ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 949/2015

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 949/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra cauzei penale de față,

în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1420/A din 18 noiembrie

2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul

nr. 5973/2/2014, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată

de condamnatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 3134/3/2009*.

A fost obligat contestatorul condamnat

la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de apel

a reținut că, la data de 30 septembrie 2014, a fost înregistrată sub nr. 5973/2/2014,

cererea formulată de numitul C.G. privind executarea măsurii de siguranță a confiscării

speciale a sumei de 507.000 dolari SUA, conținute în decizia penală nr. 222/A din

4 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul

nr. 3134/3/2009*, prin care a solicitat lămurirea acestei hotărâri, în sensul că

suma ce face obiectul confiscării speciale este de 7 dolari SUA și nu 500.007 dolari

SUA.

Instanța a arătat că, prin apărătorul său

ales, contestatorul a mai făcut precizarea că în prezenta contestație la executare

se limitează exclusiv la a cere lămurirea unor dispoziții ale deciziei de apel,

nicio altă semnificație juridică neputând fi dată cererii sale. De asemenea, acesta

a precizat că decizia de apel stabilește faptele, pe baza probelor și, în urma raționamentului

juridic, aplică legea și stabilește calificările juridice și consecințele penale,

niciunul din aceste aspecte nefiind contestat prin contestația la executare.

Contestatoral a criticat faptul că, după

ce a stabilit faptele, arătând motivat pe ce probe se întemeiază și ce probe înlătură,

instanța, atunci când a procedat la adunarea lor (în vederea stabilirii sumelor

ce trebuie confiscate), pentru a trage concluziile, a procedat în mod confuz, a

făcut erori de calcul și a avut omisiuni vădite, sumele finale fiind contradictorii.

Curtea de apel a mai notat precizarea contestatorului

că, din interpretarea probelor, instanța a reținut în considerente aceeași situație

de fapt care se regăsește și în concluzia procesului-verbal de constatare întocmit

de Garda Financiară, ale. cărui concluzii au fost însușite integral și expres de

instanța de apel prin decizia sa, atunci când a stabilit situația de fapt.

Pe de altă parte, a arătat contestatorul,

instanța de apel, după ce a stabilit în mod clar faptele și, respectiv, sumele,

indicând și probele pe care s-au întemeiat, atunci când a fost vorba să le adune,

fie a făcut greșeli de calcul, fie a omis să includă între sumele adunate pe unele

dintre ele, fie a calculat de două ori aceeași sumă, calculele fiind, astfel, vădit

confuze, necesitând lămurire.

Mai mult, a subliniat că, în locuri diferite,

instanța a greșit în moduri diferite totalurile (toate eronate), nefiind concordante

nici măcar între ele.

Astfel, s-a menționat că, în primul rând,

s-a reținut că, din totalul sumei de transfer de 2.750.000 dolari SUA: s-a încasat

de Clubul R. suma de 630.230 dolari SUA (de fapt, cu zecimale, suma de 630.230,18

dolari SUA); s-a încasat de Clubul T. Brașov suma de 19.762,82 dolari SUA; s-a încasat

de inculpații G.P. și I.B. suma totală de 1.500.000 dolari SUA; pe cale de consecință,

contestatorul a beneficiat de restul sumei, de 510.007 dolari SUA.

Contestatoral a arătat că, adunate, sumele

de 630.230,18 dolari SUA, 19.762,82 dolari SUA, 1.500.000 dolari SUA și 510.007

dolari SUA nu dau totalul de 2.750.000 dolari SUA, ci de 2.660.000 dolari SUA, adică

o diferență de 90.000 dolari SUA față de calculele confuze ale instanței.

Astfel, contestatoral a susținut că, distinct,

se observă că, în mod confuz, instanța a adunat sumele încasate de inculpații G.P.

