Decizia nr. 6 din 02 martie 2016

Decizia nr. 6 din 02 martie 2016

2 martie 2016

29 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 6/2016 Dosar nr. 179/1/2016

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 287 din 15/04/2016

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir – judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală

Mariana Ghena – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

S-au luat în examinare sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în dosarele nr. 4.787/2/2015 şi nr. 4.791/2/2015, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă:

a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;

b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal;

c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material;

d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27

4

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Oana Mihaela Dinu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au transmis puncte de vedere Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.

În opinia majoritară, cu privire la prima întrebare, s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal nu are calitatea procesuală de a formula contestaţie în anulare, chiar dacă drepturile sau interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.

De asemenea, a fost transmis punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 57/C/86/III – 5/2016 din 19 februarie 2016 a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a aflat Dosarul nr. 4.292/1/2015, în care întrebarea adresată a fost asemănătoare cu prima întrebare formulată în prezenta cauză, referindu-se la calitatea altor persoane decât cele enumerate la art. 427 din Codul de procedură penală de a formula contestaţie în anulare, însă sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016.

Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat cu privire la prima întrebare în sensul că: „în aplicarea art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică ori juridică ce nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal, nu a fost citată la judecata în apel şi care pretinde că drepturile ori interesele sale au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă nu are calitatea procesuală să formuleze contestaţie în anulare”, iar cu privire la a doua şi a treia întrebare s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, domnul judecător Marius Dan Foitoş, care a fost înaintat părţilor la data de 10 februarie 2016, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat domnului procuror Cosmin Grancea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 179/1/2016.

Domnul procuror Cosmin Grancea a menţionat că, în cauză, cu privire la prima întrebare, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării şi că soluţia ar trebui să fie în sensul că doar persoana vătămată, părţile şi procurorul pot formula contestaţie în anulare. Or, raportat la soluţia dată la prima întrebare, răspunsurile la a doua şi a treia întrebare ale problemei de drept ar trebui să fie de respingere ca inadmisibile, întrucât nu au legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei.

Cu privire la condiţiile de admisibilitate a primei întrebări, a solicitat a se observa că întrebarea este formulată de Curtea de Apel Bucureşti, care a fost învestită cu soluţionarea cauzei în primă şi în ultimă instanţă, aceasta fiind sesizată cu contestaţie în anulare, şi că nu există o soluţie, respectiv o dezlegare cu privire la problema de drept.

Este adevărat că pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a existat o sesizare prealabilă, care a fost soluţionată prin Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016, însă aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, decizia nefiind încă publicată, astfel că, întrucât nu s-a dat o dezlegare a problemei de drept, rezultă că problema nu a fost soluţionată pe fondul ei.

În ceea ce priveşte legătura cu fondul sesizării, a apreciat că există o atare legătură, în sensul că prin soluţia ce se va pronunţa în cauză se poate ajunge, în final, la dezlegarea pe fond a pricinii.

În acest sens, al îndeplinirii condiţiei legăturii cu fondul cauzei, este jurisprudenţa anterioară Deciziei nr. 3/2016, nepublicată, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv Decizia nr. 5/2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerentele căreia s-a arătat că problema de drept are legătură cu fondul cauzei, atunci când întrebarea se referă la existenţa căii de atac, în concret, posibilitatea declarării căii de atac a apelului împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie în anulare. Or, pentru identitate de raţiune, soluţia trebuie să fie aceeaşi şi când întrebarea se referă la posibilitatea unei persoane de a declara calea de atac.

Cu privire la condiţia noutăţii problemei de drept supuse dezlegării şi cea privind cerinţele ca întrebarea să fie una veritabilă şi dificilă, evidenţiate în raport, a arătat că, în acest sens, va face trimiteri la jurisprudenţa din materia civilă, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la recursul în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face dacă există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, dacă este îndeplinită condiţia noutăţii. Însă, condiţia noutăţii nefiind prevăzută şi de art. 475 din Codul de procedură penală, nu trebuie îndeplinită pentru formularea unei hotărâri prealabile în materie penală.

Condiţia ca întrebarea să fie una veritabilă şi dificilă nu este prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală. Ideea că nu ar putea fi admisă formularea unei întrebări prealabile, dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionarea a chestiunii de drept, la care se face referire în raport, este o reluare a paragrafului 15 din Decizia 1, pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie în Cauza Cilfit. Însă, ar trebui să se vadă dacă îndeplinirea condiţiei ca întrebarea să fie reală şi serioasă a fost avută în vedere de Curtea Europeană de Justiţie, în aceeaşi situaţie juridică cu cea din prezenta cauză.

