ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 585/2015

Asupra contestației în anulare, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, ulterior precizată, reclamanții P.I. și P.L. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe pârâta SC V. SRL Galați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile situate în comuna Miroslava, în suprafață totală de 29.544 mp precum și să le plătească daune constând în lipsa de folosință evaluate inițial la 1.116.763,2 lei actualizată (majorată până la închiderea dezbaterilor) pentru perioada mai 2008 - decembrie 2010, actualizată și plata dobânzii medii bancare aferentă sumei practicată de B.N.R. Prin Sentința civilă nr. 2401 din 03 octombrie 2012, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de obiect și lipsei de interes invocate de pârâta SC V. SRL.

A respins cererea formulată de reclamanții P.I. și P.L. în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL. A anulat, ca netimbrată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.C. Prin Încheierea de ședință din 13 iunie 2012 și Încheierea nr. 652 din 3 octombrie 2012 de îndreptare a erorii materiale, tribunalul a luat act de renunțarea pârâtei SC V. SRL la judecarea cererilor de chemare în garanție, arătarea titularului dreptului și chemarea în judecată a altor persoane. Prin Decizia civilă nr. 139 din 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanții P.I. și P.L. împotriva Sentinței civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

A luat act de declarația C.N.A.D.N.R. SA - Direcția Regională Drumuri și Poduri Iași, de renunțare la judecata apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 13 iunie 2012, dată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în Dosarul nr. 11356/99/2011. A admis apelul formulat de pârâta SC V. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC V. SRL. A respins cererea formulată de reclamanții P.I. și P.L. în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, pentru lipsa calității procesuale pasive. A păstrat celelalte dispoziții ale Sentinței civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, care nu sunt contrare deciziei.

Apelul reclamanților a fost analizat de instanța de apel numai prin prisma criticilor vizând capătul de cerere al despăgubirilor, legal timbrat, întrucât reclamanții nu au mai susținut capătul de cerere privind revendicarea. Instanța de apel a reținut că, la originea litigiului se află exproprierea dispusă de Statul Român și acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, identificat în Hotărârea nr. 8/2010 emisă de C.N.AD.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; că în raportul juridic dedus judecății sunt solicitate despăgubiri pentru terenul pretins ocupat suplimentar de la SC V. SRL care este antreprenor și executantul lucrării și nu de la expropriator și că în cauză s-a dovedit că posesorul în sarcina căruia se naște obligația de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului nu poate fi decât autoritatea abilitată în procedura exproprierii ce a predat amplasamentul pârâtei.

SC V. SRL este un detentor precar ce nu se află într-un raport juridic direct cu reclamanții și nu poate răspunde pentru eventuale prejudicii produse prin afectarea altor suprafețe de teren din proprietatea acestora. Răspunderea poate reveni numai celui ce a stabilit „ amplasamentul” și l-a transmis prin efectul legii, a hotărârii, ordinului și procesului verbal de predare - primire atât pentru suprafața de teren expropriată, cât și pentru suprafața de teren ocupată suplimentar. Cu privire la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut că admiterea apelului declarat de pârâtă și respingerea acțiunii față de aceasta pentru lipsa calității procesuale pasive face de prisos analiza criticilor formulate pe fondul cererii.

A statuat că nu se poate reține încălcarea art. 129 C. proc. civ. în condițiile în care părțile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le apreciau că sunt utile în cauză, cereri de probe supuse unor termene și sancțiuni procedurale și că rolul activ al judecătorului trebuie exercitat în echilibru cu principiile procesului civil, disponibilitatea și contradictorialitatea. În încheierile de ședință, la două termene de judecată sunt consemnate declarațiile părților de a nu solicita probe, acestea având opțiunea cu privire la modul de exercitare a drepturilor lor procesuale,inclusiv a dreptului la apărare, care nu le-a fost limitat de instanță. Împotriva acestei decizii reclamanții P.I.

și P.L. au declarat recurs. În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) teza a II - a C. proc. civ., respectiv obligația de a dispune completarea probatoriului, în situația în care aprecia că dovezile produse nu sunt îndestulătoare și că argumentele pentru care instanța de apel și-a însușit motivarea primei instanțe, în sensul că nu s-ar fi solicitat probe în prima fază procesuală, la două termene de judecată, nu justifica respingerea cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât apelul este o cale de atac devolutivă. Recurenții au susținut că au solicitat administrarea probelor menționate de către prima instanță, prin cererea de apel și, de asemenea, la 13 noiembrie 2013 au depus o cerere de repunere pe rol a cauzei, care însă a fost soluționată ulterior, în data de 2 decembrie 2013, după ce instanța s-a pronunțat prin decizia menționată.