și I.B., ajungând la totalul (confuz) de 1.500.000 dolari SUA. A precizat că totalul

corect al sumelor stabilite clar și lămurit de instanță ca fiind încasate de cei

doi inculpați este: 1.600.000 dolari SUA, ca sumă încasată de inculpatul G.P. (în

două tranșe: 1.000.000 dolari SUA, sumă care a fost confiscată de la acesta, și

600.000 dolari SUA, pentru care instanța reține că au fost ulterior depuși în contul

Clubului R., reprezentând acoperire parțială a prejudiciului, nefiind confiscată),

plus 500.000 dolari SUA, ca sumă încasată de inculpatul I.B. (și care a fost confiscată

de la acesta). Prin urmare, s-a susținut că totalul corect și clar al sumelor încasate

de inculpații G.P. și I.B. este de 2.100.000 dolari SUA, iar nu de 1.500.000 dolari

SUA, instanța omițând să adune suma de 600.000 dolari SUA (încasată distinct de

inculpatul G.P. și care a fost ulterior transferată de acesta în contul Clubului

R., reprezentând acoperirea parțială a prejudiciului).

De altfel, a arătat contestatorul, suma

de 510.007 dolari SUA este diferită de cea rezultând din celelalte calcule făcute

tot de instanță, unde suma este de 500.007 dolari SUA, diferența dintre cele două

totaluri fiind de 10.000 dolari SUA. S-a susținut că această diferență confuză de

100.000 dolari SUA și suma omisă a fi luată în calcul de 600.000 dolari SUA (încasată

de inculpatul G.P. și pentru care a acoperit prejudiciul prin transferul ei în contul

Clubului R.) duc, cu o diferență de 7 dolari SUA, exact la suma de 500.007 dolari

SUA, calculată confuz ca sumă de confiscat de la contestator. Altfel spus, suma

din calculele corecte și clare nu este nici 510.007 dolari SUA, nici 500.007 dolari

SUA, ci 7 dolari SUA.

În al doilea rând, contestatorul a arătat

că sumele de 630.230,18 dolari SUA și 100.000 dolari SUA au fost luate în calcul

separat, ceea ce este confuz, deoarece instanța a reținut la situația de fapt, pe

baza probelor, că suma de 100.000 dolari SUA este o parte (prima tranșă) din suma

de 630.230,18 dolari SUA, iar nu o sumă distinctă de aceasta. Altfel spus, suma

de 100.000 dolari SUA a fost în mod confuz calculată de două ori, ea fiind întâi

inclusă în suma de 630.230,18 dolari SUA, iar apoi avută în vedere și separat.

În al treilea rând, contestatorul a invocat

că din suma de 2.750.000 dolari SUA, ca preț total al transferului, a fost scăzută,

ca sumă încasată de inculpatul G.P., în mod confuz, numai suma de 1.000.000 dolari

SUA.

S-a arătat că instanța a omis, însă, să

scadă și cea de-a doua sumă, încasată de același inculpat, de 600.000 dolari

SUA (pe baza probelor, instanța a reținut că, în total, acest inculpat a încasat

1.600.000 dolari SUA, adică odată 1.000.000 dolari SUA și a doua oară 600.000 dolari

SUA), și anume.suma pentru care instanța a constatat că a fost ulterior transferată

în contul Clubului R., semnificând acoperirea parțială a prejudiciului.

Prin urmare, contestatorul a susținut că

din suma de 2.750.000 dolari SUA suma corectă și clară pe care instanța trebuia

să o scadă, ca fiind încasată de inculpatul G.P., este de 1.600.000 dolari SUA,

iar nu de 1.000.000 dolari SUA.

S-a mai arătat că, dacă în calculul său,

din suma de 2.750.000 dolari SUA (prețul transferului), instanța ar fi scăzut corect

și clar nu doar sumele de 630.230,18 dolari SUA (încasată direct de Clubul R., prin

transferuri bancare succesive, de la Clubul G. Istanbul), de 19.762,82 dolari

SUA (încasată direct de Clubul T. Brașov, prin transfer bancar, de la Clubul G.

Istanbul), de 500.000 dolari SUA (încasată de inculpatul I.B. și confiscată de la

acesta) și 1.000.000 dolari SUA (încasată de inculpatul G.P. și confiscată de la

acesta), ci și suma pe care în mod confuz a omis-o (deși a stabilit-o în situația

de fapt, pe baza probelor), de 600.000 dolari SUA (încasată separat tot de inculpatul

G.P. și transferată ulterior în contul Clubului R., aspect calificat de instanță

drept recuperare parțială a prejudiciului), atunci diferența care rămâne în mod

corect și clar este de doar 7 dolari SUA, iar nu în mod confuz de 500.007 dolari

SUA.