În continuare, domnul procuror Cosmin Grancea a precizat că nu există aceeaşi situaţie juridică ca cea prezentată în Cauza Cilfit. De altfel, condiţia ca întrebarea să fie una veritabilă şi dificilă este reliefată în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, însă ea se referă la posibilitatea instanţei de trimitere de a aprecia seriozitatea chestiunii, astfel că ea nu aparţine instanţei chemate a se pronunţa, ci instanţei de trimitere.

Or, Curtea Europeană de Justiţie nu a respins întrebările preliminare pe motivul că problema de drept nu ar fi serioasă. Întrebările se resping, în general, fie că nu e stabilită situaţia de fapt, fie pentru că litigiul dintre părţi nu are un caracter real sau că nu se pot stabili datele litigiului. Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a solicitat a se observa că această condiţie vizează posibilitatea instanţei de trimitere de a aprecia asupra seriozităţii şi veritabilităţii întrebării formulate.

A precizat că există unele decizii pronunţate în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care se arată că dispoziţiile sunt clare şi neechivoce, însă, în aceste situaţii ca şi condiţie de admisibilitate, specifică recursului în interesul legii, este condiţia existenţei unei jurisprudenţe neunitare.

Acceptând că ar exista şi condiţia noutăţii şi a seriozităţii chestiunii de drept supuse dezlegării, a solicitat a se constata că, în opinia parchetului, problema de drept este una nouă, fiind una veritabilă şi serioasă. Astfel, chestiunea de drept este una nouă, deoarece a fost determinată de jurisprudenţa unui singur complet al Curţii de Apel Bucureşti, precum şi de amploarea măsurii confiscării care a fost dispusă, în sensul că s-a dispus măsura confiscării asupra bunurilor inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente, făcându-se precizarea expresă că acestea se referă la dobânzi, conturi, activele societăţilor comerciale la care inculpatul şi partea responsabilă civilmente figurează ca împuterniciţi.

Totodată, chestiunea de drept este nouă, deoarece nu au mai existat situaţii în care direct în apel să se dispună măsura confiscării de o asemenea amploare şi este veritabilă şi serioasă, pentru că se ridică problema dacă persoanelor care sunt vizate de această măsură li se încalcă sau nu dreptul la un proces echitabil. Astfel, a conchis în sensul că ar trebui să se dea un răspuns la problema de drept pentru a se lămuri dacă există sau nu posibilitatea de a formula contestaţie în anulare, în măsura în care s-ar fi încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil. Faţă de cele precizate a apreciat că sesizarea trebuie examinată pe fond.

Pe fondul sesizării, a menţionat că există două categorii de persoane care nu pot formula contestaţie în anulare, deşi în cursul procesului penal au fost luate împotriva lor măsuri care le afectează drepturile. Prima categorie, cea la care se referă situaţia din cauză, vizează persoane care nu au participat în niciun fel în procesul penal, dar care sunt afectate de măsura confiscării, deoarece administrează în diverse feluri bunurile care aparţin inculpatului şi părţii responsabile civilmente. A solicitat a se observa că acestor persoane nu li se aplică garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau dispoziţiile Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, întrucât aceste persoane nu au participat în procesul penal şi, în realitate, faţă de ele nu s-a luat nicio măsură. Astfel, în cazul în care aceste persoane ar invoca drepturi proprii asupra bunurilor care au făcut obiectul confiscării, pot folosi calea contestaţiei la executare.

Cu privire la a doua categorie de persoane, respectiv acelea care au fost citate în procesul penal şi faţă de care s-au luat măsuri asigurătorii şi, ulterior, măsura confiscării, a arătat că în cazul lor devin aplicabile dispoziţiile art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală, care garantează citarea lor în proces, precum şi posibilitatea de a formula cereri şi excepţii cu privire la măsura asigurătorie şi măsura confiscării. De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Grayson şi Barnham contra Regatului Unit), luarea măsurii confiscării nu are la bază o acuzaţie în materie penală, ci drepturi şi obligaţii cu caracter civil. Prin urmare, persoanele respective nu beneficiază de dreptul la două grade de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât au fost citate deja în apel şi şi-au putut face apărări, fiind respectat în privinţa lor dreptul la un proces echitabil.

