ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 949/2015

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 1420/A din 18 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5973/2/2014, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 3134/3/2009*. A fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut că, la data de 30 septembrie 2014, a fost înregistrată sub nr. 5973/2/2014, cererea formulată de numitul C.G.

privind executarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumei de 507.000 dolari SUA, conținute în decizia penală nr. 222/A din 4 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. 3134/3/2009*, prin care a solicitat lămurirea acestei hotărâri, în sensul că suma ce face obiectul confiscării speciale este de 7 dolari SUA și nu 500.007 dolari SUA. Instanța a arătat că, prin apărătorul său ales, contestatorul a mai făcut precizarea că în prezenta contestație la executare se limitează exclusiv la a cere lămurirea unor dispoziții ale deciziei de apel, nicio altă semnificație juridică neputând fi dată cererii sale. De asemenea, acesta a precizat că decizia de apel stabilește faptele, pe baza probelor și, în urma raționamentului juridic, aplică legea și stabilește calificările juridice și consecințele penale, niciunul din aceste aspecte nefiind contestat prin contestația la executare.

Contestatoral a criticat faptul că, după ce a stabilit faptele, arătând motivat pe ce probe se întemeiază și ce probe înlătură, instanța, atunci când a procedat la adunarea lor (în vederea stabilirii sumelor ce trebuie confiscate), pentru a trage concluziile, a procedat în mod confuz, a făcut erori de calcul și a avut omisiuni vădite, sumele finale fiind contradictorii. Curtea de apel a mai notat precizarea contestatorului că, din interpretarea probelor, instanța a reținut în considerente aceeași situație de fapt care se regăsește și în concluzia procesului-verbal de constatare întocmit de Garda Financiară, ale. cărui concluzii au fost însușite integral și expres de instanța de apel prin decizia sa, atunci când a stabilit situația de fapt.

Pe de altă parte, a arătat contestatorul, instanța de apel, după ce a stabilit în mod clar faptele și, respectiv, sumele, indicând și probele pe care s-au întemeiat, atunci când a fost vorba să le adune, fie a făcut greșeli de calcul, fie a omis să includă între sumele adunate pe unele dintre ele, fie a calculat de două ori aceeași sumă, calculele fiind, astfel, vădit confuze, necesitând lămurire. Mai mult, a subliniat că, în locuri diferite, instanța a greșit în moduri diferite totalurile (toate eronate), nefiind concordante nici măcar între ele. Astfel, s-a menționat că, în primul rând, s-a reținut că, din totalul sumei de transfer de 2.750.000 dolari SUA: s-a încasat de Clubul R. suma de 630.230 dolari SUA (de fapt, cu zecimale, suma de 630.230,18 dolari SUA); s-a încasat de Clubul T. Brașov suma de 19.762,82 dolari SUA; s-a încasat de inculpații G.P.

și I.B. suma totală de 1.500.000 dolari SUA; pe cale de consecință, contestatorul a beneficiat de restul sumei, de 510.007 dolari SUA. Contestatoral a arătat că, adunate, sumele de 630.230,18 dolari SUA, 19.762,82 dolari SUA, 1.500.000 dolari SUA și 510.007 dolari SUA nu dau totalul de 2.750.000 dolari SUA, ci de 2.660.000 dolari SUA, adică o diferență de 90.000 dolari SUA față de calculele confuze ale instanței. Astfel, contestatoral a susținut că, distinct, se observă că, în mod confuz, instanța a adunat sumele încasate de inculpații G.P. și I.B., ajungând la totalul (confuz) de 1.500.000 dolari SUA. A precizat că totalul corect al sumelor stabilite clar și lămurit de instanță ca fiind încasate de cei doi inculpați este: 1.600.000 dolari SUA, ca sumă încasată de inculpatul G.P.

