ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2590/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2590/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1292 din 09

octombrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea

de revizuire formulată de revizuenta Administrația Domeniilor Statului, în

contradictoriu cu intimata Academia Română.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanța a reținut următoarele:

Conform art. 326

alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor

prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, iar potrivit alin. (3),

dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care

se întemeiază.

Revizuenta

Administrația Domeniilor Statului a invocat testamentul din

13 martie 1944, ca

înscris nou pe care partea adversă, Academia Română, nu l-a prezentat sau depus

în Dosarul nr. 47609/3/2008.

Susținerea revizuentei

că partea adversă a reținut acest înscris sau că acesta nu a putut fi înfățișat

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, nu este reală, având în vedere

că înscrisul se află la Arhivele Naționale, iar după acesta au putut fi efectuate

copii la cererea unui cabinet de avocatură în 07 ianuarie 2011, conform vizei făcute

pe act. Rezultă că și Administrația Domeniilor Statului ar fi avut acces la acest

înscris, dacă se adresa Arhivelor Naționale în calitate de unitate deținătoare a

imobilului revendicat.

Din interpretarea dispozițiilor

art. 326 C. proc. civ., rezultă că și în cazul cererilor de revizuire, dovezile

se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea

pricinii.

Altfel spus, în cazul

cererii de revizuire, înscrisul despre care se pretinde că a fost ascuns sau nu

a putut fi înfățișat trebuie să fie apt a conduce la o altă soluție, esențial diferită/opusă

celei pronunțate de instanța care a judecat cauza în fond.

Or, înscrisul denumit

testament nu poate conduce singur la o altă soluție în dosar, deoarece nu se face

dovada că a fost dezbătută succesiunea rămasă de pe urma defunctei I.S., în baza

acestui act, printr-o hotărâre a instanței judecătorești sau prin certificat de

moștenitor, hotărâre ce ar fi trebuit să confirme sau să infirme acest testament

ca reprezentând ultima voință a testatoarei I.S. în legătură cu moșia Băneasa -

Dămăroaia, iar acel ipotetic act să înlăture drepturile Academiei Române asupra

imobilului notificat.

Câtă vreme testamentul

olograf din 13 martie 1944 nu a fost validat, ca ultimă voință a testatoarei I.S.,

acesta nu este apt să conducă singur la o altă soluție, diferită de cea pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1003 din

24 iulie 2009.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

350-A din data de 26 iunie 2015, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de

apelanta - revizuentă Agenția Domeniilor Statului și de apelanta-intimată Academia

Română împotriva sentinței civile nr. 1292 din 09 octombrie 2014, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținând, în esență, următoarele:

Instanța fondului a analizat

întâi admisibilitatea cererii de revizuire în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., adică dacă înscrisul înfățișat cu ocazia revizuirii este apt să conducă

la admiterea acestei căi de atac, de retractare, măsura în care este vorba de un

înscris doveditor reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat

dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Așadar, a analizat dacă respectivul

înscris a existat la data judecății, iar nevalorificarea sa în proces să se fi datorat

conduitei culpabile a părții adverse care l-a reținut sau împrejurării mai presus

de voința părții care, de asemenea, a împiedicat administrarea sa.

Revizuenta a pretins că

testamentul întocmit de S.I. la 13 martie 1944 și aflat la dosarul de fond, este

înscris nou în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe care Academia

Română nu l-a prezentat sau depus în Dosarul nr. 47609/3/2008.

În prezenta cauză, corect

a reținut tribunalul că nu este întrunită ipoteza precitatului text de lege privitoare

la caracterul determinant al înscrisului și la împrejurarea mai presus de voința

părții care, de asemenea, ar fi împiedicat administrarea acestuia.

Curtea a reținut că nu

este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte

ulterior finalizării procesului, pentru că, într-o asemenea situație, s-ar ajunge

la repunerea în discuție a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului

judecat, și că partea era în situația de a-l putea procura și înfățișa în cadrul

procedurii judiciare desfășurare, în măsura în care îl considera relevant pentru

obținerea de consecințe juridice, formulând cerere către Arhivele Statului.

Altminteri, prezentând

un mijloc de probă nou - în sensul de înscris procurat ulterior judecății - și pretinzând

ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părțile tind, de fapt, la nesocotirea

autorității de lucru judecat a celor statuate irevocabil. Or, funcția revizuirii,

de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăților

irevocabile în afara condițiilor strict reglementate procedural.