Referitor la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a menţionat că, în legătură cu cea de-a doua categorie de persoane, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate, arătând că textul este constituţional, interpretând că doar părţile, persoana vătămată şi procurorul pot formula contestaţie în anulare.

Prin urmare, soluţia pe care apreciază că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se impune a o da cu privire la prima întrebare este aceea că, în aplicarea art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică ori juridică ce nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal, nu a fost citată la judecata în apel şi care pretinde că drepturile ori interesele sale au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă nu are calitatea procesuală să formuleze contestaţie în anulare.

În ceea ce priveşte soluţia referitoare la a doua şi a treia întrebare, ar fi aceea de respingere ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

De altfel, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că aceste persoane pot formula contestaţie în anulare, răspunsul la a doua şi a treia întrebare ar trebui să fie tot în sensul că sesizarea este inadmisibilă, deoarece întrebările vizează felul în care se ia măsura confiscării, chestiune ce ţine de judecata apelului sau rejudecarea apelului.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.787/2/2015 şi prin Încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.791/2/2015,

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept dacă:

a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;

b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal;

c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material;

d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.

II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin contestaţiile în anulare, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală cu nr. 4.787/2/2015 şi nr. 4.791/2/2015 împotriva Deciziei penale nr. 862/A din 8 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 28.726/3/2006, întemeiate iniţial pe dispoziţiile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, contestatoarele S.C. G.L. – S.R.L. şi S.C. T-I. – S.R.L. au arătat că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală s-a aflat Dosarul nr. 28.726/3/2006, care a avut ca obiect judecarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 2.858 din 16 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, respectiv că nu au fost părţi în cauză şi nu au nicio legătură cu faptele deduse judecăţii, precum şi că împotriva lor au fost dispuse şi iniţiate proceduri de executare silită.

În motivarea contestaţiilor în anulare formulate, contestatoarele au arătat că, deşi nu au fost parte în cauza penală, anterior menţionată, şi nu au fost citate pe tot parcursul judecăţii, neavând nicio legătură cu faptele ce au format obiectul judecăţii, sunt supuse unor proceduri de executare silită privind confiscarea sumei de 162.993.337 lei. Totodată, au invocat cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală.

La şedinţa din camera de consiliu din data de 3 noiembrie 2015 s-au pus în discuţie cererile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depuse de contestatoare la data de 27 octombrie 2015 şi completate la termenul de judecată, prin care au solicitat dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

– faţă de terţe persoane fizice sau juridice care nu au legătură cu faptele penale deduse judecăţii şi nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;

– faţă de persoana responsabilă civilmente faţă de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal, care nu a comis vreo faptă penală, iar confiscarea specială este o sancţiune de drept penal, şi nu o răspundere civilă;

– asupra sumelor de bani, şi nu doar a bunurilor în sens material;

– asupra prejudiciului cauzat părţii vătămate prin infracţiuni, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat fără succesori ori nu s-a dizolvat sau lichidat;

– în condiţii de solidaritate ori trebuie individualizată.

Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală:

În legătură cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, Curtea a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală rezultă că sesizarea instanţei supreme presupune întrunirea următoarelor condiţii:

1) să existe un dosar pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

întrucât legea nu distinge, cauza respectivă se poate afla inclusiv în căile extraordinare de atac;

2) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective;

Acceptând posibilitatea apelării la acest mecanism menit să asigure o practică judiciară unitară, inclusiv în căile extraordinare de atac, se impune concluzia că sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei” primeşte o interpretare largă, ce include atât fondul propriu-zis al cauzei respective (prin ipoteză, soluţionat printr-o hotărâre definitivă, însă cu posibilitatea unei noi rezolvări în situaţia admiterii căii extraordinare de atac), cât şi orice alte chestiuni ce ţin de „fondul” acelei căi extraordinare de atac.

3) asupra problemei de drept respective Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

S-a precizat că analiza art. 475 din Codul de procedură penală prilejuieşte însă două observaţii, şi anume:

a) titular al dreptului de a solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile este doar completul de judecată menţionat mai sus; astfel că, în tăcerea legii, se poate aprecia că acel complet poate acţiona din oficiu sau la cererea vreunei părţi;

b) simpla întrunire a condiţiilor de mai sus nu obligă completul de judecată să sesizeze instanţa supremă, legea utilizând formula „va putea solicita” (şi nu „va solicita”), ceea ce implică un drept de apreciere. Evident că soluţia – de sesizare sau de refuz de sesizare – nu trebuie să fie arbitrară, ci întemeiată pe argumente.