Recurenții au precizat că înțeleg să atace și hotărârea prin care instanța le-a respins cererea de repunere pe rol, întrucât aceasta a fost formulată în data de 13 noiembrie 2013 și nu după pronunțarea hotărârii recurate. Recurenții-reclamanți au susținut că este nelegală soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC V. SRL, instanța de apel fiind obligată să administreze dovezi cu privire la suprafața ocupată în prezent, întinderea exactă și amplasamentul acesteia și care sunt construcțiile ce se solicită a fi ridicate de pe teren. Au susținut că prin administrarea probatoriilor menționate s-ar fi constatat că pârâta ocupă o suprafață de teren care nu face obiectul lucrărilor de expropriere efectuate de C.N.A.D.N.R.

S-a învederat că pârâta SC V. SRL nu este un detentor precar și că, în vederea soluționării cauzei, se impunea ca instanța de apel să unească excepția lipsei calității procesuale pasive cu fondul și, după administrarea probatoriilor, să se pronunțe în consecință, inclusiv cu privire la excepție. Prin Decizia nr. 1922 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.L. și P.I. împotriva Deciziei nr. 139 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin cererea de apel, apelanții-reclamanți au solicitat proba cu înscrisuri, expertiză și orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri dar că, ulterior precizării obiectului apelului, la 12 iunie 2013 - în sensul că solicită obligarea intimatei-pârâte la plata lipsei de folosință din momentul ocupării terenului și până la eliberare -apelanții-reclamanți nu au insistat în propunerea și administrarea altor probe. Așa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 6 septembrie 2013, apelanții-reclamanți au fost absenți și nici nu au formulat vreo cerere de amânare a cauzei justificată de necesitatea administrării unor probe noi.

E adevărat că, prin cererea de repunere pe rol a cauzei, reclamanții au solicitat efectuarea unei expertize topo în construcții. Cererea de repunere pe rol a fost înregistrată la 13 noiembrie 2013, însă după pronunțarea soluției, astfel că, în mod corect instanța de apel, a respins-o prin încheierea de la 2 decembrie 2013, raportat la dispozițiile art. 151 C. proc. civ., având în vedere că prin soluția pronunțată la 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iași s-a dezinvestit și nu mai putea dispune alte măsuri procesuale. Instanța de recurs a reținut că este corectă statuarea instanței de apel în sensul că rolul activ al judecătorului trebuie exercitat în echilibru cu principiile care guvernează procesul civil, disponibilitatea și contradictorialitatea.

La două termene de judecată, așa cum rezultă din încheierile de ședință, s-au consemnat declarațiile părților în sensul că nu solicită probe, astfel că nu se poate susține că instanța ar fi trebuit să se substituie în poziția procesuală a reclamanților și să ordone probele menționate. Obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamanților în condițiile art. 1169 C. civ., astfel că nerespectarea acesteia în sensul propunerii probelor nu poate rămâne fără consecințe procedurale. Înalta Curte a mai constatat că reclamanții au avut apărare calificată, omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile legii neputând constitui, și din acest considerent, motiv de recurs, astfel cum prevăd dispozițiile art. 129 alin. (5) 1 introdus prin art. 1 pct. 14 din Legea nr. 202/2010.

La data de 11 decembrie 2014, P.L. (L.) și P.I. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 1922 din 17 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. În motivarea contestației în anulare, întemeiată în drept pe art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii au susținut că instanța de recurs a reținut că nu se poate face confuzie între calitatea procesuală pasivă și temeinicia acțiunii și că, pornind de la cadrul procesual fixat de reclamanți prin acțiune, în aplicarea principiului disponibilității, s-ar fi impus administrarea unei probe cu expertiză topografică și evaluatorie având ca obiect stabilirea suprafeței de teren ocupate de pârâtă ca urmare a executării lucrării pentru care s-a dispus exproprierea și a contravalorii prejudiciului produs prin ocuparea acestui teren fără temei legal.

Cu toate acestea, instanța de recurs a motivat că recursul este nefondat pentru că reclamanții nu au insistat în propunerea și administrarea de probe iar instanța de apel nu a încălcat principiul rolului activ în soluționarea cauzei cu care a fost învestită. Contestatorii au mai susținut că, prin cererea de recurs au atacat și încheierea prin care, nelegal, instanța de apel a respins cererea de repunere pe rol, întrucât această cerere a fost formulată în data de 13 noiembrie 2013 și nu după pronunțarea hotărârii recurate. Din cuprinsul deciziei instanței de recurs nu rezultă motivele pentru care a fost respins recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol, ceea ce echivalează cu omisiunea de a analiza unul dintre motivele de casare, instanța de recurs luând act de conținutul încheierii pronunțate în data de 2 decembrie 2013 și reținând numai conținutul acesteia, respectiv că cererea a fost înregistrată după pronunțarea soluției.