În al patrulea rând, contestatorul a învederat

că atunci când a calculat suma totală ce trebuie confiscată, ca reprezentând prejudiciu

pentru Clubul R., în condițiile în care acesta nu s-a constituit parte civilă, instanța

a omis în mod confuz să ia în calcul suma de 600.000 dolari SUA, pe care ea a calificat-o

expres drept recuperare parțială a prejudiciului, în urma depunerii ei tardive de

inculpatul G.P. în contul Clubului R.

Astfel, contestatorul a susținut că au

fost calculate ca sume ce nu reprezintă prejudiciu pentru Clubul R. doar suma de

630.230,18 dolari SUA (încasată direct de Clubul R., prin transferuri bancare succesive,

de la Clubul G. Istanbul) și suma de 19.762,82 dolari SUA (încasată direct de Clubul

T. Brașov, prin transfer bancar, de la Clubul G. Istanbul), instanța, în mod confuz,

omițând să adune la totalul sumelor ce nu reprezintă prejudiciu pentru Clubul R.

suma de 600.000 dolari SUA, pentru care tot ea a constatat că, fiind depusă în contul

clubului de inculpatul G.P., semnifică o acoperire parțială a prejudiciului.

S-a precizat că dacă nu ar fi omis în mod

confuz să includă și această sumă de 600.000 dolari SUA, instanța ar fi calculat

corect și clar că, din suma de 2.750.000 dolari SUA, nu reprezintă prejudiciu suma

totală de 1.249.993 dolari SUA (adică 630.230,18 dolari SUA + 19.762,82 dolari

SUA + 600.000 dolari SUA). S-a susținut că, fără a omite în mod confuz suma de 600.000

dolari SUA, prejudiciul corect și clar al Clubului R. este de 2.750.000 dolari

SUA - 1.249.993 dolari SUA = 1.500.007 dolari SUA. Cum sumele confiscate în total

de la inculpații G.P. și I.B. (corespunzând exact celor încasate direct de aceștia

în numele Clubului R.) sunt de 1.000.000 dolari SUA + 500.000 dolari SUA = 1.500.000

dolari SUA, rezultă că prejudiciul ce rămâne de acoperit în urma calculelor corecte

este de 1.500.007 dolari SUA - 1.500.000 dolari SUA = 7 dolari SUA, suma corectă

și clară ce trebuie confiscată de la contestator.

Astfel, contestatorul a arătat faptul că,

în toate cazurile, dispozițiile confuze din decizia de apel (fie calcule confuze,

fie omisiune a includerii în calcul a unor sume, fie dublarea includerii în calcul

a unor sume), dacă sunt lămurite, duc la același rezultat, și anume la o sumă corectă

de 7 dolari SUA, singura de confiscat în mod clar de la contestator.

În drept, contestatorul și-a întemeiat

prezenta contestație la executare pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., singur sau combinat cu dispozițiile art. 600 alin. (1) C. proc. pen.

Cu privire la admisibilitatea prezentei

contestații la executare, contestatorul a arătat și faptul că, anterior, pentru

aceeași problemă, a formulat o cerere de îndreptare a erorilor materiale, soluționată

definitiv de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin încheierea din

12 septembri 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3134/3/2009*, iar prin această hotărâre

judecătorească definitivă și care se impune cu autoritate de lucru judecat, instanța

a statuat că, în cuprinsul deciziei de apel, există un calcul eronat al sumei de

confiscat, dar că erorile de calcul nu reprezintă o eroare materială evidentă, ci

o eroare de conținut, ținând de soluționarea laturii civile a cauzei, care poate

fi rectificată prin promovarea unei contestații la executare.

A mai subliniat că prin această hotărâre

definitivă s-a statuat, deci, cu autoritate de lucru judecat existența unor erori

de calcul în cuprinsul deciziei de apel, precum și faptul că acestea pot fi rectificate

pe calea contestației la executare, care este deci admisibilă. Respingerea prezentei

contestații la executare, a susținut partea, ar semnifica o contradicție cu această

hotărâre penală definitivă, a cărei autoritate de lucru judecat ar fi nesocotită.

De asemenea, a susținut că, tot prin hotărârea

penală definitivă prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale

s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că problema măsurii de siguranță a confiscării

speciale ține de soluționarea laturii civile a cauzei, acesta fiind motivul pentru

care prezenta contestație la executare se întemeiază nu numai pe dispozițiile

art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ci și pe acelea ale art. 600 alin. (1).