(în două tranșe: 1.000.000 dolari SUA, sumă care a fost confiscată de la acesta, și 600.000 dolari SUA, pentru care instanța reține că au fost ulterior depuși în contul Clubului R., reprezentând acoperire parțială a prejudiciului, nefiind confiscată), plus 500.000 dolari SUA, ca sumă încasată de inculpatul I.B. (și care a fost confiscată de la acesta). Prin urmare, s-a susținut că totalul corect și clar al sumelor încasate de inculpații G.P. și I.B. este de 2.100.000 dolari SUA, iar nu de 1.500.000 dolari SUA, instanța omițând să adune suma de 600.000 dolari SUA (încasată distinct de inculpatul G.P. și care a fost ulterior transferată de acesta în contul Clubului R., reprezentând acoperirea parțială a prejudiciului).

De altfel, a arătat contestatorul, suma de 510.007 dolari SUA este diferită de cea rezultând din celelalte calcule făcute tot de instanță, unde suma este de 500.007 dolari SUA, diferența dintre cele două totaluri fiind de 10.000 dolari SUA. S-a susținut că această diferență confuză de 100.000 dolari SUA și suma omisă a fi luată în calcul de 600.000 dolari SUA (încasată de inculpatul G.P. și pentru care a acoperit prejudiciul prin transferul ei în contul Clubului R.) duc, cu o diferență de 7 dolari SUA, exact la suma de 500.007 dolari SUA, calculată confuz ca sumă de confiscat de la contestator. Altfel spus, suma din calculele corecte și clare nu este nici 510.007 dolari SUA, nici 500.007 dolari SUA, ci 7 dolari SUA.

În al doilea rând, contestatorul a arătat că sumele de 630.230,18 dolari SUA și 100.000 dolari SUA au fost luate în calcul separat, ceea ce este confuz, deoarece instanța a reținut la situația de fapt, pe baza probelor, că suma de 100.000 dolari SUA este o parte (prima tranșă) din suma de 630.230,18 dolari SUA, iar nu o sumă distinctă de aceasta. Altfel spus, suma de 100.000 dolari SUA a fost în mod confuz calculată de două ori, ea fiind întâi inclusă în suma de 630.230,18 dolari SUA, iar apoi avută în vedere și separat. În al treilea rând, contestatorul a invocat că din suma de 2.750.000 dolari SUA, ca preț total al transferului, a fost scăzută, ca sumă încasată de inculpatul G.P., în mod confuz, numai suma de 1.000.000 dolari SUA.

S-a arătat că instanța a omis, însă, să scadă și cea de-a doua sumă, încasată de același inculpat, de 600.000 dolari SUA (pe baza probelor, instanța a reținut că, în total, acest inculpat a încasat 1.600.000 dolari SUA, adică odată 1.000.000 dolari SUA și a doua oară 600.000 dolari SUA), și anume.suma pentru care instanța a constatat că a fost ulterior transferată în contul Clubului R., semnificând acoperirea parțială a prejudiciului. Prin urmare, contestatorul a susținut că din suma de 2.750.000 dolari SUA suma corectă și clară pe care instanța trebuia să o scadă, ca fiind încasată de inculpatul G.P., este de 1.600.000 dolari SUA, iar nu de 1.000.000 dolari SUA.

S-a mai arătat că, dacă în calculul său, din suma de 2.750.000 dolari SUA (prețul transferului), instanța ar fi scăzut corect și clar nu doar sumele de 630.230,18 dolari SUA (încasată direct de Clubul R., prin transferuri bancare succesive, de la Clubul G. Istanbul), de 19.762,82 dolari SUA (încasată direct de Clubul T. Brașov, prin transfer bancar, de la Clubul G. Istanbul), de 500.000 dolari SUA (încasată de inculpatul I.B. și confiscată de la acesta) și 1.000.000 dolari SUA (încasată de inculpatul G.P. și confiscată de la acesta), ci și suma pe care în mod confuz a omis-o (deși a stabilit-o în situația de fapt, pe baza probelor), de 600.000 dolari SUA (încasată separat tot de inculpatul G.P.

