ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2288/2015

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2010 sub nr. 41633/212/2010 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamantul B.S. a chemat în judecată pe pârâții P.V. și P.C., pe C.D. (subcomisar) și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (prin Direcția Finanțelor Publice Constanța) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea lor la plata sumei de 6.000 euro, reprezentând prejudiciul material suferit prin trimiterea sa în judecată, urmare a unui denunț calomnios ce l-a vizat, formulat de către primii doi pârâți, și la plata de daune morale în valoare de 200.000 euro. În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că la 14 iulie 2003, P.V.

și P.C. au depus o plângere penală împotriva primarului comunei Valul lui Traian și a secretarului B.S. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 246 art. 289 și art. 291 C. penal (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual și uz de fals); a fost trimis în judecată și achitat definitiv prin Decizia penală nr. 537 din 05 noiembrie 2007 a Curții de Apel Constanța. În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 20 și art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât la data de 16 iulie 2012 reclamantul a făcut precizări cu privire la câtimea obiectului cererii, arătând că valoarea acțiunii se ridică la 910.000 lei, prin Sentința civilă nr. 12491 din 18 iulie 2012, Judecătoria Constanța a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat la 08 august 2012 pe rolul Tribunalului Constanța sub același nr. 41633/212/2010, iar prin Sentința civilă nr. 5367 din 17 octombrie 2012 a acestei instanțe a fost admisă excepția prescrierii dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea reclamantului, ca fiind prescrisă, considerându-se că în speță sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel că acțiunea în răspundere civilă delictuală se prescrie într-un termen de 3 ani, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, respectiv 5 noiembrie 2007. Or, reclamantul a introdus acțiunea sa la data de 8 noiembrie 2010 (data poștei), deci la o dată ulterioară celei la care s-a împlinit termenul de prescripție.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 5 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, care a anulat hotărârea de primă instanță și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Constanța la 20 februarie 2013, sub nr. 41633/212/2010*, instanță care, prin încheierea din 07 mai 2013, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român (invocată de acest pârât) și pe cea a autorității de lucru judecat, arătându-se că, potrivit Constituției, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, dar și că între prezenta cauză și cea care a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 1031 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Constanța, rămasă definitivă prin Decizia nr. 235/C din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, deși există identitate de obiect, nu se verifică identitatea de părți, în litigiul actual fiind chemați în judecată, alături de pârâții P., și C.D.

(subcomisar) și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (prin Direcția Finanțelor Publice Constanța). Prin Sentința civilă nr. 4281 din 20 noiembrie 2013, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând că, pentru dovedirea acțiunii în răspundere civilă delictuală, reclamantul a depus înscrisuri constând în hotărâri judecătorești penale și civile, fără a administra alte probe. Față de numitul B.S., în Dosarul nr. 1282/P/2002, s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța trimiterea în judecată, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 289 și art. 291 C. pen., cu aplic.

art. 33 lit. a) C. pen., iar după efectuarea cercetării judecătorești, prin Sentința penală nr. 2536 din 29 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanța, definitivă conform Deciziei nr. 290 din 13 iunie 2007 a Tribunalului Constanța și Deciziei nr. 537P din 5 noiembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, s-a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. Pentru a se reține în sarcina pârâților săvârșirea unei fapte ilicite, tribunalul a arătat că ar trebui să se facă dovada săvârșirii de către aceștia a unor fapte care, încălcând normele dreptului obiectiv, să fi cauzat prejudicii dreptului subiectiv aparținând reclamantului.

Însă introducerea unei plângeri penale nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită, în sensul art. 998 - 999 C. civ., atunci când ea este finalizată cu o soluție de achitare din partea instanțelor penale, cu atât mai mult cu cât însuși procurorul, atunci când a finalizat cercetarea penală și a întocmit rechizitoriul prin care a început urmărirea penală și a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, a avut convingerea că există elementele constitutive ale infracțiunilor cercetate. Pentru a ajunge la concluzia netemeiniciei acțiunii, tribunalul a amintit că numai în situația în care s-ar fi dovedit că formularea plângerii penale ar reprezenta un abuz de drept, fiind formulată cu scop exclusiv șicanator, ar putea atrage o răspundere civilă delictuală a pârâților.

Față de lipsa faptei ilicite, instanța nu a mai analizat și existența celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, deoarece acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ, iar lipsa uneia atrage lipsa răspunderii înseși. De aceea, prima instanță a considerat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale, pentru că simpla sesizare a organelor penale nu constituie, prin ea însăși, o faptă ilicită, iar inexistența caracterului contrar legii al demersului pârâților face de prisos luarea în considerare a unui pretins prejudiciu al reclamantului ori analizarea existenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul invocat. Observând că reclamantul a făcut trimitere și la răspunderea Statului în temeiul art. 504 C. proc.

pen., în cuprinsul precizărilor la cererea de chemare în judecată, tribunalul a arătat că scopul acestui articol este de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal ori urmăririi penale finalizate prin una dintre măsurile prevăzute de textul legal menționat; prin urmare, a considerat instanța, cauza care determină antrenarea răspunderii statului, factorul prejudiciabil este actul de justiție declarat nedrept - privarea de liberate ori restrângerea libertății - iar nu cercetările care s-ar face în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni și se limitează la durata arestării preventive.

În aceste condiții, tribunalul a considerat că cercetările desfășurate în perioada derulării procesului penal până la pronunțarea soluției de achitare reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă; în plus, nu există nici o dovadă că reclamantul a suportat un prejudiciu material ori moral și că acesta ar fi o consecință directă a erorii judiciare, ce ar putea constitui temei al răspunderii ce se solicită a fi instituită. Tribunalul a mai reținut că pârâții P.V. și P.C. se pot prevala de dreptul ce le-a fost recunoscut prin Sentința nr. 1031 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Constanța, definitivă prin Decizia civilă nr. 235/C din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, iar prin prezenta hotărâre acest drept trebuie recunoscut, aceasta fiind modalitatea de manifestare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, susținând că plângerea penală formulată de P.V. și P.C. reprezintă chiar un abuz de drept, aceasta nefiind o simplă sesizare a organului de cercetare penală deoarece în susținerea sa s-au folosit exclusiv documente false, neanalizate de parchet. Apelantul a apreciat că statul trebuie să răspundă conform art. 504 și conform art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România, dar instanța nu a făcut niciun fel de precizare privind aceste încălcări, ci doar a respins acțiunea arătând că scopul legii este de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare ori restrângere de libertate.

Deși prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, arătând că nu există identitate de părți, totuși a respins acțiunea admițând, în fapt, excepția autorității de lucru judecat, invocând Sentința civilă a Tribunalului Constanța nr. 1031 din 03 iunie 2010 rămasă definitivă prin Decizia civilă a Curții de Apel Constanța nr. 235/C din 18 octombrie 2010, interpretare care reprezintă o încălcare a legii. Apelul declarat de reclamant a fost anulat ca netimbrat prin Decizia civilă nr. 61/C din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, soluție care a fost infirmată prin Decizia civilă nr. 3244 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a admis recursul reclamantului B.S.

și, casând decizia recurată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Dosarul a fost reînregistrat la 30 ianuarie 2015 pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 41633/212/2010**. În rejudecarea cauzei după casare, Curtea de Apel Constanța a pronunțat Decizia civilă nr. 40C din 6 mai 2015, prin care a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 4281 din 20 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanța, obligându-l pe acesta să plătească intimaților P.C. și V. suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituția României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, condițiile acestei răspunderi în procesul penal fiind stabilite de art. 504 - 507 C. proc.

pen. A observat, de asemenea, că potrivit art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, dreptul la reparații existând și în cazul privării de libertate a persoanei în cursul procesului penal în mod nelegal ori în cazul restrângerii libertății în mod nelegal. Față de conținutul art. 504 alin. (2) teza a II-a, se deduce că are dreptul la repararea pagubei persoana căreia, în cursul procesului penal, i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, ceea ce, în contextul art. 5 C. proc. pen.

care se referă la "orice formă" de restrângere a libertății, se au în vedere atât măsurile preventive, restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara), măsurile de siguranță (obligarea la tratament medical), cât și alte măsuri procesuale privind restrângerea libertății de mișcare luate în conformitate cu art. 160 2 sau art. 160 4 C. proc. pen. Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabilește printre altele, prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau prin hotărârea instanței de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j) C. proc.

pen. În privința felului și întinderii reparației, art. 505 C. proc. pen. prevede că la determinarea cuantumului despăgubirii, trebuie să se țină seama de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate și de consecințele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Principiul răspunderii statului sub aspect patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale este consacrat de Constituția României la art. 52 alin. (3) și în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale.

Rezultă din art. 52 alin. (3) Constituția României că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori; circumstanțierea, "potrivit legii", privește stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite prin care să se ajungă la repararea materială a prejudiciilor rezultate din atingerile aduse cinstei, onoarei, reputației, demnității și prestigiului persoanei, din atingerile aduse vieții private, privare de libertate, etc. Referitor la repararea de către pârâții P. a pagubei materiale și a daunei morale, s-a arătat că aceasta poate avea loc în condițiile art. 998 din vechiul C. civ., ceea ce presupune cu necesitate îndeplinirea concomitentă a patru condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat cel ce a cauzat prejudiciul.

Însă, în lipsa oricăror probe ale susținerilor reclamantului conform cărora desfășurarea procesului penal început ca urmare a denunțului formulat de pârâții P.V. și P.C. ar fi fost de natură să îi provoace daune (cheltuieli de judecată, cheltuieli și pierderi în 70 de zile de judecată, dobânzi și daune moral) este evident că, în lipsa dovedirii prejudiciului material și moral pretins - în condițiile în care înscrisurile administrate de reclamant nu s-au referit la acest aspect, acțiunea acestuia a fost corect respinsă (iar pârâții - Statul Român pe de o parte și familia P. pe de altă parte - nu puteau fi obligați la dovedirea pretențiilor reclamantului). Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.S.

În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta a formulat următoarele critici de nelegalitate: - Printr-o greșită interpretare și aplicare a legii, instanța a apreciat că răspunderea statului derivă din prevederile art. 504 și 505 C. proc. pen. și există doar în situația în care se constată privarea sau restrângerea libertății. Recurentul consideră că un asemenea punct de vedere este extrem de subiectiv și ignoră faptul că art. 504 C. proc. pen. a fost declarat neconstituțional prin Decizia CC 45 din 10 martie 1998, din cuprinsul căreia rezultă că statul răspunde patrimonial nu numai în cazul privării sau restrângerii libertății, ci în toate cazurile în care o persoană este trimisă în judecată și apoi se constată nevinovăția sa.

De altfel în Decizia CC 45/1998 se precizează că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Ca urmare a acestei interpretări, în Dosarul nr. 3163/83/2007 Statul a fost obligat să plătească daune morale de 100.000 lei prin Decizia Curții de Apel Oradea nr. 106/A/10-06-2009, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 6510 din 30 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un caz similar cu al său, respectiv cel al unui executor judecătoresc care nu a fost privat de libertate, dar care a fost trimis judecată și toate instanțele au pronunțat achitarea sa.

Instanța de apel era obligată să explice de ce în acest caz statul trebuie să răspundă material iar în cazul său statul trebuie să răspundă doar dacă se făcea dovada privării de libertate, de vreme ce în situații identice soluțiile trebuie să fie identice. În cazul său, în baza unei plângeri penale abuzive din 2003 inițiată de P.V., a fost trimis în judecată, toate instanțele de judecată apreciind însă că este nevinovat, motiv pentru care au pronunțat achitarea sa. Cu toate acestea, parchetul a făcut în mod abuziv apel și recurs, fiind obligat să suporte supliciul unui proces penal, cu repercusiuni pe plan material și psihic, proces încheiat în 2007. Timp de patru ani a fost târât ilegal în proces și acesta este motivul pentru care a chemat în judecată civilă statul român și pe cel ce a făcut plângere pentru a răspunde pentru pagubele materiale și morale pricinuite.

Instanța de apel nu s-a referit deloc la normele europene invocate de recurent, aplicabile prioritar față de dreptul intern, ce privesc dreptul la un proces echitabil. - În mod greșit a apreciat instanța de apel că nu ar fi demonstrat existența prejudiciului, neaducând probe conform art. 1169 C. civ., arătând ca înscrisurile depuse nu se refereau la acest aspect. Recurentul susține că a depus zeci de înscrisuri false pe care le-au folosit soții P. în plângerea formulată la parchet în iulie 2003, solicitând totodată instanței să admită proba cu interogatoriul pârâtului, pentru a demonstra falsitatea tuturor documentelor anexate, ce au creat convingerea polițistului și procurorului că el ar fi vinovat.

În legătura cu aceste falsuri a făcut plângere la parchet, dar acestea nu au fost verificate, iar procurorul de caz a dispus NUP pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale. Dacă ar fi fost verificate de procuror, se putea ajunge la concluzia că documentele sunt false, iar procurorul ar fi dispus NUP pentru lipsa elementele constitutive ale infracțiunilor nominalizate în plângere pârâților. Nefiind verificate documentele de către procuror, era în sarcina instanței civile din prezenta cauză să le verifice, pentru a se demonstra abuzul de drept al lui P., condiție a răspunderii delictuale. Demonstrând vinovăția lui P.V., se demonstrează existența primului element al răspunderii delictuale și apoi dovada prejudiciului, material și moral.

În privința prejudiciului material, recurentul a arătat că a fost prezent la 70 de ședințe de judecată și audieri (aspecte verificabile în încheierile de ședință), ceea ce, într-o economie de piață însemnă bani. Plata avocatului, nu o poate demonstra, acesta distrugând arhiva sa, dar el a fost prezent în toate fazele procesului penal, aspect, de asemenea, verificabil. Cum este posibil ca, în lipsa probelor, aceeași curte de apel să aprecieze într-o altă decizie, nr. 173 C din 25 martie 2010, că în mod greșit nu au fost acordate reclamantului daune materiale, deși acesta s-a prezentat la aproape toate termenele de judecată în fața unor instanțe, a fost asistat de avocat, instanța putând estima costurile ocazionate de procesul care s-a derulat chiar în absența unor documente de plată pentru combustibil, onorarii avocat, cazare, iar în cazul său, aceeași instanță să arate că reclamantul trebuie să-și dovedească pretențiile conform art. 1169 C. civ.

Daunele morale se justifică prin simpla prezumție, fiind evident că nimeni nu se află într-o situație confortabilă atunci când este trimis în judecată nevinovat, timp de patru ani de zile. Recurentul arată că în urma acestui proces penal, încheiat cu achitarea, a suferit perturbații psihice greu de imaginat, pentru demonstrarea cărora a propus audierea martorului N.Ș., fost primar în Comuna Valu Traian, probă respinsă însă în mod nejustificat, pentru ca apoi acțiunea să-i fie respinsă pentru absența probelor, conform art. 1169 C. civ. În finalul recursului său, reclamantul a solicitat casarea deciziei atacate, cu retrimiterea cauzei instanței de apel pentru a verifica toate documentele despre care a făcut referire, întrucât dovedindu-se că documentele sunt false, se dovedește peremptoriu că soții P. sunt vinovați de abuz de putere, situație în care trebuie să răspundă delictual conform art. 998 - 999 C. civ.

Dar, chiar și în lipsa verificării documentelor, Statul trebuie să răspundă delictual, pentru organizarea activității justiție și pentru lipsa unui proces echitabil, pentru motivele arătate. La data de 15 octombrie 2015, intimații-pârâți P.C. și V. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale și pe cele constituționale care se referă la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale. S-a avut în vedere și decizia Curții Constituționale invocată de recurent care datează din perioada în care art. 504 C. proc. pen. avea un cu totul alt conținut decât cel actual, mult mai restrictiv, textul în cauză fiind modificat prin Legea nr. 281/2003 și verificat pe calea excepției de neconstituționalitate, care de data aceasta a fost respinsă prin Decizia nr. 393/2010 a Curții Constituționale.

În cazul recurentului, s-a stabilit judicios că nu sunt întrunite nici condițiile legale ale art. 504 - 505 C. proc. pen., însă nici acelea ale art. 998 - 999 C. civ., deoarece nu s-a demonstrat întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în raport cu fapta ilicită acuzată, existența pretinsului denunț calomnios fiind infirmat prin Rezoluția nr. 13410/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, soluție ce a fost menținută prin Sentința penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă prin Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază calea de atac declarată împotriva deciziei instanței de apel ca fiind nefondată, în considerarea următoarelor argumente.

Hotărârea de primă instanță a respins acțiunea reclamantului, astfel cum a fost ea precizată, prin care se urmărea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților P. în temeiul art. 998 - 999 C. civ. și pe cea specială a Statului român, în temeiul art. 504 - 505 C. proc. pen., pentru eroarea judiciară acuzată ca fiind săvârșită în procesul penal, reținându-se, în esență, că nu există o faptă ilicită, iar în privința temeiului legal dat de dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen., că cercetările desfășurate împotriva reclamantului în dosarul penal care l-a vizat, până la pronunțarea soluției de achitare, reprezintă o cauză licită, iar nu una ilicită, aptă să antreneze răspunderea specială a Statului român.