Contestatorii au susținut că neobservarea de către instanța de recurs a datei și orei când a fost trimisă prin e-mail cererea de repunere pe rol (respectiv 13 noiembrie 2013, ora 10.06) echivalează cu o eroare materială săvârșită de instanța de recurs, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și că soluția ar fi fost diferită dacă s-ar fi constatat că această cerere nu a fost formulată după pronunțarea sentinței. Astfel, instanța de apel nu ar mai fi avut nicio justificare în respingerea cererii de repunere pe rol pentru administrarea unor probatorii care ar fi fost utile, pertinente și concludente atât soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive, cât și soluționării cauzei.

Contestatorii au susținut că, atâta timp cât adresa de e-mail a Curții de Apel Iași este o adresă postată și folosită pentru comunicarea actelor de procedură, nu se poate reține vreo culpă în sarcina lor dacă cererea trimisă prin e-mail-ul: c.i.@just.ro a fost trimisă la dosar mai târziu, dovada trimiterii echivalând cu dovada comunicării iar instanța de apel era ținută să se pronunțe mai întâi asupra cererii de repunere pe rol și apoi asupra apelului cu care fusese învestită. Contestatorii au solicitat admiterea contestației în anulare, anularea Deciziei nr. 1922 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și rejudecarea cauzei. Contestația în anulare va fi respinsă, pentru considerentele care succed.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. invocat de contestatori ca temei de drept, contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. În jurisprudență au fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. teza I, respingerea greșită a unui recurs, ca tardiv, anularea greșită a recursului, ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar fără calitate. Greșelile la care se referă art. 318 C. proc. civ.

teza I vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poștă, înăuntrul termenului legal ori dovada că recursul a fost formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, respectiv greșeli cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. Totodată, statuând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „ a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare” , textul art. 318 teza II C. proc.

civ. are în vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat , fie sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar o parte dintre acestea. În atare situație, partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.

Contestația în anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunțată de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs sau al invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează greșeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanță raportului juridic dedus judecății. În speță, contrar susținerilor contestatorilor, instanța de recurs a analizat toate criticile formulate prin cererea de recurs cu soluționarea căreia a fost învestită, care vizau atât Decizia nr. 139 din 13 noiembrie 2013, cât și, marginal, încheierea din 2 decembrie 2013 ale Curții de Apel Iași, critici pe care le-a apreciat ca fiind nefondate, pentru considerentele expuse în redarea lucrărilor cauzei.

Astfel, cu privire la încheierea menționată, instanța de recurs a reținut că, de vreme ce cererea de repunere pe rol a cauzei a fost înregistrată la 13 noiembrie 2013, dar după pronunțarea soluției, în mod corect instanța de apel, a respins-o prin încheierea de la 2 decembrie 2013, raportat la dispozițiile art. 151 C. proc. civ., având în vedere că prin soluția pronunțată la 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iași s-a dezînvestit și nu mai putea dispune alte măsuri procesuale. Mai mult, se poate observa că instanța de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei în temeiul art. 151 C. proc. civ., care prevede că „Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri ”,considerându-se lămurită cu privire la toate aspectele cauzei.

Cum instanța de recurs a validat soluția de respingere a apelului, considerând nefondat ansamblul criticilor de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți, este evident că repunerea pe rol a cauzei nu ar fi fost necesară și nu a fost privită ca o vătămare procesuală de către instanța de recurs, care să determine reformarea hotărârii atacate. Referitor la susținerea contestatorilor potrivit căreia instanța de recurs, în soluționarea recursului, nu ar fi observat data și ora când a fost trimisă, prin e-mail, cererea de repunere pe rol, se constată, pentru temeiurile expuse, că nu vizează o greșeală materială în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat afirmă contestatorii, deoarece tinde să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii, așa încât nu poate fi primită.

Astfel, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina pretinsa „greșeală materială” ce se impută instanței de recurs, din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un „recurs la recurs”. Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse și constatând că, prin criticile formulate, contestatorii își exprimă, de fapt, nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de recurs a judecat recursul pe care l-au declarat împotriva Deciziei nr. 139 din 13 noiembrie 2013 și încheierii din 13 noiembrie 2013, ale Curții de Apel Iași, critici care, vizând fondul cauzei, nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 318 C. proc.

civ., va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii P.L. (L.) și P.I. împotriva Deciziei nr. 1922 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 11356/99/2011. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2015.