ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 585/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 585/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra contestației

în anulare, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Iași, ulterior precizată, reclamanții P.I. și P.L. au

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe pârâta

SC V. SRL Galați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

terenurile situate în comuna Miroslava, în suprafață totală de 29.544 mp precum

și să le plătească daune constând în lipsa de folosință evaluate inițial la

1.116.763,2 lei actualizată (majorată până la închiderea dezbaterilor) pentru

perioada mai 2008 - decembrie 2010, actualizată și plata dobânzii medii bancare

aferentă sumei practicată de B.N.R.

Prin Sentința civilă nr.

2401 din 03 octombrie 2012, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins

excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de obiect și lipsei de

interes invocate de pârâta SC V. SRL.

A respins cererea

formulată de reclamanții P.I. și P.L. în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL.

A anulat, ca

netimbrată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.C.

Prin Încheierea de

ședință din 13 iunie 2012 și Încheierea nr. 652 din 3 octombrie 2012 de

îndreptare a erorii materiale, tribunalul a luat act de renunțarea pârâtei SC V.

SRL la judecarea cererilor de chemare în garanție, arătarea titularului

dreptului și chemarea în judecată a altor persoane.

Prin Decizia civilă nr.

139 din 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamanții P.I. și P.L. împotriva Sentinței civile nr. 2401/2012

din 03 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

A luat act de

declarația C.N.A.D.N.R. SA - Direcția Regională Drumuri și Poduri Iași, de

renunțare la judecata apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 13

iunie 2012, dată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în Dosarul nr. 11356/99/2011.

A admis apelul formulat

de pârâta SC V. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie

2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că:

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC V. SRL.

A respins cererea

formulată de reclamanții P.I. și P.L. în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

A păstrat celelalte

dispoziții ale Sentinței civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie 2012, pronunțată

de Tribunalul Iași, secția I civilă, care nu sunt contrare deciziei.

Apelul reclamanților a

fost analizat de instanța de apel numai prin prisma criticilor vizând capătul

de cerere al despăgubirilor, legal timbrat, întrucât reclamanții nu au mai

susținut capătul de cerere privind revendicarea.

Instanța de apel a

reținut că, la originea litigiului se află exproprierea dispusă de Statul Român

și acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, identificat în

Hotărârea nr. 8/2010 emisă de C.N.AD.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004;

că în raportul juridic dedus judecății sunt solicitate despăgubiri pentru

terenul pretins ocupat suplimentar de la SC V. SRL care este antreprenor și

executantul lucrării și nu de la expropriator și că în cauză s-a dovedit că

posesorul în sarcina căruia se naște obligația de despăgubire pentru lipsa de

folosință a terenului nu poate fi decât autoritatea abilitată în procedura

exproprierii ce a predat amplasamentul pârâtei. SC V. SRL este un detentor

precar ce nu se află într-un raport juridic direct cu reclamanții și nu poate

răspunde pentru eventuale prejudicii produse prin afectarea altor suprafețe de

teren din proprietatea acestora. Răspunderea poate reveni numai celui ce a

stabilit „ amplasamentul” și l-a transmis prin efectul legii, a hotărârii,

ordinului și procesului verbal de predare - primire atât pentru suprafața de

teren expropriată, cât și pentru suprafața de teren ocupată suplimentar.

Cu privire la apelul

reclamanților, instanța de apel a reținut că admiterea apelului declarat de

pârâtă și respingerea acțiunii față de aceasta pentru lipsa calității

procesuale pasive face de prisos analiza criticilor formulate pe fondul cererii.

A statuat că nu se poate reține încălcarea art. 129 C. proc. civ. în condițiile

în care părțile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea

dovezilor pe care le apreciau că sunt utile în cauză, cereri de probe supuse

unor termene și sancțiuni procedurale și că rolul activ al judecătorului

trebuie exercitat în echilibru cu principiile procesului civil,

disponibilitatea și contradictorialitatea. În încheierile de ședință, la două

termene de judecată sunt consemnate declarațiile părților de a nu solicita

probe, acestea având opțiunea cu privire la modul de exercitare a drepturilor

lor procesuale,inclusiv a dreptului la apărare, care nu le-a fost limitat de

instanță.