În concluzie, contestatorul a învederat

că decizia definitivă de apel, susceptibilă de executare silită sub aspectul măsurii

de siguranță a confiscării speciale, conține dispoziții confuze și contradictorii,

care se impun a fi lămurite pe calea contestației la executare. Cum situația de

fapt privind sumele de bani și normele juridice aplicabile au fost stabilite în

mod clar prin decizia de apel, iar confuz, neclar, este numai modul de adunare a

acestor sume, contestatorul a solicitat lămurirea modului confuz de calcul, în sensul

că, printr-un calcul clar, corect, în urma lămuririi, rezultă că suma ce trebuie

confiscată este nu de 500.007 dolari SUA, ci de 7 dolari SUA.

Contestatorul a invocat în mod expres

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea

bunurilor.

Ca mijloace de probă în contestația la

executare, contestatorul s-a folosit de mijloacele de probă, de decizia de apel

pentru care se formulează prezenta contestație la executare și de încheierea de

respingere a cererii de îndreptare a erorilor materiale, aflate la dosarul indicat

mai sus.

Subsecvent calificării cererii ca fiind

o „contestație la executare" întemeiată pe dispozițiile art. 598 lit. c) C.

proc. pen., Curtea a dispus atașarea dosarului de fond, în care s-a pronunțat decizia

contestată.

La termenul din data de 17 octombrie 2014,

deși s-a procedat la citarea autorului cererii la adresa indicată, acesta nu s-a

prezentat în instanță, iar dosarul de fond nu a fost atașat, s-a amânat cauza pentru

data de 31 octombrie 2014, când, prezent fiind, contestatorul a solicitat admiterea

contestației formulate, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., apreciind

că aceasta este admisibilă, întrucât din decizia de apel, definitivă și executorie,

rezultă o mare nelămurire privind cuantumul sumei care trebuie confiscată, astfel

că se impune lămurirea executării, întrucât inclusiv chestiunea confiscării speciale

face obiectul executării.

Cu privire la temeinicia cererii formulate,

contestatorul a arătat că aceasta se întemeiază pe raționamentele și mijloacele

de probă reținute de instanță în motivarea deciziei Curții de Apel București, prin

care s-a stabilit în mod clar ce s-a întâmplat cu suma de 2.100.000 dolari SUA,

reprezentând prețul transferului unui jucător.

De asemenea, contestatorul a mai arătat

că, instanța a constatat că, ulterior începerii procesului penal, coinculpatul a

depus banii în contul Clubului R. și a constat expres că acest lucru reprezintă

acoperirea parțială a prejudiciului, și pe cale de consecință, instanța a stabilit

ce s-a întâmplat cu fiecare sumă. Pentru că instanța nu a constatat niciodată că,

în mod direct contestatorul C.G. ar fi luat vreo sumă de bani, s-a stabilit că ce

rămâne se confiscă de la contestatorul C.G. Însă, a menționat că, făcând calculele

strict pe raționamentul instanței, rezultă suma de 7 dolari SUA și nu suma de 500.007

dolari SUA.

Examinând cererea formulată prin raportare

la actele dosarului, precum și din perspectiva exigențelor art. 598 - art. 600 C.

proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este nefondată.

În acest sens, a reținut că decizia penală

a cărei lămurire se cere a fost pronunțată în Dosarul nr. 3134/3/2009*, având ca

obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție și de părțile civile Statul Român - Agenția Națională

de Administrare Fiscală și Liceul cu Program Sportiv „B." Timișoara, împotriva

sentinței penale nr. 238 din 03 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București,

secția a II-a penală.

În primul rând, Curtea a constatat că interpretarea

dată de contestator conținutului încheierii de ședință din data de 12

septembrie 2014 prin care s-a soluționat cererea de îndreptare a erorii materiale

este tendențioasă și nefondată în condițiile în care considerentele făcute de instanță

sunt la modul general și fără a concluziona cu privire la existența certă a vreunei

erori de calcul. S-a precizat că simpla indicare a căilor de atac în care se poate

invoca existența unor erori de judecată sau în care se pot soluționa diferite aspecte

legate de executarea hotărârilor judecătorești nu obligă instanțele în niciun fel

și nici nu garantează admiterea acestora dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de lege.

