprie în cuantum de 40,77%.

În consecință, suma

de 50.000 euro, nerambursabilă, ar fi fost adăugată de către reclamantă unei

sume provenită din surse proprii și din obținerea unui credit pentru

achiziționarea unor utilaje, în scopul obținerii de profit.

Ca urmare a atitudinii

culpabile a Băncii, mai sus demonstrată, această sumă nu a mai fost obținută.

Beneficiarul a achiziționat două din utilaje din surse proprii, însă nu a mai

putut achiziționa cel de-al treilea utilaj.

S-a apreciat că suma

ce ar fi fost obținută ca AFN reprezintă un prejudiciu suferit de către SC A.F.

SRL ca urmare a atitudinii culpabile a băncii.

Prin raportul de

expertiză au fost calculate dobânzi pentru această sumă, reclamanta

precizându-și acțiunea în sensul că își însușește concluziile raportului de

expertiză. Pentru acest motiv au fost acordate corect dobânzi la suma

reprezentând prejudiciu suferit.

În privința

beneficiului nerealizat, în mod corect prima instanță a apreciat că acesta este

unul eventual.

Au fost avute în

vedere prevederile art. 1385 alin. (2) și (3) C. civ. potrivit cu care „ se vor

putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui

este neîndoielnică. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel

prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl

realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care Ie-a făcut

pentru evitarea sau limitarea prejudiciului".

Cu privire la motivul

de apel formulat de pârâta SC CEB România SA ce a vizat cuantumul cheltuielilor

de judecată s-au avut în vedere prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și

s-a reținut că cererea privind cheltuielile de judecată a fost admisă pentru

suma de 19.819,04 RON și nu pentru întreaga sumă achitată de 57.467 RON. Se

constată astfel că prima instanță a avut în vedere admiterea acțiunii în parte.

Pentru aceste

considerente, Curtea de Apel Constanța secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 312 din 19 iunie 2014 a

respins apelurile declarate de apelanta reclamantă A.F. SRL și de apelanta

pârâtă CEB România SA ca nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A.F. SRL, cât și pârâta CEB

România SA.

Cererea de recurs

formulată de către reclamanta A.F. SRL a fost întemeiată pe dispozițiile art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Având în vedere

aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea

recursului, în principal, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea în parte a

deciziei recurată în sensul admiterii apelului reclamantei și obligarea pârâtei

la plata beneficiului nerealizat, dobânda legală aferentă acestuia și daune

morale.

În temeiul motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

invocă neregularitatea de ordin procedural față de respingerea ca tardiv

formulată a cererii de efectuare a expertizei tehnice pentru calculul

beneficiului nerealizat. În susținerea acestei neregularități, recurenta arată

că necesitatea administrării acestei probe a rezultat în faza de judecată a

apelului, fiind incidente dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Soluția pronunțată

din acest punct de vedere a fost de natură să producă reclamantei o vătămare,

în condițiile în care motivarea instanței de apel a depins de concluziile

acestui raport de expertiză.

În raport de motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține lipsa de

temei legal a hotărârii, în raport de temeiul de drept reținut incident de

către instanța de apel, respectiv art. 6 și art. 1385 alin. (2) și (3) din Noul

C. civ.

În ceea ce privește

greșita aplicare a textelor ce reglementează sarcina probei, susține reclamanta

că apelul său a fost respins motivat de imposibilitatea dovedirii cheltuielilor

pe care le-ar fi suportat pentru repararea utilajului. De asemenea, recurenta

arată că un alt argument pentru respingerea apelului a fost faptul că utilajul

achiziționat era unul cu aspect de noutate, în raport de durata sa medie de

viață, care s-a apreciat a fi de 10 ani, precum și față de considerentele

reținute privind aprovizionarea cu materie primă.

Cererea de recurs

formulată de către pârâta CEB România SA a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a

solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurată și

trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport de faptul că instanța a acordat

ceea ce nu s-a cerut, iar în subsidiar, a solicitat, modificarea deciziei

recurată, în sensul admiterii apelului pârâtei, cu consecința respingerii în

tot a acțiunii.

Recurenta-pârâtă a

susținut nelegalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, în raport

de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a

acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a obligat Banca la plata dobânzii

legale aferente prejudiciului suferit, în contextul în care prima instanță nu

fusese învestită cu o astfel de cerere.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel și-a

însușit considerentele instanței de fond, în ceea ce privește admiterea

capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente

pierderii suferite, în acest fel apreciind greșit obiectul acțiunii și limitele

învestirii instanței.