În cauza de faţă aceste condiţii sunt îndeplinite sumativ, în sensul că:

1) pe rolul completului de judecată se află Dosarul nr. 4.787/2/2015, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de S.C. G.L. – S.R.L., şi Dosarul nr. 4.791/2/2015, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de S.C. T.-I. – S.R.L., ambele împotriva Deciziei penale nr. 862/A din 8 iunie 2015;

2) „soluţionarea pe fond a cauzei” (în accepţiunea de mai sus) este condiţionată de lămurirea mai multor chestiuni de drept, menţionate în continuare.

Astfel, o primă problemă de drept care se pune este aceea dacă o persoană (juridică, în cauza de faţă) care nu a fost parte în apel şi nu a fost citată, însă faţă de care au fost luate măsuri prin decizia instanţei de apel, poate formula cerere de contestaţie în anulare, în condiţiile în care art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede: „Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.”

Referitor la această chestiune, instanţa a luat act că prin Încheierea din data de 20 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.796/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a sesizat instanţa supremă, astfel că nu se mai impune o nouă sesizare cu acelaşi obiect.

A doua problemă de drept – în strânsă legătură cu cea menţionată anterior – este dacă, în aplicarea art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestaţie în anulare dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost efectuate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.

S-a menţionat că de rezolvarea acestei chestiuni depinde soluţionarea „fondului” cauzei, în sensul că, dacă acea persoană nu are legitimare procesuală activă, contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă; în caz contrar, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ce formează obiectul examinării admisibilităţii în principiu, se va trece la judecarea contestaţiei în anulare.

În opinia instanţei, cu privire la acest aspect două sunt interpretările posibile, şi anume:

Această primă variantă poate suscita discuţii sub aspectul constituţionalităţii cel puţin din perspectiva egalităţii în drepturi şi al liberului acces la justiţie.

Curtea a apreciat că până la o eventuală intervenţie legislativă sau o decizie a Curţii Constituţionale această a doua interpretare ar trebui să fie acceptată, de vreme ce, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, scopul normelor de procedură este acela de a urmări „(…) asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”.

Prin urmare, nu doar drepturile părţilor, ci şi ale „celorlalţi participanţi în procesul penal” trebuie să se bucure de protecţia conferită de lege.

La fel ca şi în cazul apelului, şi la contestaţia în anulare limitele exercitării căii de atac sunt dependente de poziţia procesuală a participantului respectiv. O spune expres art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală (în cazul apelului) şi se deduce din coroborarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) şi art. 426 din Codul de procedură penală (în cazul contestaţiei în anulare).

Cele două chestiuni – posibilitatea de a exercita o cale de atac şi limitele acestui exerciţiu – nu trebuie confundate, întrucât doar pentru cineva care are dreptul să atace o hotărâre judecătorească se pune problema aspectelor pe care le poate invoca.

În speţa de faţă discuţia poartă asupra cazurilor de contestaţie prevăzute de art. 426 lit. a), b) şi d) din Codul de procedură penală şi vizează pretinsa necitare, eventuala existenţă a unei cauze de încetare a procesului penal şi pretinsa compunere greşită a instanţei ori existenţa unui caz de incompatibilitate. În toate aceste situaţii, cel ce se pretinde vătămat în drepturile sale este interesat să invoce aceste cazuri, cu menţiunea specială că, în cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală (care îl vizează în principal pe inculpat), acest interes derivă din soluţia ce se pronunţă cu privire la latura civilă în conformitate cu art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală.

În ipoteza în care se va statua în sensul existenţei dreptului de a formula contestaţie în anulare pentru persoana de mai sus şi se va constata că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, în etapa judecăţii propriu-zise, în măsura în care se va aprecia că este întemeiată cererea şi se va face aplicarea dispoziţiilor art. 432 alin. (1) din Codul de procedură penală, se pune o a treia problemă de drept ce vizează fondul cauzei cu ocazia rejudecării, respectiv dacă în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situaţii:

a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală?

b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport cu care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal?

c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material?

d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată?

Dezlegarea acestor chestiuni de drept este necesară, motivat de faptul că, în cauza de faţă, în apel, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă promovată de partea civilă S.C.C.O. – S.A. şi în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal s-a confiscat de la inculpatul T. O. L. şi de la partea responsabilă civilmente S.C. T. – S.A., de la inculpatul I. M. A. şi de la părţile responsabile civilmente S.C. B. T. I. – S.R.L. şi S.C. B. T. I. – S.R.L. şi de la inculpaţii D. C. şi B. M. suma de 162.993.337 lei, „care nu serveşte la despăgubirea persoanei vătămate S.C. C. – S.A., la care se adaugă majorările şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii”.