Cu privire la natura juridică a confiscării

speciale s-a arătat că măsurile de siguranță, cum e și confiscarea specială, sunt

destinate să preîntâmpine săvârșirea altor fapte penale prin înlăturarea stărilor

de pericol care au provocat luarea lor. Măsurile de siguranță, între care se regăsește

și măsura confiscării speciale, au caracterul de sancțiuni de drept penal, în conformitate

cu prevederile art. 2 C. pen. deoarece pot fi dispuse numai față de persoanele care

au săvârșit faptele penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă conform

art. 107 alin. (2) și (3) C. pen.

S-a notat că, mai mult decât atât, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, a inclus confiscarea în cadrul

pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenție (Hotărârea din 5 iulie

2001 pronunțată în Cauza Philips împotriva Regatului Unit, parag. 34, Hotărârea

din 09 februarie 1995 pronunțată în Cauza Welch împotriva Regatului Unit parag.

32, precum și hotărârea din 01 martie 2007 pronunțată în Cauza Geerings împotriva

Olandei, parag. 44).

Prin urmare, instanța a arătat că, deși

stabilirea cuantumului sumelor confiscate se află într-o oarecare legătură cu probatoriul

administrat și pe latura civilă a cauzei, totuși acest aspect nu înlătură caracterul

penal al confiscării speciale care a fost și rămâne o măsură de siguranță.

În al doilea rând, Curtea de apel a reținut

dispozițiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., „contestația contra executării hotărârii

penale se poate face în următoarele cazuri: c) când se ivește vreo nelămurire cu

privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare".

În raport de dispozițiile legale sus-menționate,

Curtea a constatat că motivele invocate de contestatoml condamnat, constând în aceea

că ar fi fost în mod greșit calculată suma de 500.007 dolari SUA cu privire la care

s-a dispus confiscarea specială de la condamnatul C.G. nu poate constitui un motiv

pentru exercitarea contestației la executare împotriva hotărârii penale de condamnare,

întrucât în lipsa unei neclarități care să împiedice punerea în executare a deciziei

penale, nu constituie un motiv dintre cele prevăzute expres și limitativ prin dispozițiile

art. 598 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., ci reprezintă o critică de fond -

referitoare la cuantumul sumelor de bani confiscate - adusă sentinței penale de

condamnare rămase definitive.

În aceste condiții, instanța a constatat

că, în situația în care, pe calea contestației la executare ar putea fi modificate

hotărâri definitive s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat. S-a arătat

că, pe această cale se pot invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea

hotărârilor, nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în

baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor

rămase definitive.

Așadar, a precizat instanța, a accepta

o soluție contrară decât cea enunțată anterior ar însemna, fără îndoială, a fi încălcat

principiul autorității de lucru judecat, ceea ce, pe de o parte, nu poate fi admis

într-o astfel de situație, iar pe de altă parte, nu a fost nici în litera și nici

în spiritul legii atunci când au fost edictate dispozițiile prevăzute de art. 598

C. proc. pen.

Mai mult decât atât, Curtea de apel a reținut

că criticile formulate de contestator apar ca fiind nefondate întrucât sumele de

bani au fost în mod corect stabilite și calculate pe baza probatoriului administrat

în cauză iar modificarea cuantumului acestora ar implica modificarea stării de fapt

reținută cu autoritate de lucru judecat în decizia contestată, lucru care nu este

admisibil pe calea exercitării unei contestații în executare. Susținerile contestatorului

în sensul existenței unor calcule "vădit confuze, necesitând lămurire"

au fost apreciate ca nefondate și s-a constatat că nu sunt susținute de conținutul

deciziei contestate din cuprinsul căreia se reține că suma care se impune a fi confiscată

de la condamnatul C.G. este de 500.007 dolari SUA, concluzie care este susținută

de considerentele deciziei contestate.

În acest sens, s-au reținut în mod special

următoarele paragrafe "acțiunea inculpatului C.G., de a ascunde, atât contractul

de transfer, cât și "împrumuturile " acordate de Clubul R. București,

arată, cu claritate, destinația sumelor cuvenite din transfer: 1.500.000 dolari

SUA la SC B. Sport SRL, 19.762, 82 dolari SUA la T. Brașov, 100.000 dolari la R.

București și restul sumei, de aproximativ 1.140.237 dolari SUA, urmând să fie la

discreția inculpatului C.G.".