Prin urmare, instanța

de apel a încălcat dispozițiile legale imperative prevăzute de art. 129 alin.

(6) C. proc. civ.

Instanța de apel a

fost în eroare în ceea ce privește motivul de apel al pârâtei, întrucât există

o diferență esențială între dobânzile ce fuseseră solicitate și calculate în

raport de beneficiul nerealizat și dobânzile calculate în raport de pierderea

efectiv suferită. împrejurarea că aceste dobânzi au fost calculate prin cele

două rapoarte de expertiză și că reclamanta și-a însușit concluziile sale, nu

echivalează cu o cerere de completare/modificare a acțiunii, în contextul în

care instanța nu fusese învestită cu o cerere formulată în condițiile art. 132

alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, respingerea

criticii privind acordarea dobânzilor calculate la pierderea efectiv suferită,

reprezintă o consecință a încălcării principiului contradictorialității și al

dreptului la apărare.

De asemenea,

recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei pronunțată de către instanța

de apel, în raport de interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății,

respectiv Convenția de colaborare încheiată între Bancă și Ministerul pentru

întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, în raport

de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de obiectul

juridic dedus judecății și de temeiul de drept al acțiunii, instanța trebuia să

verifice legalitatea sentinței din perspectiva îndeplinirii de către Bancă a obligațiilor

ce ar fi reglementat procesul de negociere dintre cele două părți, în vederea

încheierii unui contract de credit.

Instanța a analizat

însă modalitatea în care Banca a respectat obligațiile și termenele stabilite

prin Convenție, ceea ce reprezintă o schimbare a naturii și înțelesului

Convenției.

Recurenta-pârâtă

invocă principiul relativității cât și cel al opozabilității contractului față

de terți, consacrat de art. 973 C. civ., pentru a demonstra că instanța de apel

nu putea proceda la interpretarea clauzelor contractuale ce vizau relația

dintre Bancă și Minister în dovedirea îndeplinirii răspunderii civile

delictuale a Băncii, sub aspectul faptei ilicite.

În situația în care

incidența acestui principiu de drept nu este reținută, recurenta-pârâtă arată

că și-a îndeplinit întocmai dispozițiile contractuale stabilite prin Convenție.

Astfel, din

interpretarea art. IV secțiunea 4.01 din contract rezultă că Ministerul avea

obligația de a întocmi și transmite către Bancă lista operatorilor economici

declarați eligibili, iar după această aprobare, instituția de credit putea

trece la analizarea și aprobarea creditului solicitat de reclamantă.

Analiza îndeplinirii

sau nu a condițiilor în vederea primirii creditului și alocației era realizată

de Bancă, procedura de evaluare a societății reclamante fiind finalizată la 28

noiembrie 2008. În aceste condiții, nu se poate vorbi de pasivitatea pârâtei,

ci de a reclamantei, care a întârziat completarea documentației necesare

acordării creditului.

De asemenea, din dispozițiile

art. 2 alin. (3), art. 5.02 și art. 6 din Convenție, creditul bancar solicitat

de către reclamantă nu se acorda automat, ci doar în condițiile reglementate

expres în cadrul Convenției de colaborare încheiată la data de 14 septembrie

2007 între Minister și Bancă. În consecință, reclamanta nu a îndeplinit,

inițial, criteriile de eligibilitate.

Prin motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

susținut interpretarea greșită a prevederilor legale, respectiv art. 998 - 999

C. civ., art. 274 C. proc. civ. și art. 41 alin. (2) C. proc. civ.

Sub un prim aspect,

recurenta-pârâtă arată că nu a fost demonstrată săvârșirea unei fapte ilicite

cu vinovăție, iar reclamanta nu și-a dovedit prejudiciul.

Neîncasarea alocației

nerambursabile s-a datorat culpei reclamantei, care a refuzat încheierea

contractului de credit, deși inițial acceptase condițiile de creditare. Se

arată că refuzul inițial al încheierii contractului de credit s-a datorat

neîndeplinirii de către reclamantă a condițiilor economice și financiare

necesare aprobării creditului.

Deși recurenta-pârâtă

nu contestă producerea unui prejudiciu, apreciază că vinovăția sa este

înlăturată de fapta victimei însăși, caz exonerator de răspundere.

Cu referire la

prejudiciul reținut de către instanță, recurenta-pârâtă apreciază soluția

nelegală, această sumă neputând reprezenta un venit efectiv pentru societate,

ci suma de bani care putea fi utilizată pentru investiții în imobilizări

corporale, care ar fi putut fi utilizate în cadrul activității de producție și

care ar fi generat venituri și cheltuieli.

Sub un al doilea

aspect, recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța

de apel, în ceea ce privește interpretarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc.

civ., cu referire la modalitatea eronată în care instanța de apel a confirmat

soluția primei instanțe cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la

care a fost obligată Banca, în situația în care acțiunea a fost admisă în

parte.

Sub un al treilea

aspect, recurenta pârâtă a criticat decizia atacată în raport de soluția dată

excepției lipsei calității procesual pasivă a reclamantei, fiind incident

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de

interpretarea greșită a prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.

Din acest punct de

vedere, nelegalitatea decurge din interpretarea greșită a principiului

răspunderii civile delictuale, respectiv acela că această răspundere este

esențialmente personală. Nu poate fi angajată răspunderea societății mamă

fundamentată pe teoria mandatului comercial, întrucât nu poate fi vorba de

mandate de reprezentare decât pentru acte juridice nu și pentru fapte juridice.

În combaterea cererii

de recurs formulată de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă CEB România SA a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului în

temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., excepție respinsă de către

instanță prin încheierea de ședință din data de 5 martie 2013, iar în subsidiar

a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Decizia înaltei Curți

de Casație și Justiție

Înalta Curte

analizând criticile formulate de către recurenta-reclamantă prin cererea de

recurs, îl apreciază ne fondat, având în vedere următoarele considerente:

Examinând

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care dau posibilitatea părților să

invoce pe calea recursului toate neregularitățile procedurale care atrag

sancțiunea nulității cu excepția celor care constituie motive distincte de

recurs prevăzute la pct. 1 - 4 din același text de lege (art. 304 C. proc.

civ.) precum și nesocotirea tuturor principiilor fundamentale ale procedurii

civile care nu se încadrează în celelalte motive de recurs și dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte, constată că, în cauza de față recursul

promovat de recurenta-reclamantă din acest punct de vedere este nefondat.

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale care reglementează

posibilitatea administrării probelor în apel, în mod judicios considerând că,

în lipsa prezentării dovezilor invocate în susținerea apelului, nu este

suficientă, pentru a face aplicarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., simpla

invocare a unei soluții greșite.

Simpla solicitare în

fața instanței de control judiciar a necesității administrării probei cu

expertiză de specialitate mecanică, în condițiile în care acest lucru nu a fost

solicitat în condiții de regularitate procesuală, în fața instanțelor de fond,

nu este de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce privește corecta

aplicare a prevederilor legale referitoare la condițiile de refacere a

probatoriului în faza apelului. Faptul că recurenta-reclamantă nu a cunoscut

necesitatea administrării unei astfel de probe decât ulterior primei zile de

înfățișare, nu poate constitui un element care să determine nelegalitatea

soluției de respingere dată de instanța de apel cu privire la refacerea

probatoriului.

Se reține, totodată,

corecta respingere ca tardivă a probei cu expertiză tehnică solicitată de recurenta-reclamantă

în cursul judecării apelului. Se observă că la momentul procedural al punerii

în discuția părților a probatoriului ce urma să fie administrat în cauză,

recurenta-reclamantă nu a solicitat efectuarea expertizei tehnice, în

condițiile în care critica neacordarea de către instanța de fond a beneficiului

nerealizat. În consecință, în raport de criticile sale, recurenta-reclamantă

trebuia să solicite efectuarea expertizei la momentul acordării cuvântului pe

aspectul probatoriului. În aceste condiții, nu poate fi primită critica

recurentei-reclamante referitoare la apariția necesității efectuării expertizei

doar după ce a luat cunoștință de susținerile pârâtei din cuprinsul memoriului

de apel, pentru următoarele considerente: procedural, memoriul de apel al

pârâtei a fost comunicat anterior discutării probatoriului, totodată, pârâta nu

avea motiv să conteste capete de cerere principală soluționate în favoarea sa;

așa cum s-a arătat deja, reclamanta a criticat respingerea capătului de cerere

referitor la neacordarea beneficiului nerealizat și, în consecință, avea

obligația legală de a solicita în termenul procedural, toate probele necesare,

în opinia sa, pentru dovedirea pretențiilor sale.

Din punct de vedere

al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din punct de vedere

al lipsei acesteia de temei legal, având în vedere textele legale găsite

incidente de către instanța de apel, respectiv cele ale Noului C. civ., care

sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

Nelegalitatea din

acest punct de vedere nu subzistă.

Astfel cum reține

recurenta-reclamantă, deși instanța de apel face trimitere la dispozițiile art.

1365 din Noul C. civ., care reprezintă transpunerea într-o normă juridică a

ceea ce practica și doctrina stabiliseră sub imperiul vechii reglementări, și

anume faptul că prejudiciul ce se solicită a fi acoperit poate fi și viitor, cu

condiția să fie cert, acest temei legal reținut de către instanță nu este de

natură să afecteze legalitatea soluției și raționamentul instanței.

În reglementarea

Codului civil din 1865, în ceea ce privește prejudiciul sunt instituite două

condiții, și anume acesta să fie cert și actual. În lipsa acestor condiții,

evaluarea pagubei produsă prin culpă nu este posibilă. Observația instanței are

în vedere faptul că dauna ipotetică nu trebuie confundată cu dauna viitoare.

Acest al doilea

element constitutiv al responsabilității civile a fost reglementat în Noul C.

civ. în secțiunea a VI-a din Capitolul IV, unde este tratată repararea

prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, fiind reținute aceleași calități

ale reparației, de a fi compensatorie și integrală, însă sub condiția

certitudinii prejudiciului. Din acest punct de vedere, dauna ipotetică, nu

poate justifica despăgubirea solicitată de reclamantă.

În ce privește

considerentele instanțelor devolutive cu privire la respingerea capătului de

cerere privind beneficiul nerealizat, se constată că în această etapă

procesuală criticile recurentei-reclamantă care fac trimitere la proba cu

expertiză administrată în cauză nu pot fi analizate.

Recurenta-reclamantă

formulează critici în ceea ce privește concluziile raportului de expertiză

efectuat în cauză, prin care s-a reținut că utilajul achiziționat era unul cu

aspect de noutate, nu a putut fi determinată durata sa medie de viață,

costurile de întreținere și frecvență, reparației și dificultățile privind

achiziționarea cu materie primă.

Din enumerarea

acestor argumente ale recurentei, este evident că prin criticile formulate este

exprimată nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, critici

de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză și o

restabilire a situației de fapt, deși a invocat ca motiv de nelegalitate art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte

analizând criticile formulate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs,

îl apreciază fondat, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ., având în vedere următoarele considerente:

Acest motiv de

nelegalitate cuprinde două ipoteze distincte, recurenta-pârâtă invocând ipoteza

potrivit căreia instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut -

extra petita.

Soluționând apelul

pârâtei, instanța de apel a dat o dezlegare greșită criticii în legătură cu

admiterea capătului de cerere privind dobânda la pierderea efectiv suferită, în

condițiile în care instanța de fond nu a fost învestită cu o cerere formulată

în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin petitul

cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

plata următoarelor sume: 110.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, 11.000

RON reprezentând dobânzi legale aferente sumei pretinse cu titlu de beneficiu

nerealizat, 10.000 RON reprezentând pierderea suferită și 50.000 RON cu titlu

de daune morale.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „.. în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".

Prin urmare, se

constată că instanța de apel a apreciat în mod greșit obiectul cererii deduse

judecății, precum și limitele de învestire ale instanței.

Considerentele

recurentei-pârâte în sensul că reclamanta și-a însușit concluziile celor două

rapoarte de expertiză efectuate în cauză, nu reprezintă o cerere de

completare/modificare a cererii de chemare în judecată, formulată în condițiile

art. 132 alin. (1) C. proc. civ. sunt corecte, urmând a fi reținute întocmai de

către instanța de recurs.

În consecință, se

constată că soluția instanței de apel în ce privește dezlegarea dată acestui

capăt al cererii reclamantei a fost pronunțată cu încălcarea principiului

contradictorialității și al dreptului la apărare, prin raportare la

dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia instanța are

obligația de a pune în discuția părților orice împrejurări de fapt și de drept,

chiar dacă nu sunt menționate în cerere.

Pentru aceste

considerente, soluția Curții de apel a fost pronunțată cu neobservarea

dispozițiilor legale analizate și potrivit art. 304 pct. 6 raportat la art. 312

C. proc. civ., recursul pârâtei se va admite în parte, iar decizia va fi

modificată în sensul dispozitivului.

În continuare, Înalta

Curte urmează a examina motivele de nelegalitate invocate de către

recurenta-pârâtă în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

constatând că acestea sunt nefondate.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-pârâtă

invocă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății în raport de

nerespectarea principiului relativității cât și a celui privind opozabilitatea

contractului față de terți. Se reproșează din acest punct de vedere instanței,

că a procedat la interpretarea clauzelor contractuale ce vizau relația dintre

Bancă și Minister în dovedirea îndeplinirii răspunderii civile delictuale a

Băncii, sub aspectul faptei ilicite.

Criticile sunt

nefondate.

Între Ministerul

pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, în

calitate de furnizor de ajutor de stat și pârâta CEB în calitate de instituție

bancară, s-a încheiat Convenția de colaborare din 14 iulie 2007, în aplicarea

prevederilor art. 4.1 din Procedură.

Din Convenție a

rezultat că pârâta a fost selectată de Minister în scopul implementării și

derulării programului aferent anului bugetar 2007 prin care banca urma să

acorde alocații financiare nerambursabile beneficiarilor eligibili, în limita

fondului și credite bancare din sursele sale.

Recurenta-pârâtă face

trimitere la obiectul cererii deduse judecății, respectiv obligarea Băncii la

pierderea alocației financiare nerambursabile în sumă de 50.000 euro, pentru a

demonstra că instanța de apel a schimbat natura și înțelesul Convenției, în

condițiile în care a analizat modalitatea în care Banca a respectat obligațiile

și termenele stabilite prin Convenție, în dovedirea culpei Băncii, care a

condus la imposibilitatea reclamantei de a încasa alocația financiară

nerambursabilă.

Înalta Curte constată

că recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 973 C. civ., potrivit cărui

„convențiile nu au efect decât între părțile contractante" pentru a

demonstra că efectele obligatorii ale Convenției privesc numai părțile

contractante, însă izvorul pretențiilor reclamantei este întemeiat pe răspunderea

civilă delictuală și nu pe cea contractuală. În consecință, aprecierile

instanței nu au vizat interpretarea puterii actului, față de raporturile dintre

părți.

În speță, instanța a

analizat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar trimiterea

la Convenția încheiată de pârâtă cu Ministerul a avut în vedere efectul

actului, în raporturile sale față de terți. Din acest punct de vedere, noțiunea

de efecte corespunde accepțiunii dată de principiul opozabilității contractului

față de terți.

Revenind la

considerentele recurentei-pârâte care vizează îndeplinirea obligațiilor

contractuale stabilite prin Convenție, și la faptul că nu poate fi vorba de

pasivitate din partea sa, precum și de faptul că inițial reclamanta nu a

îndeplinit criteriile de eligibilitate, Înalta Curte reține că fapta ilicită a

pârâtei a constat în nerespectarea procedurii de implementare a Programului și

a Convenției încheiate cu administratorul acestuia, iar culpa acesteia constă

în modalitatea de îndeplinire a propriilor obligații legale în acest sens.

Trimiterile

recurentei-pârâte la necesitatea respectării normelor bancare și la prevederile

din Convenție care conțin criteriile de eligibilitate pe care trebuia să le

îndeplinească reclamanta, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care s-a

reținut atitudinea culpabilă a Băncii care a condiționat acordarea creditului

cu alocație financiară nerambursabilă de încheierea actelor de renunțare la

litigiul început pentru soluționarea cererii de acordare a creditului.

Din punct de vedere

al nelegalității în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

invocă greșita interpretare privind întrunirea condițiilor privind atragerea

răspunderii civile delictuale, susținând că pârâta nu a săvârșit fapta ilicită

reținută în sarcina sa cu vinovăție.

Se susține și

existența unei cauze exoneratoare de răspundere, fapta victimei însăși,

respectiv a reclamantei, care a refuzat încheierea contractului de credit, deși

inițial acceptase condițiile de creditare.

Înalta Curte constată

că analiza acestui motiv de recurs, prin care se invocă lipsa de culpă a

pârâtei pentru neacordarea creditului până la data limită stabilită pentru 31

decembrie 2008 nu poate viza probatoriile efectuate în cauză, respectiv

înscrisuri, stabilirea situației de fapt fiind atributul exclusiv al

instanțelor devolutive.

Plecând de la aceste

considerente, nu se poate concluziona în sensul că reclamanta a refuzat

încheierea contractului de credit, în condițiile în care probele administrate

în cauză au stabilit că pârâta a condiționat acordarea creditului și alocației

de renunțarea reclamantei la pretențiile exprimate prin convocarea la

conciliere directă.

În consecință,

ipoteza unei caz exonerator de răspundere privind fapta victimei însăși nu

subzistă.

Criticile referitoare

la cuantificarea prejudiciului, urmează a fi respinse, având în vedere că

pierderea efectiv suferită nu se poate raporta la venituri sau profit, criterii

care nu au caracter de certitudine. Însăși recurenta-pârâtă observă că suma de

50.000 euro ar fi reprezentat 60% din valoarea fără TVA de achiziție a

echipamentului tehnic de producție.

Din punct de vedere

al interpretării greșite a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă pune în discuție, în realitate, chestiunea reducerii cuantumului

cheltuielilor de judecată, în situația în care acțiunea reclamantei a fost

admisă în parte.

Recurenta-pârâtă nu a

invocat dispozițiile art. 276 C. proc. civ., care nu sunt aplicabile în speță,

întrucât compensarea cheltuielilor de judecată nu poate fi incidență, în cauză

pârâta neinvocând pretenții proprii.

În consecință, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând că pârâta, fiind în culpă

procesuală, ca parte care a pierdut litigiului, va suporta cheltuielile de

judecată, astfel cum au fost stabilite de către instanța de fond.

Critica privind

cuantumul acestor cheltuieli, reprezintă o critică de netemeinicie, și întrucât

se bazează pe interpretarea materialului probator existent la dosarul cauzei,

nu poate fi efectuată în această etapă procesuală.

Nelegalitatea

invocată de către recurenta-pârâtă în legătură cu interpretarea greșită a

dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., nu va fi reținută.

Recurenta-pârâtă

infirmă teoria mandatului de reprezentare, în ce privește faptele juridice,

reținută de către instanța de fond în motivarea respingerii excepției lipsei

calității procesual pasivă.

Înalta Curte reține

că posibilitatea de acordarea a alocației financiare nerambursabile și a

creditului aparține pârâtei CEB SA, în calitatea sa de instituție de credit

participantă la program, mandatul de reprezentare acordat Sucursalei Constanța

fiind dat pentru efectuarea demersurilor pentru obținerea creditului și

încheierea contractului.

În aceste condiții,

răspunderea celui obligat prin Convenția de colaborare încheiată cu Ministerul

aparține pârâtei.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, față de prevederile art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul reclamantei SC A.F. SRL ca nefondat, va admite recursul

pârâtei CEB România SA, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va

admite apelul pârâtei împotriva sentinței de fond și va înlătura dispoziția

privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă debitului în sumă

de 50.000 euro, va menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței și

deciziei.

Față de cererea

formulată de recurenta-pârâtă privind acordarea de cheltuieli de judecată

ocazionate de exercitarea acestei căi de atac, având în vedere dispozițiile

art. 274 alin. (1) raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în

vedere soluția pronunțată de Înalta Curte, urmează a admite cererea și a

dispune obligarea recurentei-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată

reprezentând taxe judiciare de timbru aferente judecății în recurs și apel, și

onorariu de avocat, prin apreciere, în cuantum total de 7.692,68 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.F. SRL împotriva Deciziei civile nr. 312 din

19 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Admite recursul

declarat de pârâta CEB România SA împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtei CEB România SA declarat

împotriva Sentinței nr. 807 din 28 februarie 2012 a Tribunalului Constanța,

secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtei CEB

România SA la plata dobânzii legale, calculată asupra debitului de 50.000 RON.

Menține în rest

dispozițiile deciziei și sentinței.

Obligă recurenta A.F.

SRL la plata sumei de 7.692,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în

favoarea pârâtei CEB România SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2015.

Procesat de GGC - LM