În legătură cu aceste chestiuni, Curtea a constatat că, potrivit art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale „bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia”.

Confiscarea specială este calificată de art. 108 lit. d) din Codul penal drept o „măsură de siguranţă”, care se ia – potrivit art. 107 alin. (2) din Codul penal – „faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată” şi al cărei scop este „înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală” [art. 107 alin. (1) din Codul penal].

Sensul de drept comun al termenului „bunuri” este dat de art. 535 din Codul civil, care arată că „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”.

S-a constatat că art. 112 din Codul penal operează cu două noţiuni: „bunuri” şi „bani”.

Prin urmare, în accepţia art. 112 din Codul penal „bunul” nu include şi „banii”, confiscarea echivalentului bănesc al bunurilor realizându-se în condiţiile prevăzute de acest articol de lege.

În context, s-a arătat că prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală potrivit cărora:

„(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.”

Măsurile asigurării „constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora” că ele se iau „pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire” a următoarelor categorii:

a) bunuri care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse;

b) bunuri care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii;

c) bunuri care pot servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare;

d) bunuri care pot servi la garantarea pagubei produse prin infracţiune.

În primul caz, menţionat mai sus, măsurile asigurătorii „se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate”, în vreme ce, în cazul secund, măsurile asigurătorii „se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului”.

În ultimele două situaţii, măsurile asigurătorii „se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente”.

Dispoziţiile menţionate mai sus dau conţinut unor instituţii juridice de naturi diferite, respectiv o instituţie de drept material (substanţial) – în cazul confiscării speciale reglementate de art. 112 din Codul penal; o instituţie de drept procesual – măsura procesuală a sechestrului asigurător – în cazul art. 249 din Codul de procedură penală.

Alineatul (1) al art. 249 din Codul de procedură penală instituie posibilitatea, şi nu obligaţia organului judiciar competent de a lua măsura asigurătorie.

Pe de altă parte, împrejurarea că art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală îngăduie, în ipoteza eventualităţii confiscării speciale, luarea măsurii asigurătorii şi asupra bunurilor „altor persoane” nu poate face abstracţie de faptul că aceste „alte persoane” sunt precizate de lege ca fiind cele „în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate”. Partea finală a acestei dispoziţii procedurale trimite la instituţia de drept material a confiscării speciale, care – după cum s-a arătat mai sus – prevede că, de principiu, orice măsură de siguranţă (deci inclusiv confiscarea) se ia faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

Pentru cazul prevăzut de art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal sunt de reţinut şi prevederile alin. (5) şi alin. (6) din acelaşi articol, potrivit cărora, dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa acestora, fiind supuse confiscării inclusiv „bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea”.

Din cele ce precedă rezultă că măsura asigurătorie, în ipoteza expusă mai sus, poate fi luată doar asupra bunurilor ce pot fi supuse confiscării speciale, astfel cum aceasta este reglementată de normele juridice evocate anterior.

O problemă distinctă este aceea în care persoana vătămată (care fiinţează) s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea la despăgubiri a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, însă instanţa a constatat că acţiunea civilă este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, dispunând, în acelaşi timp, confiscarea specială în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal a sumei de bani pretinse cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Potrivit acestei prevederi legale, confiscarea specială are ca obiect „bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală” doar dacă bunurile respective nu sunt restituite persoanei vătămate şi nu servesc la despăgubirea acesteia.

În fine, cea de a patra problemă de drept ce vizează fondul cauzei în ipoteza rejudecării este aceea dacă, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în condiţii de solidaritate ori trebuie individualizată.

Această întrebare este generată de împrejurarea că instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, confiscarea aceleiaşi sume de bani, stabilită global – respectiv 162.993.337 lei – de la patru inculpaţi şi de la trei părţi responsabile civilmente.

Drept urmare, organul de executare a declanşat procedura de executare silită pentru întreaga sumă de bani, inclusiv asupra contestatoarelor din prezentele cauze, respectiv S.C. T-I. – S.R.L., în considerarea faptului că partea responsabilă civilmente S.C. T. – S.A. are calitatea de asociat la S.C. T-I. – S.R.L. şi, respectiv, S.C. G.L. – S.R.L., în considerarea faptului că partea responsabilă civilmente S.C. T. – S.A. are calitatea de asociat la S.C. G.L. – S.R.L.