În sens contrar, dacă

procurarea unui simplu mijloc de probă - fără ca partea să dovedească împrejurările

excepționale, mai presus de voința sa, care au împiedicat-o să-l înfățișeze în cadrul

procesului, ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea

juridică și puterea de lucru judecat de care trebuia să se bucure hotărârile, ar

rămâne fără niciun fel de eficiență.

S-a mai arătat, că în

acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

potrivit căreia admiterea unei căi extraordinare de recurs, care repune în discuție

o decizie definitivă printr-o procedură de reexaminare, este considerată o încălcare

a principiului securității raporturilor juridice.

În virtutea acestui principiu,

nici o parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuție a unei hotărâri

definite și executorii cu unicul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă

hotărâre, în privința sa (cauzele CEDO Șerbănescu împotriva României, Gâgă împotriva

României).

Pentru considerentele

arătate, Curtea a constatat că instanța fondului a interpretat corect că nu se regăsesc

în speță ipotezele reglementate de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru

revizuirea unei hotărâri, astfel încât apelul declarat de revizuentă a fost respins,

în consecință.

Cu privire, la apelul

declarat de apelanta Academia Română, Curtea l-a respins, ca nefondat, reținând

că, potrivit prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., instanța fondului era

obligată să se pronunțe asupra admisibilității revizuirii, și că, în mod corect,

față de caracterul de excepție procesuală de fond, absolută și peremptorie a excepției

inadmisibilității, instanța s-a pronunțat asupra acesteia, respingând cererea de

revizuire, ca inadmisibilă.

Față de ordinea de soluționare

a excepțiilor, așa cum a fost stabilită de art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța

fondului era obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură care

fac de prisos cercetarea în fond a pricinii și numai în ipoteza în care ar fi respins

excepția inadmisibilității revizuirii ar fi putut să se pronunțe asupra excepției

tardivității formulării cererii de revizuire invocată de intimată. Cum instanța

fondului a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, s-a concluzionat că, în

mod corect, instanța nu a analizat excepția tardivității invocată de intimată.

Împotriva acestei decizii

a declarat

recurs revizuenta Agenția Domeniilor Statului, iar în dezvoltarea criticilor formulate

a arătat următoarele;

Deși înscrisurile (testamentul

I.S. din 13 martie 2014 și contractul de cesiune încheiat între Academia Română,

în calitate de cedent, și B.R., în calitate de cesionar) au existat la data judecății,

acestea, invocate ca acte noi, nu au fost valorificate în cadrul procesului datorită

conduitei culpabile a părții adverse - Academia Română, care nu a înțeles să le

prezinte, întrucât acestea îi erau contrare intereselor urmărite în cadrul procesului,

respectiv, restituirea în natură a bunului imobil reprezentat de moșia Băneasa -

Dămăroaia, la care nu mai putea fi îndreptățită în prezența acestui document.

Invocând prevederile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia ce face obiectul prezentului

recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii,

întrucât instanța de apel s-a limitat doar la aprecieri generice legate de repunerea

în discuție a unei hotărâri definitive și executorii, respectiv, la stabilitatea

raporturilor juridice, precum și la excepția puterii de lucru judecat, nemotivând,

în concret, aspectele pentru care a înlăturat susținerile apelantei - revizuente

ADS, care a probat îndeplinirea cerințelor legale specifice instituției revizuirii,

și anume ipoteza legală în care, ulterior pronunțării hotărârii, sunt descoperite

înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică, înscrisul de care s-a făcut

vorbire în susținerea cererii de revizuire, înscriindu-se perfect în norma procedurală

invocată.

Mai mult, motivarea hotărârii

judecătorești justifică echitatea procesului civil prin dreptul părților de a fi

convinse că judecătorul a examinat toate probele propuse și a aplicat în mod corespunzător

legea.

Astfel, s-a arătat că

instanța de judecată în mod greșit a pronunțat hotărârea recurată, nemotivând soluția

dată raportat la situația de fapt prezentată și nu la modul general, cu o simplă

înșiruire a unor principii de drept; că greșit aceasta nu a reținut că este întrunită

ipoteza legală instituită de prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., conform

căreia este necesar ca înscrisurile noi invocate să aibă forță doveditoare prin

ele însele și să fie de natură a conduce la stabilirea unei alte situații, cu o

altă aplicabilitate a textelor de lege, întrucât cum altfel ar putea fi apreciat

un înscris de natura celui invocat și prezentat de revizuentă, respectiv testamentul