"De altfel, în procedura de litigiu

federativ se arată că inculpatul P.G. a afirmat (aspect necontestat de către inculpatul

B.I.) că suma de 1.000.000 dolari SUA a fost împărțită cu ceilalți doi inculpați

".

"Ascunderea sumei reale de transfer,

așa zisele împrumuturi acordate de Clubul R. persoanelor fizice P.G. și B.I. (președintele

clubului) și situația plăților efectuate de G. evidențiază destinația sumelor cuvenite

Clubului R.: 1.500.000 dolari SUA la inculpații B.I. și P.G., 19.762,82 dolari

SUA la T. Brașov, 630.230 dolari SUA la R., inculpatul C.G. beneficiind de restul

sumei, 510.007 dolari SUA

sume

care se impuneau a fi confiscate întrucât Clubul R. București nu s-a constituit

parte civilă.

Curtea de apel a arătat că, într-un final

s-a reținut la fila din decizia contestată "Astfel, suma reală de transfer

a fost de 2.750.000 dolari SUA din care se scad următoarele sume de: 630.230,18

dolari SUA, încasată de R., 100.000 dolari SUA, singura sumă declarată la FRF, 19.762,82

dolari SUA, încasată de la partea civilă A.S. T. Brașov, 1.000.000 dolari SUA, încasată

de inculpatul P.G., 500.000 dolari SUA, încasată de inculpatul B.I., rămânând un

rest de confiscat de la inculpatul C.G. 500.007 dolari SUA".

În acest condiții, s-a observat, pe de

o parte, că sunt nefondate criticile aduse de condamnat deciziei penale, iar pe

de altă parte, că sumele cu privire la care s-a dispus confiscarea specială de la

inculpatul C.G. sunt evidențiate în dispozitivul hotărârii, acestea au corespondent

în considerentele deciziei contestate și în starea de fapt reținută cu autoritate

de lucru judecat, nefiind necesare lămuriri suplimentare și neexistând vreo piedică

la punerea în executare a acestor dispoziții care să impună intervenția instanței

de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație,

în temeiul art. 599 alin. (1) rap. la art. 597 alin. (7), precum și în baza

art. 425

1

alin. (1) și alin. (7) pct. 2 lit a) C. proc. pen., condamnatul

C.G.

S-a susținut că împrejurarea că pe portalul

instanțelor și în hotărârea contestată se face mențiunea că este „definitiv",

nu împiedică declararea contestației, calea de atac fiind dată de lege.

Or, a arătat apărătorul ales al contestatorului,

potrivit art. 599 alin. (1) C. proc. pen., procedura de rezolvare a contestației

la executare este cea prev. de art. 597 C. proc. pen., iar textul art. 599 C. proc.

pen. este de aplicabilitate generală, adică se referă la toate contestațiile la

executare, indiferent de temeiul acestora (oricare din lit. art. 598 alin. (1) C.

proc. pen.) și indiferent de instanța competentă să soluționeze în primă instanță

contestația la executare (instanța de executare sau instanța care a pronunțat hotărârea

care se execută, conform distincțiilor din art. 598 alin. (2) C. proc. pen.). S-a

indicat că, conform normei la care face trimitere, și anume art. 597 alin. (7) C.

proc. pen., calea de atac a contestației la instanța ierarhic superioară există

pentru orice hotărâre pronunțată de prima instanță în materia executării (indiferent

că aceasta este instanța de executare ori instanța care a pronunțat hotărârea care

se execută.

În egală măsură, s-a susținut că numai

art. 597 alin. (8) C. proc. pen. care se referă la hotărârea prin care se soluționează

contestația împotriva hotărârii primei instanțe care a statuat asupra contestației

la executare, dispune că această hotărâre este „definitivă". S-a subliniat

că unde legea distinge, și interpretul trebuie să o facă, deci a contrario hotărârea

prin care s-a soluționat doar în primă instanță contestația la executare (indiferent

că această instanță este instanța de executare ori instanța care a pronunțat hotărârea

care se execută) nu este definitivă, ci este susceptibilă de contestație.