și transferată ulterior în contul Clubului R., aspect calificat de instanță drept recuperare parțială a prejudiciului), atunci diferența care rămâne în mod corect și clar este de doar 7 dolari SUA, iar nu în mod confuz de 500.007 dolari SUA. În al patrulea rând, contestatorul a învederat că atunci când a calculat suma totală ce trebuie confiscată, ca reprezentând prejudiciu pentru Clubul R., în condițiile în care acesta nu s-a constituit parte civilă, instanța a omis în mod confuz să ia în calcul suma de 600.000 dolari SUA, pe care ea a calificat-o expres drept recuperare parțială a prejudiciului, în urma depunerii ei tardive de inculpatul G.P.

în contul Clubului R. Astfel, contestatorul a susținut că au fost calculate ca sume ce nu reprezintă prejudiciu pentru Clubul R. doar suma de 630.230,18 dolari SUA (încasată direct de Clubul R., prin transferuri bancare succesive, de la Clubul G. Istanbul) și suma de 19.762,82 dolari SUA (încasată direct de Clubul T. Brașov, prin transfer bancar, de la Clubul G. Istanbul), instanța, în mod confuz, omițând să adune la totalul sumelor ce nu reprezintă prejudiciu pentru Clubul R. suma de 600.000 dolari SUA, pentru care tot ea a constatat că, fiind depusă în contul clubului de inculpatul G.P., semnifică o acoperire parțială a prejudiciului. S-a precizat că dacă nu ar fi omis în mod confuz să includă și această sumă de 600.000 dolari SUA, instanța ar fi calculat corect și clar că, din suma de 2.750.000 dolari SUA, nu reprezintă prejudiciu suma totală de 1.249.993 dolari SUA (adică 630.230,18 dolari SUA + 19.762,82 dolari SUA + 600.000 dolari SUA).

S-a susținut că, fără a omite în mod confuz suma de 600.000 dolari SUA, prejudiciul corect și clar al Clubului R. este de 2.750.000 dolari SUA - 1.249.993 dolari SUA = 1.500.007 dolari SUA. Cum sumele confiscate în total de la inculpații G.P. și I.B. (corespunzând exact celor încasate direct de aceștia în numele Clubului R.) sunt de 1.000.000 dolari SUA + 500.000 dolari SUA = 1.500.000 dolari SUA, rezultă că prejudiciul ce rămâne de acoperit în urma calculelor corecte este de 1.500.007 dolari SUA - 1.500.000 dolari SUA = 7 dolari SUA, suma corectă și clară ce trebuie confiscată de la contestator. Astfel, contestatorul a arătat faptul că, în toate cazurile, dispozițiile confuze din decizia de apel (fie calcule confuze, fie omisiune a includerii în calcul a unor sume, fie dublarea includerii în calcul a unor sume), dacă sunt lămurite, duc la același rezultat, și anume la o sumă corectă de 7 dolari SUA, singura de confiscat în mod clar de la contestator.

În drept, contestatorul și-a întemeiat prezenta contestație la executare pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., singur sau combinat cu dispozițiile art. 600 alin. (1) C. proc. pen. Cu privire la admisibilitatea prezentei contestații la executare, contestatorul a arătat și faptul că, anterior, pentru aceeași problemă, a formulat o cerere de îndreptare a erorilor materiale, soluționată definitiv de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin încheierea din 12 septembri 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3134/3/2009*, iar prin această hotărâre judecătorească definitivă și care se impune cu autoritate de lucru judecat, instanța a statuat că, în cuprinsul deciziei de apel, există un calcul eronat al sumei de confiscat, dar că erorile de calcul nu reprezintă o eroare materială evidentă, ci o eroare de conținut, ținând de soluționarea laturii civile a cauzei, care poate fi rectificată prin promovarea unei contestații la executare.

A mai subliniat că prin această hotărâre definitivă s-a statuat, deci, cu autoritate de lucru judecat existența unor erori de calcul în cuprinsul deciziei de apel, precum și faptul că acestea pot fi rectificate pe calea contestației la executare, care este deci admisibilă. Respingerea prezentei contestații la executare, a susținut partea, ar semnifica o contradicție cu această hotărâre penală definitivă, a cărei autoritate de lucru judecat ar fi nesocotită. De asemenea, a susținut că, tot prin hotărârea penală definitivă prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că problema măsurii de siguranță a confiscării speciale ține de soluționarea laturii civile a cauzei, acesta fiind motivul pentru care prezenta contestație la executare se întemeiază nu numai pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., ci și pe acelea ale art. 600 alin. (1). În concluzie, contestatorul a învederat că decizia definitivă de apel, susceptibilă de executare silită sub aspectul măsurii de siguranță a confiscării speciale, conține dispoziții confuze și contradictorii, care se impun a fi lămurite pe calea contestației la executare. Cum situația de fapt privind sumele de bani și normele juridice aplicabile au fost stabilite în mod clar prin decizia de apel, iar confuz, neclar, este numai modul de adunare a acestor sume, contestatorul a solicitat lămurirea modului confuz de calcul, în sensul că, printr-un calcul clar, corect, în urma lămuririi, rezultă că suma ce trebuie confiscată este nu de 500.007 dolari SUA, ci de 7 dolari SUA.

Contestatorul a invocat în mod expres art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor. Ca mijloace de probă în contestația la executare, contestatorul s-a folosit de mijloacele de probă, de decizia de apel pentru care se formulează prezenta contestație la executare și de încheierea de respingere a cererii de îndreptare a erorilor materiale, aflate la dosarul indicat mai sus. Subsecvent calificării cererii ca fiind o „contestație la executare" întemeiată pe dispozițiile art. 598 lit. c) C. proc. pen., Curtea a dispus atașarea dosarului de fond, în care s-a pronunțat decizia contestată.

La termenul din data de 17 octombrie 2014, deși s-a procedat la citarea autorului cererii la adresa indicată, acesta nu s-a prezentat în instanță, iar dosarul de fond nu a fost atașat, s-a amânat cauza pentru data de 31 octombrie 2014, când, prezent fiind, contestatorul a solicitat admiterea contestației formulate, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., apreciind că aceasta este admisibilă, întrucât din decizia de apel, definitivă și executorie, rezultă o mare nelămurire privind cuantumul sumei care trebuie confiscată, astfel că se impune lămurirea executării, întrucât inclusiv chestiunea confiscării speciale face obiectul executării.

Cu privire la temeinicia cererii formulate, contestatorul a arătat că aceasta se întemeiază pe raționamentele și mijloacele de probă reținute de instanță în motivarea deciziei Curții de Apel București, prin care s-a stabilit în mod clar ce s-a întâmplat cu suma de 2.100.000 dolari SUA, reprezentând prețul transferului unui jucător. De asemenea, contestatorul a mai arătat că, instanța a constatat că, ulterior începerii procesului penal, coinculpatul a depus banii în contul Clubului R. și a constat expres că acest lucru reprezintă acoperirea parțială a prejudiciului, și pe cale de consecință, instanța a stabilit ce s-a întâmplat cu fiecare sumă. Pentru că instanța nu a constatat niciodată că, în mod direct contestatorul C.G.

ar fi luat vreo sumă de bani, s-a stabilit că ce rămâne se confiscă de la contestatorul C.G. Însă, a menționat că, făcând calculele strict pe raționamentul instanței, rezultă suma de 7 dolari SUA și nu suma de 500.007 dolari SUA. Examinând cererea formulată prin raportare la actele dosarului, precum și din perspectiva exigențelor art. 598 - art. 600 C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este nefondată. În acest sens, a reținut că decizia penală a cărei lămurire se cere a fost pronunțată în Dosarul nr. 3134/3/2009*, având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de părțile civile Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Liceul cu Program Sportiv „B." Timișoara, împotriva sentinței penale nr. 238 din 03 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală.

În primul rând, Curtea a constatat că interpretarea dată de contestator conținutului încheierii de ședință din data de 12 septembrie 2014 prin care s-a soluționat cererea de îndreptare a erorii materiale este tendențioasă și nefondată în condițiile în care considerentele făcute de instanță sunt la modul general și fără a concluziona cu privire la existența certă a vreunei erori de calcul. S-a precizat că simpla indicare a căilor de atac în care se poate invoca existența unor erori de judecată sau în care se pot soluționa diferite aspecte legate de executarea hotărârilor judecătorești nu obligă instanțele în niciun fel și nici nu garantează admiterea acestora dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Cu privire la natura juridică a confiscării speciale s-a arătat că măsurile de siguranță, cum e și confiscarea specială, sunt destinate să preîntâmpine săvârșirea altor fapte penale prin înlăturarea stărilor de pericol care au provocat luarea lor. Măsurile de siguranță, între care se regăsește și măsura confiscării speciale, au caracterul de sancțiuni de drept penal, în conformitate cu prevederile art. 2 C. pen. deoarece pot fi dispuse numai față de persoanele care au săvârșit faptele penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă conform art. 107 alin. (2) și (3) C. pen. S-a notat că, mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, a inclus confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenție (Hotărârea din 5 iulie 2001 pronunțată în Cauza Philips împotriva Regatului Unit, parag.

34, Hotărârea din 09 februarie 1995 pronunțată în Cauza Welch împotriva Regatului Unit parag. 32, precum și hotărârea din 01 martie 2007 pronunțată în Cauza Geerings împotriva Olandei, parag. 44). Prin urmare, instanța a arătat că, deși stabilirea cuantumului sumelor confiscate se află într-o oarecare legătură cu probatoriul administrat și pe latura civilă a cauzei, totuși acest aspect nu înlătură caracterul penal al confiscării speciale care a fost și rămâne o măsură de siguranță. În al doilea rând, Curtea de apel a reținut dispozițiile art. 598 alin. (1) C. proc.

pen., „contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare". În raport de dispozițiile legale sus-menționate, Curtea a constatat că motivele invocate de contestatoml condamnat, constând în aceea că ar fi fost în mod greșit calculată suma de 500.007 dolari SUA cu privire la care s-a dispus confiscarea specială de la condamnatul C.G. nu poate constitui un motiv pentru exercitarea contestației la executare împotriva hotărârii penale de condamnare, întrucât în lipsa unei neclarități care să împiedice punerea în executare a deciziei penale, nu constituie un motiv dintre cele prevăzute expres și limitativ prin dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. a) - d) C. proc.

pen., ci reprezintă o critică de fond - referitoare la cuantumul sumelor de bani confiscate - adusă sentinței penale de condamnare rămase definitive. În aceste condiții, instanța a constatat că, în situația în care, pe calea contestației la executare ar putea fi modificate hotărâri definitive s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat. S-a arătat că, pe această cale se pot invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Așadar, a precizat instanța, a accepta o soluție contrară decât cea enunțată anterior ar însemna, fără îndoială, a fi încălcat principiul autorității de lucru judecat, ceea ce, pe de o parte, nu poate fi admis într-o astfel de situație, iar pe de altă parte, nu a fost nici în litera și nici în spiritul legii atunci când au fost edictate dispozițiile prevăzute de art. 598 C. proc. pen. Mai mult decât atât, Curtea de apel a reținut că criticile formulate de contestator apar ca fiind nefondate întrucât sumele de bani au fost în mod corect stabilite și calculate pe baza probatoriului administrat în cauză iar modificarea cuantumului acestora ar implica modificarea stării de fapt reținută cu autoritate de lucru judecat în decizia contestată, lucru care nu este admisibil pe calea exercitării unei contestații în executare.

Susținerile contestatorului în sensul existenței unor calcule "vădit confuze, necesitând lămurire" au fost apreciate ca nefondate și s-a constatat că nu sunt susținute de conținutul deciziei contestate din cuprinsul căreia se reține că suma care se impune a fi confiscată de la condamnatul C.G. este de 500.007 dolari SUA, concluzie care este susținută de considerentele deciziei contestate. În acest sens, s-au reținut în mod special următoarele paragrafe "acțiunea inculpatului C.G., de a ascunde, atât contractul de transfer, cât și "împrumuturile " acordate de Clubul R. București, arată, cu claritate, destinația sumelor cuvenite din transfer: 1.500.000 dolari SUA la SC B. Sport SRL, 19.762, 82 dolari SUA la T. Brașov, 100.000 dolari la R. București și restul sumei, de aproximativ 1.140.237 dolari SUA, urmând să fie la discreția inculpatului C.G.". "De altfel, în procedura de litigiu federativ se arată că inculpatul P.G.

a afirmat (aspect necontestat de către inculpatul B.I.) că suma de 1.000.000 dolari SUA a fost împărțită cu ceilalți doi inculpați ". "Ascunderea sumei reale de transfer, așa zisele împrumuturi acordate de Clubul R. persoanelor fizice P.G. și B.I. (președintele clubului) și situația plăților efectuate de G. evidențiază destinația sumelor cuvenite Clubului R.: 1.500.000 dolari SUA la inculpații B.I. și P.G., 19.762,82 dolari SUA la T. Brașov, 630.230 dolari SUA la R., inculpatul C.G. beneficiind de restul sumei, 510.007 dolari SUA sume care se impuneau a fi confiscate întrucât Clubul R. București nu s-a constituit parte civilă. Curtea de apel a arătat că, într-un final s-a reținut la fila din decizia contestată "Astfel, suma reală de transfer a fost de 2.750.000 dolari SUA din care se scad următoarele sume de: 630.230,18 dolari SUA, încasată de R., 100.000 dolari SUA, singura sumă declarată la FRF, 19.762,82 dolari SUA, încasată de la partea civilă A.S.

T. Brașov, 1.000.000 dolari SUA, încasată de inculpatul P.G., 500.000 dolari SUA, încasată de inculpatul B.I., rămânând un rest de confiscat de la inculpatul C.G. 500.007 dolari SUA". În acest condiții, s-a observat, pe de o parte, că sunt nefondate criticile aduse de condamnat deciziei penale, iar pe de altă parte, că sumele cu privire la care s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul C.G. sunt evidențiate în dispozitivul hotărârii, acestea au corespondent în considerentele deciziei contestate și în starea de fapt reținută cu autoritate de lucru judecat, nefiind necesare lămuriri suplimentare și neexistând vreo piedică la punerea în executare a acestor dispoziții care să impună intervenția instanței de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație, în temeiul art. 599 alin. (1) rap. la art. 597 alin. (7), precum și în baza art. 425 1 alin. (1) și alin. (7) pct. 2 lit a) C. proc. pen., condamnatul C.G. S-a susținut că împrejurarea că pe portalul instanțelor și în hotărârea contestată se face mențiunea că este „definitiv", nu împiedică declararea contestației, calea de atac fiind dată de lege. Or, a arătat apărătorul ales al contestatorului, potrivit art. 599 alin. (1) C. proc. pen., procedura de rezolvare a contestației la executare este cea prev. de art. 597 C. proc. pen., iar textul art. 599 C. proc. pen. este de aplicabilitate generală, adică se referă la toate contestațiile la executare, indiferent de temeiul acestora (oricare din lit. art. 598 alin. (1) C. proc.

pen.) și indiferent de instanța competentă să soluționeze în primă instanță contestația la executare (instanța de executare sau instanța care a pronunțat hotărârea care se execută, conform distincțiilor din art. 598 alin. (2) C. proc. pen.). S-a indicat că, conform normei la care face trimitere, și anume art. 597 alin. (7) C. proc. pen., calea de atac a contestației la instanța ierarhic superioară există pentru orice hotărâre pronunțată de prima instanță în materia executării (indiferent că aceasta este instanța de executare ori instanța care a pronunțat hotărârea care se execută. În egală măsură, s-a susținut că numai art. 597 alin. (8) C. proc. pen.

care se referă la hotărârea prin care se soluționează contestația împotriva hotărârii primei instanțe care a statuat asupra contestației la executare, dispune că această hotărâre este „definitivă". S-a subliniat că unde legea distinge, și interpretul trebuie să o facă, deci a contrario hotărârea prin care s-a soluționat doar în primă instanță contestația la executare (indiferent că această instanță este instanța de executare ori instanța care a pronunțat hotărârea care se execută) nu este definitivă, ci este susceptibilă de contestație. Prin motivele scrise, depuse ulterior declarării contestației, cu privire la fondul contestației, condamnatul C.G.