I.S. din data de 13 martie 2014, prin care aceasta revocă orice alt testament anterior

care dădea vocație la succesiune Academiei Române, și care, pe cale de consecință,

schimbă radical situația în cadrul judecării unei contestații împotriva deciziei

de respingere a notificării întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Motivul de revizuire prevăzut

de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., privește ipoteza stabilirii eronate

a situației de fapt, ca urmare a neadministrării, ca mijloace de probă, a unor înscrisuri

doveditoare, descoperite după darea hotărârii, ipoteză legală îndeplinită în prezenta

cauză dedusă judecății, întrucât instanța fondului a pronunțat hotărârea a cărei

revizuire se solicită în lipsa înscrisului doveditor care atestă fără putință de

tăgadă lipsa de vocația succesorală a Academiei Române la bunurile a căror restituire

s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, instanța de apel nu

a ținut cont, la pronunțarea hotărârii, că înscrisul doveditor reprezentat de testamentul

I.S. îndeplinește condițiile expres impuse de textul legal invocat în susținerea

cererii de revizuire, aspect pe care, de asemenea, aceasta nu l-a avut în vedere

și nu a înțeles să arate motivele pentru care a respins susținerile apelantei revizuente

A.D.S.

În continuare, s-a arătat

că înscrisul invocat ca ”act nou” este un înscris reținut de partea potrivnică,

care nu l-a prezentat, întrucât este evident că nu îi era favorabil, documentul

fiind dovada clară că Academia Română nu era îndreptățită la restituirea în natură

a imobilului solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că este evident că este

vorba de un înscris ce n-a putut fi administrat inițial de revizuentă independent

de voința acesteia, neavând cunoștință de existența sa; că acest înscris exista

la momentul judecării cauzei, iar partea care se prevalează de existența sa, revizuenta

A.D.S., nu l-a putut produce în instanță din cauza reținerii acestuia de către partea

adversă, iar împrejurarea nu îi poate fi imputată, întrucât aceasta nu poate face

cercetări de această natură (revocări testamentare) în cazul fiecărei notificări

întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001; că înscrisul, prin natura lui, are

o importanță deosebită și justifică formularea cererii de revizuire, întrucât acesta

dovedește o situație care duce fără putință de tăgadă la concluzia schimbări soluției

adoptată de instanță, astfel că și din acest punct de vedere, respingerea cererii

de revizuire de către instanța de apel este nejustificată, și că, în temeiul acestui

nou document, Academia Română a pierdut vocația succesorală cu privire la moșia

Dămăroaia - Băneasa, iar soluția instanței de fond, prin care s-a admis contestația

Academiei Romane, nu ar mai fi putut fi aceiași în prezența acestui document.

S-a mai arătat, că, față

de cele mai sus expuse, susținerile instanței de apel conform cărora nu este întrunită

ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., privitoare la caracterul determinant

al înscrisului și la dovedirea imposibilității folosirii acestui înscris de către

revizuentă din motive mai presus de voința sa în procesul în care s-a pronunțat

hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu sunt justificate, și că, dimpotrivă,

aprecierea revizuentei este aceea că se găsește exact în ipoteza avută în vedere

de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în care un înscris ce nu a fost avut în vedere

la judecarea pricinii, întrucât nu a fost prezentat instanței de judecată, fiind

reținut de partea potrivnică, este ulterior înfățișat instanței și este de natură

să schimbe fundamental situația de fapt ce a fost avută în vedere la pronunțarea

hotărârii.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de recurenta revizuentă Agenția Domeniilor Statului, ce permit

încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat,

pentru următoarele considerente:

Invocând art. 304

pct. 7 C. proc. civ., recurenta revizuentă a susținut că hotărârea ce face obiectul

prezentului recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii, ipoteze ce au fost dezvoltate prin criticile expuse mai sus.

Potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civi. modificarea unei hotărârii se poate cere „când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii”.

Motivele invocate de recurenta

revizuentă, respectiv lipsa motivării și contradictorialitatea motivelor, vizează

aceeași ipoteză și anume nemotivarea deciziei recurate.

Motivarea hotărârii reprezintă

arătarea temeiurilor de fapt și de drept pe baza cărora judecătorul pronunță soluția

și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în

calea de atac exercitată împotriva respectivei hotărâri.

În speță, se constată

că instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în conținutul deciziei ce face obiectul prezentului recurs a arătat considerentele

de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea cu privire la soluția

pronunțată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra acesteia

de către instanță pe calea prezentului recurs.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu este fondată critica adusă hotărârii recurate de către recurenta

revizuentă prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând

a dispune respingerea acesteia în consecință.

În ceea ce privește motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată

că este neîntemeiat, pentru cele ce succed.