Deşi instanţa de apel nu a spus-o expres, formularea uzitată conduce la concluzia solidarităţii, în pofida faptului că dreptul comun aplicabil în materie, respectiv art. 1.421 şi urm. din Codul civil prevede solidaritatea doar ca excepţie, „în lipsă de stipulaţie contrară” [art. 1.426 alin. (2) din Codul civil].

Astfel, conţinutul dispoziţiilor legale sus-menţionate generează interpretări diferite – aspect probat prin cele arătate – ceea ce justifică demersul de faţă, respectiv sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru rezolvarea chestiunilor de drept precizate.

III. Opinia instanţelor judecătoreşti

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.

Cu privire la problema de drept expusă la pct. 1

În opinia majoritară, exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Curtea de Apel Oradea, Judecătoria Gheorgheni, Tribunalul Mureş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Constanţa, s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal nu are calitatea procesuală de a formula contestaţie în anulare, chiar dacă drepturile sau interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.

În sprijinul acestui punct de vedere s-a apreciat că vin dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora „contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror” care sunt de strictă interpretare. Din interpretarea acestui text legal rezultă că orice persoană fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal nu are calitatea procesuală de a declara contestaţie în anulare, singurii care au o astfel de calitate fiind inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată şi procurorul. Termenul „părţi” poate fi interpretat doar în sensul indicat de art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Totodată, trebuie avut în vedere şi caracterul extraordinar al acestei căi de atac, caracter care impune o interpretare restrictivă a dispoziţiilor legale care o reglementează atât sub aspectul titularilor, cât şi sub aspectul cazurilor şi al celorlalte condiţii în care aceasta devine admisibilă.

În opinia minoritară, exprimată de Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Rupea, s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau juridică care nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal poate să formuleze contestaţie în anulare dacă drepturile sau interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.

Sintagma „oricare dintre părţi” din conţinutul art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală nu trebuie raportată strict doar la art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, ci şi la prevederile art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce conferă legitimare procesuală activă la apel unei categorii extinse ce include: procurorul, inculpatul, partea civilă, persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, avocatul, orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Cu privire la problema de drept expusă la pct. 2 şi 3

În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Judecătoria Topliţa, Tribunalul Timiş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Constanţa s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală.

În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi dispusă faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală.

În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Topliţa, Tribunalul Mureş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Maramureş s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă faţă de persoana responsabilă civilmente în raport cu care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal.

În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi dispusă faţă de persoana responsabilă civilmente în raport cu care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal.

În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Constanţa s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material.

În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi dispusă asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.

În opinia exprimată de Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Maramureş s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată.

În opinia exprimată de Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Olt, Judecătoria Balş, Tribunalul Gorj, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş şi Curtea de Apel Constanţa s-a susţinut că măsura de siguranţă a confiscării speciale, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, trebuie individualizată având în vedere că dreptul comun prevede solidaritatea doar ca excepţie în „lipsă de stipulaţie expresă”.

În opinia exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin s-a susţinut că, în aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în condiţii de solidaritate.

Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

Curtea de Apel Oradea şi-a exprimat opinia, potrivit căreia, în raport de cuprinsul prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală şi de condiţiile în care o astfel de sesizare devine admisibilă, este discutabilă admisibilitatea în sine a sesizării, în calea de atac a contestaţiei în anulare, care este una extraordinară. S-a apreciat că chestiunea de drept expusă la pct. 1 ţine de admisibilitatea căii de atac, nefiind o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei respective.

Problemele de drept expuse la pct. 2 şi 3 nu sunt „chestiuni de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei” în sensul art. 475 din Codul de procedură penală, ci ţin de aplicarea, în cazuri concrete, a instituţiei măsurii de siguranţă a confiscării speciale, rol care revine instanţei de judecată, acesta neputând fi substituit prin recurgerea la procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală.

Curtea de Apel Bacău a opinat că sesizarea ar trebui respinsă ca inadmisibilă.

IV. Examenul jurisprudenţei

Hotărâri judecătoreşti în materia solicitată au fost înaintate de Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Deta, Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Babadag, Judecătoria Dragomireşti, Tribunalul Sălaj,

Judecătoria Galaţi şi Judecătoria Drobeta-Turnu Severin.

Prin Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial