ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2590/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1292 din 09 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta Administrația Domeniilor Statului, în contradictoriu cu intimata Academia Română. Pentru a pronunța această sentință, prima instanța a reținut următoarele: Conform art. 326 alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, iar potrivit alin. (3), dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. Revizuenta Administrația Domeniilor Statului a invocat testamentul din 13 martie 1944, ca înscris nou pe care partea adversă, Academia Română, nu l-a prezentat sau depus în Dosarul nr. 47609/3/2008.

Susținerea revizuentei că partea adversă a reținut acest înscris sau că acesta nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, nu este reală, având în vedere că înscrisul se află la Arhivele Naționale, iar după acesta au putut fi efectuate copii la cererea unui cabinet de avocatură în 07 ianuarie 2011, conform vizei făcute pe act. Rezultă că și Administrația Domeniilor Statului ar fi avut acces la acest înscris, dacă se adresa Arhivelor Naționale în calitate de unitate deținătoare a imobilului revendicat. Din interpretarea dispozițiilor art. 326 C. proc. civ., rezultă că și în cazul cererilor de revizuire, dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii.

Altfel spus, în cazul cererii de revizuire, înscrisul despre care se pretinde că a fost ascuns sau nu a putut fi înfățișat trebuie să fie apt a conduce la o altă soluție, esențial diferită/opusă celei pronunțate de instanța care a judecat cauza în fond. Or, înscrisul denumit testament nu poate conduce singur la o altă soluție în dosar, deoarece nu se face dovada că a fost dezbătută succesiunea rămasă de pe urma defunctei I.S., în baza acestui act, printr-o hotărâre a instanței judecătorești sau prin certificat de moștenitor, hotărâre ce ar fi trebuit să confirme sau să infirme acest testament ca reprezentând ultima voință a testatoarei I.S. în legătură cu moșia Băneasa - Dămăroaia, iar acel ipotetic act să înlăture drepturile Academiei Române asupra imobilului notificat.

Câtă vreme testamentul olograf din 13 martie 1944 nu a fost validat, ca ultimă voință a testatoarei I.S., acesta nu este apt să conducă singur la o altă soluție, diferită de cea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 350-A din data de 26 iunie 2015, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta - revizuentă Agenția Domeniilor Statului și de apelanta-intimată Academia Română împotriva sentinței civile nr. 1292 din 09 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținând, în esență, următoarele: Instanța fondului a analizat întâi admisibilitatea cererii de revizuire în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., adică dacă înscrisul înfățișat cu ocazia revizuirii este apt să conducă la admiterea acestei căi de atac, de retractare, măsura în care este vorba de un înscris doveditor reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Așadar, a analizat dacă respectivul înscris a existat la data judecății, iar nevalorificarea sa în proces să se fi datorat conduitei culpabile a părții adverse care l-a reținut sau împrejurării mai presus de voința părții care, de asemenea, a împiedicat administrarea sa. Revizuenta a pretins că testamentul întocmit de S.I. la 13 martie 1944 și aflat la dosarul de fond, este înscris nou în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., pe care Academia Română nu l-a prezentat sau depus în Dosarul nr. 47609/3/2008. În prezenta cauză, corect a reținut tribunalul că nu este întrunită ipoteza precitatului text de lege privitoare la caracterul determinant al înscrisului și la împrejurarea mai presus de voința părții care, de asemenea, ar fi împiedicat administrarea acestuia. Curtea a reținut că nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, pentru că, într-o asemenea situație, s-ar ajunge la repunerea în discuție a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat, și că partea era în situația de a-l putea procura și înfățișa în cadrul procedurii judiciare desfășurare, în măsura în care îl considera relevant pentru obținerea de consecințe juridice, formulând cerere către Arhivele Statului.

Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou - în sensul de înscris procurat ulterior judecății - și pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părțile tind, de fapt, la nesocotirea autorității de lucru judecat a celor statuate irevocabil. Or, funcția revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăților irevocabile în afara condițiilor strict reglementate procedural. În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă - fără ca partea să dovedească împrejurările excepționale, mai presus de voința sa, care au împiedicat-o să-l înfățișeze în cadrul procesului, ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuia să se bucure hotărârile, ar rămâne fără niciun fel de eficiență.

S-a mai arătat, că în acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia admiterea unei căi extraordinare de recurs, care repune în discuție o decizie definitivă printr-o procedură de reexaminare, este considerată o încălcare a principiului securității raporturilor juridice. În virtutea acestui principiu, nici o parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuție a unei hotărâri definite și executorii cu unicul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre, în privința sa (cauzele CEDO Șerbănescu împotriva României, Gâgă împotriva României). Pentru considerentele arătate, Curtea a constatat că instanța fondului a interpretat corect că nu se regăsesc în speță ipotezele reglementate de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. pentru revizuirea unei hotărâri, astfel încât apelul declarat de revizuentă a fost respins, în consecință. Cu privire, la apelul declarat de apelanta Academia Română, Curtea l-a respins, ca nefondat, reținând că, potrivit prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., instanța fondului era obligată să se pronunțe asupra admisibilității revizuirii, și că, în mod corect, față de caracterul de excepție procesuală de fond, absolută și peremptorie a excepției inadmisibilității, instanța s-a pronunțat asupra acesteia, respingând cererea de revizuire, ca inadmisibilă. Față de ordinea de soluționare a excepțiilor, așa cum a fost stabilită de art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanța fondului era obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii și numai în ipoteza în care ar fi respins excepția inadmisibilității revizuirii ar fi putut să se pronunțe asupra excepției tardivității formulării cererii de revizuire invocată de intimată. Cum instanța fondului a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, s-a concluzionat că, în mod corect, instanța nu a analizat excepția tardivității invocată de intimată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta Agenția Domeniilor Statului, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele; Deși înscrisurile (testamentul I.S.

din 13 martie 2014 și contractul de cesiune încheiat între Academia Română, în calitate de cedent, și B.R., în calitate de cesionar) au existat la data judecății, acestea, invocate ca acte noi, nu au fost valorificate în cadrul procesului datorită conduitei culpabile a părții adverse - Academia Română, care nu a înțeles să le prezinte, întrucât acestea îi erau contrare intereselor urmărite în cadrul procesului, respectiv, restituirea în natură a bunului imobil reprezentat de moșia Băneasa - Dămăroaia, la care nu mai putea fi îndreptățită în prezența acestui document. Invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta a arătat că decizia ce face obiectul prezentului recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel s-a limitat doar la aprecieri generice legate de repunerea în discuție a unei hotărâri definitive și executorii, respectiv, la stabilitatea raporturilor juridice, precum și la excepția puterii de lucru judecat, nemotivând, în concret, aspectele pentru care a înlăturat susținerile apelantei - revizuente ADS, care a probat îndeplinirea cerințelor legale specifice instituției revizuirii, și anume ipoteza legală în care, ulterior pronunțării hotărârii, sunt descoperite înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică, înscrisul de care s-a făcut vorbire în susținerea cererii de revizuire, înscriindu-se perfect în norma procedurală invocată.

Mai mult, motivarea hotărârii judecătorești justifică echitatea procesului civil prin dreptul părților de a fi convinse că judecătorul a examinat toate probele propuse și a aplicat în mod corespunzător legea. Astfel, s-a arătat că instanța de judecată în mod greșit a pronunțat hotărârea recurată, nemotivând soluția dată raportat la situația de fapt prezentată și nu la modul general, cu o simplă înșiruire a unor principii de drept; că greșit aceasta nu a reținut că este întrunită ipoteza legală instituită de prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., conform căreia este necesar ca înscrisurile noi invocate să aibă forță doveditoare prin ele însele și să fie de natură a conduce la stabilirea unei alte situații, cu o altă aplicabilitate a textelor de lege, întrucât cum altfel ar putea fi apreciat un înscris de natura celui invocat și prezentat de revizuentă, respectiv testamentul I.S.