Împotriva acestei

decizii reclamanții P.I. și P.L. au declarat recurs.

În motivarea

recursului, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 129 alin. (5) teza a II - a C. proc. civ., respectiv

obligația de a dispune completarea probatoriului, în situația în care aprecia

că dovezile produse nu sunt îndestulătoare și că argumentele pentru care

instanța de apel și-a însușit motivarea primei instanțe, în sensul că nu s-ar

fi solicitat probe în prima fază procesuală, la două termene de judecată, nu

justifica respingerea cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât

apelul este o cale de atac devolutivă.

Recurenții au

susținut că au solicitat administrarea probelor menționate de către prima

instanță, prin cererea de apel și, de asemenea, la 13 noiembrie 2013 au depus o

cerere de repunere pe rol a cauzei, care însă a fost soluționată ulterior, în

data de 2 decembrie 2013, după ce instanța s-a pronunțat prin decizia

menționată.

Recurenții au

precizat că înțeleg să atace și hotărârea prin care instanța le-a respins

cererea de repunere pe rol, întrucât aceasta a fost formulată în data de 13

noiembrie 2013 și nu după pronunțarea hotărârii recurate.

Recurenții-reclamanți

au susținut că este nelegală soluția pronunțată asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC V. SRL, instanța de apel fiind obligată să

administreze dovezi cu privire la suprafața ocupată în prezent, întinderea

exactă și amplasamentul acesteia și care sunt construcțiile ce se solicită a fi

ridicate de pe teren.

Au susținut că prin

administrarea probatoriilor menționate s-ar fi constatat că pârâta ocupă o

suprafață de teren care nu face obiectul lucrărilor de expropriere efectuate de

C.N.A.D.N.R.

S-a învederat că

pârâta SC V. SRL nu este un detentor precar și că, în vederea soluționării

cauzei, se impunea ca instanța de apel să unească excepția lipsei calității

procesuale pasive cu fondul și, după administrarea probatoriilor, să se

pronunțe în consecință, inclusiv cu privire la excepție.

Prin Decizia nr. 1922

din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.L. și P.I. împotriva Deciziei

nr. 139 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin cererea de apel,

apelanții-reclamanți au solicitat proba cu înscrisuri, expertiză și orice alte

probe a căror necesitate va reieși din dezbateri dar că, ulterior precizării

obiectului apelului, la 12 iunie 2013 - în sensul că solicită obligarea

intimatei-pârâte la plata lipsei de folosință din momentul ocupării terenului

și până la eliberare -apelanții-reclamanți nu au insistat în propunerea și

administrarea altor probe.

Așa cum rezultă din

încheierea de dezbateri de la termenul din 6 septembrie 2013, apelanții-reclamanți

au fost absenți și nici nu au formulat vreo cerere de amânare a cauzei

justificată de necesitatea administrării unor probe noi.

E adevărat că, prin

cererea de repunere pe rol a cauzei, reclamanții au solicitat efectuarea unei

expertize topo în construcții. Cererea de repunere pe rol a fost înregistrată

la 13 noiembrie 2013, însă după pronunțarea soluției, astfel că, în mod corect

instanța de apel, a respins-o prin încheierea de la 2 decembrie 2013, raportat

la dispozițiile art. 151 C. proc. civ., având în vedere că prin soluția

pronunțată la 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iași s-a dezinvestit și nu mai

putea dispune alte măsuri procesuale.

Instanța de recurs a

reținut că este corectă statuarea instanței de apel în sensul că rolul activ al

judecătorului trebuie exercitat în echilibru cu principiile care guvernează

procesul civil, disponibilitatea și contradictorialitatea.

La două termene de

judecată, așa cum rezultă din încheierile de ședință, s-au consemnat

declarațiile părților în sensul că nu solicită probe, astfel că nu se poate

susține că instanța ar fi trebuit să se substituie în poziția procesuală a

reclamanților și să ordone probele menționate.

Obligația de a-și

proba pretențiile revenea reclamanților în condițiile art. 1169 C. civ., astfel

că nerespectarea acesteia în sensul propunerii probelor nu poate rămâne fără

consecințe procedurale.

Înalta Curte a mai

constatat că reclamanții au avut apărare calificată, omisiunea instanței de a

ordona din oficiu probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în

condițiile legii neputând constitui, și din acest considerent, motiv de recurs,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 129 alin. (5)

1

introdus prin

art. 1 pct. 14 din Legea nr. 202/2010.

La data de 11

decembrie 2014, P.L. (L.) și P.I. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei

nr. 1922 din 17 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă.

În motivarea

contestației în anulare, întemeiată în drept pe art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

contestatorii au susținut că instanța de recurs a reținut că

nu se poate face

confuzie între calitatea procesuală pasivă și temeinicia acțiunii și că,

pornind de la cadrul procesual fixat de reclamanți prin acțiune, în aplicarea

principiului disponibilității, s-ar fi impus administrarea unei probe cu

expertiză topografică și evaluatorie având ca obiect stabilirea suprafeței de

teren ocupate de pârâtă ca urmare a executării lucrării pentru care s-a dispus

exproprierea și a contravalorii prejudiciului produs prin ocuparea acestui

teren fără temei legal.

Cu toate acestea,

instanța de recurs a motivat că recursul este nefondat pentru că reclamanții nu

au insistat în propunerea și administrarea de probe iar instanța de apel nu a

încălcat principiul rolului activ în soluționarea cauzei cu care a fost

învestită.

Contestatorii au mai

susținut că, prin cererea de recurs au atacat și încheierea prin care, nelegal,

instanța de apel a respins cererea de repunere pe rol, întrucât această cerere

a fost formulată în data de 13 noiembrie 2013 și nu după pronunțarea hotărârii

recurate.

Din cuprinsul

deciziei instanței de recurs nu rezultă motivele pentru care a fost respins

recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol,

ceea ce echivalează cu omisiunea de a analiza unul dintre motivele de casare, instanța

de recurs luând act de conținutul încheierii pronunțate în data de 2 decembrie

2013 și reținând numai conținutul acesteia, respectiv că cererea a fost

înregistrată după pronunțarea soluției.

Contestatorii au susținut

că neobservarea de către instanța de recurs a datei și orei când a fost trimisă

prin e-mail cererea de repunere pe rol (respectiv 13 noiembrie 2013, ora 10.06)

echivalează cu o eroare materială săvârșită de instanța de recurs, în sensul

dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și că soluția ar fi fost

diferită dacă s-ar fi constatat că această cerere nu a fost formulată după

pronunțarea sentinței.

Astfel, instanța de

apel nu ar mai fi avut nicio justificare în respingerea cererii de repunere pe

rol pentru administrarea unor probatorii care ar fi fost utile, pertinente și

concludente atât soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive, cât

și soluționării cauzei.

Contestatorii au

susținut că, atâta timp cât adresa de e-mail a Curții de Apel Iași este o

adresă postată și folosită pentru comunicarea actelor de procedură, nu se poate

reține vreo culpă în sarcina lor dacă cererea trimisă prin e-mail-ul: c.i.@just.ro

a fost trimisă la dosar mai târziu, dovada trimiterii echivalând cu dovada

comunicării iar instanța de apel era ținută să se pronunțe mai întâi asupra

cererii de repunere pe rol și apoi asupra apelului cu care fusese învestită.

Contestatorii au

solicitat admiterea contestației în anulare, anularea Deciziei nr. 1922 din 17

iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și

rejudecarea cauzei.

Contestația în

anulare va fi respinsă, pentru considerentele care succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. invocat de contestatori ca temei de drept,

contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații: când

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când

instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În jurisprudență au

fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ. teza I, respingerea greșită a unui recurs, ca tardiv, anularea greșită a

recursului, ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar fără calitate.

Greșelile la care se

referă art. 318 C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecății,

care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau

confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi

neobservarea faptului că la dosar există chitanța de plată a taxei de timbru,

ori recipisa de expediere a recursului prin poștă, înăuntrul termenului legal

ori dovada că recursul a fost formulat de o persoană îndreptățită a-l declara,

respectiv

greșeli cu caracter procedural care au dus

la pronunțarea unei soluții eronate.

Totodată, statuând că

hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „

a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”

, textul art. 318

teza II C. proc. civ. are în vedere acele situații în care partea, prin

recursul declarat

,

fie sub

forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai

multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar o parte dintre acestea.

În atare situație,

partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină

răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de

recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.

Contestația în

anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a

unei decizii irevocabile, pronunțată de o instanță de judecată, ceea ce

înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca”

rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție

nelegalitatea hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre

motivele de recurs sau al invocării unor greșeli materiale care, în fapt,

vizează greșeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanță raportului

juridic dedus judecății.

În speță, contrar

susținerilor contestatorilor, instanța de recurs a analizat toate criticile

formulate prin cererea de recurs cu soluționarea căreia a fost învestită, care

vizau atât Decizia nr. 139 din 13 noiembrie 2013, cât și, marginal,

încheierea din 2 decembrie 2013 ale Curții de Apel Iași, critici pe care le-a

apreciat ca fiind nefondate, pentru considerentele expuse în redarea lucrărilor

cauzei.

Astfel, cu privire la

încheierea menționată, instanța de recurs a reținut că, de vreme ce cererea de

repunere pe rol a cauzei a fost înregistrată la 13 noiembrie 2013, dar după

pronunțarea soluției, în mod corect instanța de apel, a respins-o prin

încheierea de la 2 decembrie 2013, raportat la dispozițiile art. 151 C. proc. civ.,

având în vedere că prin soluția pronunțată la 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel

Iași s-a dezînvestit și nu mai putea dispune alte măsuri procesuale.

Mai mult, se poate

observa că instanța de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei în

temeiul art. 151 C. proc. civ., care prevede că „Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța găsește

necesare noi lămuriri

”,considerându-se

lămurită cu privire la toate aspectele cauzei.

Cum

instanța de recurs a validat soluția de respingere a apelului, considerând

nefondat ansamblul criticilor de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți,

este evident că repunerea pe rol a cauzei nu ar fi fost necesară și nu a fost

privită ca o vătămare procesuală de către instanța de recurs, care să determine

reformarea hotărârii atacate.

Referitor la susținerea

contestatorilor potrivit căreia instanța de recurs, în soluționarea recursului,

nu ar fi observat data și ora când a fost trimisă, prin e-mail, cererea de

repunere pe rol, se constată, pentru temeiurile expuse, că nu vizează o

greșeală materială în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat

afirmă contestatorii, deoarece tinde să pună în discuție elemente ale cauzei

care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale

judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor

pricinii, așa încât nu poate fi primită.

Astfel, dacă instanța

învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina pretinsa „greșeală

materială” ce se impută instanței de recurs, din perspectiva celor solicitate

de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului,

contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un „recurs la recurs”.

Înalta Curte, având

în vedere considerentele expuse și constatând că, prin criticile formulate,

contestatorii își exprimă, de fapt, nemulțumirea cu privire la modul în care

instanța de recurs a judecat recursul pe care l-au declarat împotriva Deciziei nr.

139 din 13 noiembrie 2013 și încheierii din 13 noiembrie 2013, ale Curții de

Apel Iași, critici care, vizând fondul cauzei, nu se circumscriu motivelor

prevăzute de art. 318 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorii P.L. (L.) și P.I. împotriva Deciziei nr. 1922

din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

pronunțată în Dosarul nr. 11356/99/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 februarie 2015.