În esență, recurenta revizuentă

a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 322

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în speță este „întrunită ipoteza legală

instituită” de aceste prevederi legale, respectiv înscrisul invocat ca ”act nou”

exista la data pronunțării deciziei a cărui revizuire se solicită; că acesta era

reținut de partea potrivnică, deoarece îi era contrar intereselor sale în cadrul

procesului respectiv, și că acesta are forța probantă necesară, deoarece conduce

la stabilirea altei situații de fapt, ceea ce ar fi condus la o altă soluție în

cadrul judecării contestației formulate de intimată împotriva deciziei de respingere

a notificării întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.

În cauza pendinte, prima

instanță a respins cererea de revizuire pe excepția inadmisibilității, cu motivarea

că înscrisul invocat ca fiind ”nou” nu a fost reținut de partea potrivnică, că nu

s-a dovedit că acesta nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de

voința revizuentei, câtă vreme se afla la Arhivele Naționale, iar de pe acesta s-au

putut efectua copii la cerere încă din anul 2011, conform vizei de pe act, și că

înscrisul nu este apt să conducă la o altă soluție, esențial diferită/opusă celei

pronunțate de instanța care a judecat cauza în fond, iar instanța de apel a

menținut această hotărâre prin decizia recurată.

Se constată că soluția

dată de instanța de apel este legală.

Astfel, potrivit art.

322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța

de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit

înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a

modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire

se cere”.

Rezultă că pentru a se

putea invoca prima ipoteză prevăzută de această dispoziție legală și a se admite

revizuirea, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții; partea interesată

să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat

hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată

hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul

în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea

potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul invocat

pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță

cu ocazia judecării pricinii soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Fiind vorba despre condiții

cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar și numai a uneia

dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În speță, înscrisul în

susținerea cererii de revizuire pendinte este testamentul olograf din 13 martie

1944, întocmit de S.I., procurat de revizuentă ulterior pronunțării hotărârii a

cărei revizuire se solicită.

Se constată, că instanțele

de fond și apel corect au reținut că nu s-a dovedit că acest înscris nu ar fi fost

folosit în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se solicită

din culpa intimatei, care l-ar fi reținut sau datorită unei împrejurări mai presus

de voința revizuentei, respectiv a unui eveniment de forță majoră, câtă vreme acest

înscris se afla la Arhivele Naționale la data când a fost pronunțată hotărârea,

nefiind reținut de partea potrivnică, revizuenta putând, astfel, să intre în posesia

sa cu minime diligențe.

Pe de altă parte, se constată

că revizuenta nu a dovedit împrejurarea de forță majoră mai presus de voința sa

care să o fi împiedicat să producă acest înscris în procesul în care s-a pronunțat

hotărârea a cărei revizuire se solicită, respectiv cazul de forță majoră care a

împiedicat-o să administreze această probă.

Aceasta deoarece susținerea

recurentei revizuente potrivit căreia nu i se poate imputa faptul că nu a produs

înscrisul în instanță, deoarece „aceasta nu poate face cercetări de această natură

(revocări testamentare) în cazul fiecărei notificări întemeiată pe prevederile Legii

nr. 10/2001” nu poate fi asimilată împrejurării de forță majoră.

Or, cum revizuenta, căreia

îi incumbă sarcina probei, nu a făcut dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucționiste

a părții adversă, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului

pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, cu aceeași consecință,

mai presus de voința sa, se constată că susținerile acesteia în combaterea excepției

inadmisibilității cererii de revizuire nu pot fi primite.

Deși este suficientă

neîndeplinirea numai a uneia din condițiile de admisibilitate prevăzute de art.

322 pct. 5 C. proc. civ., pentru respingerea cererii de revizuire, ceea ce s-a dovedit,

așa cum rezultă din considerentele mai sus expuse, în speță se constată că o altă

condiție nu este îndeplinită pentru admisibilitatea cererii de revizuire, respectiv

înscrisul invocat ca fiind „nou” nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost

cunoscut cu ocazia judecării procesului soluția nu ar fi fost alta decât cea pronunțată,

deoarece acest testament olograf nu poate conduce singur la o altă soluție, câtă

vreme nu a fost confirmat cu ocazia dezbaterii succesiunii defunctei I.S. printr-o

hotărâre judecătorească sau certificat de moștenitor, ca act de ultimă voință al

defunctei în legătură cu moșia Băneasa – Dămăroaia, care să fi înlăturat drepturile

intimatei asupra acestui imobil.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de

revizuenta

Agenția Domeniilor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuenta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei

nr. 350-A din data de 26 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2015.