din data de 13 martie 2014, prin care aceasta revocă orice alt testament anterior care dădea vocație la succesiune Academiei Române, și care, pe cale de consecință, schimbă radical situația în cadrul judecării unei contestații împotriva deciziei de respingere a notificării întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001. Motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., privește ipoteza stabilirii eronate a situației de fapt, ca urmare a neadministrării, ca mijloace de probă, a unor înscrisuri doveditoare, descoperite după darea hotărârii, ipoteză legală îndeplinită în prezenta cauză dedusă judecății, întrucât instanța fondului a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită în lipsa înscrisului doveditor care atestă fără putință de tăgadă lipsa de vocația succesorală a Academiei Române la bunurile a căror restituire s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, instanța de apel nu a ținut cont, la pronunțarea hotărârii, că înscrisul doveditor reprezentat de testamentul I.S. îndeplinește condițiile expres impuse de textul legal invocat în susținerea cererii de revizuire, aspect pe care, de asemenea, aceasta nu l-a avut în vedere și nu a înțeles să arate motivele pentru care a respins susținerile apelantei revizuente A.D.S.

În continuare, s-a arătat că înscrisul invocat ca ”act nou” este un înscris reținut de partea potrivnică, care nu l-a prezentat, întrucât este evident că nu îi era favorabil, documentul fiind dovada clară că Academia Română nu era îndreptățită la restituirea în natură a imobilului solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că este evident că este vorba de un înscris ce n-a putut fi administrat inițial de revizuentă independent de voința acesteia, neavând cunoștință de existența sa; că acest înscris exista la momentul judecării cauzei, iar partea care se prevalează de existența sa, revizuenta A.D.S., nu l-a putut produce în instanță din cauza reținerii acestuia de către partea adversă, iar împrejurarea nu îi poate fi imputată, întrucât aceasta nu poate face cercetări de această natură (revocări testamentare) în cazul fiecărei notificări întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001; că înscrisul, prin natura lui, are o importanță deosebită și justifică formularea cererii de revizuire, întrucât acesta dovedește o situație care duce fără putință de tăgadă la concluzia schimbări soluției adoptată de instanță, astfel că și din acest punct de vedere, respingerea cererii de revizuire de către instanța de apel este nejustificată, și că, în temeiul acestui nou document, Academia Română a pierdut vocația succesorală cu privire la moșia Dămăroaia - Băneasa,

iar soluția instanței de fond, prin care s-a admis contestația Academiei Romane, nu ar mai fi putut fi aceiași în prezența acestui document. S-a mai arătat, că, față de cele mai sus expuse, susținerile instanței de apel conform cărora nu este întrunită ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., privitoare la caracterul determinant al înscrisului și la dovedirea imposibilității folosirii acestui înscris de către revizuentă din motive mai presus de voința sa în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu sunt justificate, și că, dimpotrivă, aprecierea revizuentei este aceea că se găsește exact în ipoteza avută în vedere de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., în care un înscris ce nu a fost avut în vedere la judecarea pricinii, întrucât nu a fost prezentat instanței de judecată, fiind reținut de partea potrivnică, este ulterior înfățișat instanței și este de natură să schimbe fundamental situația de fapt ce a fost avută în vedere la pronunțarea hotărârii. Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenta revizuentă Agenția Domeniilor Statului, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta revizuentă a susținut că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ipoteze ce au fost dezvoltate prin criticile expuse mai sus.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civi. modificarea unei hotărârii se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Motivele invocate de recurenta revizuentă, respectiv lipsa motivării și contradictorialitatea motivelor, vizează aceeași ipoteză și anume nemotivarea deciziei recurate. Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept pe baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva respectivei hotărâri. În speță, se constată că instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în conținutul deciziei ce face obiectul prezentului recurs a arătat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea cu privire la soluția pronunțată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra acesteia de către instanță pe calea prezentului recurs. În consecință, Înalta Curte constată că nu este fondată critica adusă hotărârii recurate de către recurenta revizuentă prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a dispune respingerea acesteia în consecință. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată că este neîntemeiat, pentru cele ce succed. În esență, recurenta revizuentă a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât în speță este „întrunită ipoteza legală instituită” de aceste prevederi legale, respectiv înscrisul invocat ca ”act nou” exista la data pronunțării deciziei a cărui revizuire se solicită; că acesta era reținut de partea potrivnică, deoarece îi era contrar intereselor sale în cadrul procesului respectiv, și că acesta are forța probantă necesară, deoarece conduce la stabilirea altei situații de fapt, ceea ce ar fi condus la o altă soluție în cadrul judecării contestației formulate de intimată împotriva deciziei de respingere a notificării întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.

În cauza pendinte, prima instanță a respins cererea de revizuire pe excepția inadmisibilității, cu motivarea că înscrisul invocat ca fiind ”nou” nu a fost reținut de partea potrivnică, că nu s-a dovedit că acesta nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuentei, câtă vreme se afla la Arhivele Naționale, iar de pe acesta s-au putut efectua copii la cerere încă din anul 2011, conform vizei de pe act, și că înscrisul nu este apt să conducă la o altă soluție, esențial diferită/opusă celei pronunțate de instanța care a judecat cauza în fond, iar instanța de apel a menținut această hotărâre prin decizia recurată. Se constată că soluția dată de instanța de apel este legală.

Astfel, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.

Rezultă că pentru a se putea invoca prima ipoteză prevăzută de această dispoziție legală și a se admite revizuirea, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții; partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Fiind vorba despre condiții cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. În speță, înscrisul în susținerea cererii de revizuire pendinte este testamentul olograf din 13 martie 1944, întocmit de S.I., procurat de revizuentă ulterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită. Se constată, că instanțele de fond și apel corect au reținut că nu s-a dovedit că acest înscris nu ar fi fost folosit în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se solicită din culpa intimatei, care l-ar fi reținut sau datorită unei împrejurări mai presus de voința revizuentei, respectiv a unui eveniment de forță majoră, câtă vreme acest înscris se afla la Arhivele Naționale la data când a fost pronunțată hotărârea, nefiind reținut de partea potrivnică, revizuenta putând, astfel, să intre în posesia sa cu minime diligențe.

Pe de altă parte, se constată că revizuenta nu a dovedit împrejurarea de forță majoră mai presus de voința sa care să o fi împiedicat să producă acest înscris în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, respectiv cazul de forță majoră care a împiedicat-o să administreze această probă. Aceasta deoarece susținerea recurentei revizuente potrivit căreia nu i se poate imputa faptul că nu a produs înscrisul în instanță, deoarece „aceasta nu poate face cercetări de această natură (revocări testamentare) în cazul fiecărei notificări întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001” nu poate fi asimilată împrejurării de forță majoră.

Or, cum revizuenta, căreia îi incumbă sarcina probei, nu a făcut dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucționiste a părții adversă, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, cu aceeași consecință, mai presus de voința sa, se constată că susținerile acesteia în combaterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire nu pot fi primite. Deși este suficientă neîndeplinirea numai a uneia din condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., pentru respingerea cererii de revizuire, ceea ce s-a dovedit, așa cum rezultă din considerentele mai sus expuse, în speță se constată că o altă condiție nu este îndeplinită pentru admisibilitatea cererii de revizuire, respectiv înscrisul invocat ca fiind „nou” nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut cu ocazia judecării procesului soluția nu ar fi fost alta decât cea pronunțată, deoarece acest testament olograf nu poate conduce singur la o altă soluție, câtă vreme nu a fost confirmat cu ocazia dezbaterii succesiunii defunctei I.S. printr-o hotărâre judecătorească sau certificat de moștenitor, ca act de ultimă voință al defunctei în legătură cu moșia Băneasa – Dămăroaia, care să fi înlăturat drepturile intimatei asupra acestui imobil.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta Agenția Domeniilor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 350-A din data de 26 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2015.