Prin motivele scrise, depuse ulterior declarării

contestației, cu privire la fondul contestației, condamnatul C.G. a invocat, în

esență, că instanța a soluționat nelegal contestația prin decizie, în loc să pronunțe

o sentință; că există o contradicție logică între considerentele și dispozitivul

hotărârii contestate; că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii

definitive din 12 septembrie 2009 de îndreptare a erorii materiale prin care s-a

statuat cu autoritate de lucru judecat că poate fi utilizată contestația la executare;

că instanța a analizat greșit contestația la executare din perspectiva împiedicării

la executare, cât timp s-a invocat expres existența unei nelămuriri în cuprinsul

hotărârii; că instanța a reținut greșit că se încearcă modificarea sumei confiscate

prin hotărârea definitivă a instanței de apel, în realitate, singurul aspect invocat

de contestator fiind acela de a se face un simplu calcul matematic din care rezultă

că „restul de confiscat" (de care se face vinovat), nu este de 500.007 dolari

SUA, ci de 7 dolari SUA; hotărârea conține o motivare pur formală, fiind complet

nemotivată sub aspectul criticii existenței nelămuririi grave din conținutul deciziei

de apel; în soluționarea contestației nu a avut parte de o judecată din partea unui

judecător imparțial contrar art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului deoarece unul dintre judecătorii care a compus completul a făcut parte și

din completul care a soluționat pe fond cauza în apel; completul care a soluționat

contestația la executare trebuia compus dintr-un singur judecător, iar nu din doi

judecători.

Examinând admisibilitatea contestației

formulate, excepție invocată din oficiu, de către instanță, se constată următoarele:

Contestația la executare nu reprezintă

o cale de atac, ci o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor relative

la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

Î

n

cauză, titlul împotriva căruia contestatorul a formulat contestația la executare

în temeiul art. 598 lit. c) C. proc. pen., este reprezentat de decizia penală

nr. 222/A din 04 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, în Dosarul nr. 3134/3/2009*, care constituie hotărârea pronunțată, în cauza

de fond, de către instanța de apel, ca ultim grad de jurisdicție ordinară.

Potrivit art. 370 alin. (2) C. proc. pen.,

hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului în casație

și recursului în interesul legii se numește decizie.

În mod adiacent, se subliniază că, în practica

constantă a instanțelor, s-a statuat că în condițiile în care hotărârea primei instanțe

a fost modificată în căile de atac, în speță în apel, ceea ce se execută este hotărârea

instanței de apel, care a desființat sentința sub aspectul la care se face referire

prin contestația la executare, astfel că instanța care a pronunțat hotărârea care

se execută este instanța de apel, competentă să soluționeze contestația le executare

întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.din 1968 (art.

598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.).

Titlul reprezentat de o decizie pronunțată

în calea ordinară a apelului nu poate fi lămurit decât printr-o hotărâre judecătorească

de același tip, cu aceeași forță juridică, pronunțată de instanța ce a pronunțat

și hotărârea a cărei lămurire se solicită, sens în care sunt dispozițiile art. 598

alin. (2) C. proc. pen. care prevăd că contestația la executare se face la instanța

care a pronunțat hotărârea care se execută, iar în cazul în care nelămurirea privește

o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența

revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, cum hotărârea judecătorească a

cărei lămurire se solicită nu este supusă vreunei căi de atac, și hotărârea pronunțată

în contestația la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 lit. c) C. proc.

pen., este definitivă.

De altfel, la art. 597 alin. (8) C. proc.

pen., legiuitorul a prevăzut că judecarea contestației (ca și cale de atac) la hotărârea

primei instanțe se face în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate, dar

și că alin. (5) al aceluiași art., care face trimitere la dispozițiile cuprinse

în titlul III al părții speciale privind judecata, se aplică în mod corespunzător.

Or, hotărârea ce face obiectul acestei

contestații nu este o hotărâre a primei instanțe, ci a instanței de apel, iar conform

titlului III al părții speciale privind judecata, hotărârile pronunțate în apel

sunt definitive.

Pe cale de consecință, dispozițiile

art. 597 alin. (7) C. proc. pen. în raport cu care hotărârile pronunțate în primă

instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație

la instanța ierarhic superioară, nu au incidență în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse,

în temeiul art. 597 coroborat cu art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația

formulată de condamnatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 1420/A din 18

noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a Il-a penală, în Dosarul nr. 5973/2/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

formulată de condamnatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 1420/A din 18 noiembrie

2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, în Dosarul

nr. 5973/2/2014.

Obligă condamnatul la plata sumei de 50

RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

26 iunie 2015.