a invocat, în esență, că instanța a soluționat nelegal contestația prin decizie, în loc să pronunțe o sentință; că există o contradicție logică între considerentele și dispozitivul hotărârii contestate; că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii definitive din 12 septembrie 2009 de îndreptare a erorii materiale prin care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că poate fi utilizată contestația la executare; că instanța a analizat greșit contestația la executare din perspectiva împiedicării la executare, cât timp s-a invocat expres existența unei nelămuriri în cuprinsul hotărârii; că instanța a reținut greșit că se încearcă modificarea sumei confiscate prin hotărârea definitivă a instanței de apel, în realitate, singurul aspect invocat de contestator fiind acela de a se face un simplu calcul matematic din care rezultă că „restul de confiscat" (de care se face vinovat), nu este de 500.007 dolari SUA, ci de 7 dolari SUA; hotărârea conține o motivare pur formală, fiind complet nemotivată sub aspectul criticii existenței nelămuririi grave din conținutul deciziei de apel; în soluționarea contestației nu a avut parte de o judecată din partea unui judecător imparțial contrar art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece unul dintre judecătorii care a compus completul a făcut parte și din completul care a soluționat pe fond cauza în apel; completul care a soluționat contestația la executare trebuia compus dintr-un singur judecător, iar nu din doi judecători. Examinând admisibilitatea contestației formulate, excepție invocată din oficiu, de către instanță, se constată următoarele: Contestația la executare nu reprezintă o cale de atac, ci o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia. Î n cauză, titlul împotriva căruia contestatorul a formulat contestația la executare în temeiul art. 598 lit. c) C. proc.

pen., este reprezentat de decizia penală nr. 222/A din 04 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 3134/3/2009*, care constituie hotărârea pronunțată, în cauza de fond, de către instanța de apel, ca ultim grad de jurisdicție ordinară. Potrivit art. 370 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului în casație și recursului în interesul legii se numește decizie.

În mod adiacent, se subliniază că, în practica constantă a instanțelor, s-a statuat că în condițiile în care hotărârea primei instanțe a fost modificată în căile de atac, în speță în apel, ceea ce se execută este hotărârea instanței de apel, care a desființat sentința sub aspectul la care se face referire prin contestația la executare, astfel că instanța care a pronunțat hotărârea care se execută este instanța de apel, competentă să soluționeze contestația le executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.din 1968 (art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.). Titlul reprezentat de o decizie pronunțată în calea ordinară a apelului nu poate fi lămurit decât printr-o hotărâre judecătorească de același tip, cu aceeași forță juridică, pronunțată de instanța ce a pronunțat și hotărârea a cărei lămurire se solicită, sens în care sunt dispozițiile art. 598 alin. (2) C. proc.

pen. care prevăd că contestația la executare se face la instanța care a pronunțat hotărârea care se execută, iar în cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, cum hotărârea judecătorească a cărei lămurire se solicită nu este supusă vreunei căi de atac, și hotărârea pronunțată în contestația la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 lit. c) C. proc. pen., este definitivă. De altfel, la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că judecarea contestației (ca și cale de atac) la hotărârea primei instanțe se face în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate, dar și că alin. (5) al aceluiași art., care face trimitere la dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata, se aplică în mod corespunzător.

Or, hotărârea ce face obiectul acestei contestații nu este o hotărâre a primei instanțe, ci a instanței de apel, iar conform titlului III al părții speciale privind judecata, hotărârile pronunțate în apel sunt definitive. Pe cale de consecință, dispozițiile art. 597 alin. (7) C. proc. pen. în raport cu care hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară, nu au incidență în prezenta cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 597 coroborat cu art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de condamnatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 1420/A din 18 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, în Dosarul nr. 5973/2/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de condamnatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 1420/A din 18 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, în Dosarul nr. 5973/2/2014. Obligă condamnatul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2015.