Prin decizia sa, instanța de apel a validat această soluție, cu o motivare care a făcut trimitere la condițiile legale ale angajării răspunderii speciale a Statului pentru repararea erorilor judiciare săvârșite în procesul penal, (art. 504 - 505 C. proc. pen.) și la cele necesare angajării răspunderii civile delictuale a persoanei fizice pe tărâmul art. 998 - 999 C. civ., condiții neregăsite în speță, indiferent de temeiul legal la care s-ar face raportarea. Prin susținerile sale din recurs, recurentul-reclamant a criticat această concluzie a instanței de apel în mod diferit, în raport de cele două temeiuri juridice ale acțiunii sale, cu referire la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

susținând că i s-a imputat eronat o nedovedire a pretențiilor în acord cu prevederile art. 1169 C. civ., în condițiile în care instanța de apel a refuzat examinarea tuturor înscrisurilor apte să demonstreze (prin caracterul lor fals, care trebuia verificat și constatat pe cale incidentală de către instanța civilă) abuzul de drept comis de soții P. prin formularea plângerii penale împotriva sa, iar în raport de dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen., invocând nelegala interpretare a acestor norme de către instanța de apel, în sensul că răspunderea statului ar exista doar în situațiile de privare sau restrângere a libertății. Niciuna din aceste susțineri nu este îndreptățită. Astfel, în mod corect s-a apreciat de către prima instanță că formularea unei plângeri penale nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită în sensul art. 998 - 999 C. civ., chiar când aceasta este finalizată cu o soluție de achitare din partea instanțelor de judecată penale.

Nu se poate impune, în mod rezonabil, unei persoane ca, mai înainte de a formula o plângere penală, să desfășoare personal investigații amănunțite pentru a se asigura astfel, de succesul demersului său în fața organelor de anchetă penală spre a nu fi ulterior expus unor acuze de săvârșire a unui denunț calomnios ori spre a nu i se imputa săvârșirea unei fapte ilicite. Într-adevăr, doar ipoteza formulării unei plângeri penale care îmbracă forma abuzului de drept, prin introducerea sa în scop șicanator, ar putea fundamenta, sub rezerva întrunirii și a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, angajarea răspunderii titularului său.

Atât în fața instanțelor de fond, dar și prin criticile sale de recurs, recurentul-reclamant a pretins că acesta este și cazul său, intimații-pârâți P. fiind titularii unei plângeri penale abuzive formulate împotriva sa, iar dovada caracterului abuziv al plângerii rezidă, în opinia sa, în fundamentarea acesteia exclusiv pe înscrisuri false, care au creat convingerea polițistului anchetator și procurorului că el ar fi vinovat.

Fiind prescrisă răspunderea penală pentru fals și uz de fals, recurentul consideră că era în căderea instanței civile din prezenta cauză să verifice și să constate falsul, pentru a se demonstra astfel abuzul de drept al intimaților-pârâți P. Aceste susțineri ale recurentului ignoră însă dezlegările jurisdicționale definitive ale instanțelor penale date în Dosarul penal nr. 13410/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, în care a fost cercetată plângerea sa penală împotriva intimaților P., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă cu referire la plângerea penală a acestora depusă împotriva recurentului, și care a stat la baza introducerii prezentei acțiuni în răspundere civilă.

Astfel, cercetând plângerea recurentului formulată în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date asupra plângerii sale penale, ce acuza săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă de către soții P., s-a reținut prin Sentința penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanța că, raportat la considerentele Sentinței penale nr. 2536/2006 a aceleiași instanțe (ce a dispus achitarea recurentului pentru infracțiunile de fals intelectual, uz de fals și abuz în serviciu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.), "aspectele sesizate de către intimații P.V. și P.C. nu au caracter mincinos și nu se poate considera că aceștia au fost de rea-credință la data formulării plângerii". Tocmai de aceea s-a apreciat că temeiul corect al soluției de neîncepere a urmăririi penale față de numiții P. ar fi trebuit să fie acela prevăzut de art. 10 lit. d) din C. proc.

pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă sub aspectul laturii obiective, temei însă care nu a fost schimbat dat fiind că instanța penală, învestită cu soluționarea unei plângeri formulate în baza art. 278 1 C. proc. pen., nu a fost sesizată chiar de persoana față de care s-a dispus netrimiterea în judecată. La rândul său, instanța (Tribunalul Constanța) ce a judecat recursul la Sentința penală nr. 303/2010 a Judecătoriei Constanța, în fața căreia recurentul a susținut, de asemenea, caracterul fals al înscrisurilor ce au fundamentat plângerea penală a intimaților P., a reținut prin Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 că plângerea acestora s-a justificat în raport de temeiul ce a stat la baza achitării numitului B.S., care a fost art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. - fapta există, dar nu întrunește elementul material al infracțiunii. În continuare, s-a apreciat că "dacă temeiul de achitare ar fi fost art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există, s-ar fi pus problema unei plângeri abuziv formulate împotriva inculpatului". Prin urmare, în raport de aceste dezlegări ale instanțelor penale - care au reținut, cu privire la formularea plângerii penale de către intimații P., că a constituit un demers procesual justificat (achitarea inculpatului B.S. fiind pronunțată în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., așadar pentru o faptă care a existat, dar care nu a întrunit condițiile răspunderii penale), aspectele sesizate neavând un caracter mincinos, neputându-se considera că titularii plângerii au fost de rea-credință la data formulării acesteia - nu s-ar mai putea reține teza abuzului de drept săvârșit de cei doi intimați în legătură cu depunerea plângerii penale ce l-a vizat pe recurent.

Tot astfel, nu ar mai fi posibilă nici cercetarea pe cale incidentală, de către instanța civilă, a falsității înscrisurilor ce au fundamentat plângerea penală a acestora, după cum a solicitat recurentul, de vreme ce o astfel de demonstrație se impunea a fi făcută în cauza penală ce a cercetat acuzația de denunț calomnios, unde a și fost, de altfel, invocată de către recurent, precum s-a arătat, însă fără succes.

Înalta Curte apreciază că atât falsitatea înscrisurilor ce au stat la baza formulării plângerii penale a intimaților P., cât și teza caracterului abuziv al respectivei plângeri constituie susțineri care ignoră și totodată contrazic dezlegările jurisdicționale ale instanțelor penale regăsite în Sentința penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanța și în Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța, dezlegări care se impun prezentei cauze cu puterea lucrului judecat în forma prezumției, în manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune respectarea statuărilor instanței în legătură cu aspectele litigioase deduse judecății anterior și care, urmare a verificării jurisdicționale realizate, au intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se ca atare într-un proces ulterior.

Și în considerarea acestor aspecte, concluzia primei instanțe în sensul inexistenței faptei ilicite care să stea la baza angajării răspunderii civile delictuale a pârâților persoane fizice apare ca fiind justă, împrejurare față de care verificarea întrunirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, privitoare la prejudiciu, vinovăție ori legătură de cauzalitate, devine un demers inutil. Așadar, pentru considerente legate de inexistența unei fapte ilicite care să poată fi imputată intimaților persoane fizice nu s-a putut evalua, chiar și în echitate - precum a solicitat recurentul, făcând trimitere la un caz de speță al Curții de Apel Constanța în care s-a pus problema angajării răspunderii civile a celui chemat în judecată -, prejudiciul material pretins a fi fost suferit de către recurent și nu s-a putut evalua prin estimare prejudiciul moral acuzat de acesta.

Nici critica de greșită interpretare și aplicare a legii - cu trimitere la dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen. - în sensul că răspunderea specială a Statului există doar pentru cazurile de privare sau restrângere a libertății, nu este întemeiată. În acest sens, Înalta Curte are în vedere că Decizia Curții Constituționale nr. 45/1998, pe care recurentul își sprijină această critică, a fost pronunțată la o epocă la care norma legală a art. 504 alin. (1) C. proc. pen. restrângea la două situații posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unor erori judiciare săvârșite în procesul penal, și anume când persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată sau când fapta nu există. Or, în raport de această formă inițială a art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. a decis Curtea Constituțională că textul în cauză este neconstituțional deoarece, nefiind pus în acord cu prevederea din cuprinsul art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a considerat că excludea angajarea răspunderii Statului pentru oricare altă eroare judiciară (în afara celor două expres menționate) ce nu ar fi imputabilă victimei. Textul de lege în analiză a fost însă modificat ulterior prin Legea nr. 281/2003, având actual conținutul la care a făcut referire instanța de apel în considerentele hotărârii sale. Fiind supus și în actuala sa formă testului de constituționalitate, Curtea Constituțională a apreciat, prin Deciziile nr. 619/2006 și nr. 1393/2010, că art. 504 C. proc. pen. este constituțional.

Cu această ocazie, instanța de contencios constituțional a arătat că "De altfel, pentru a se constata existența unei erori judiciare trebuie să existe, pe de o parte, o hotărâre de condamnare pe nedrept, iar, pe de altă parte, o hotărâre definitivă de achitare. În consecință, nu se poate reține că s-a produs o eroare judiciară în cazul existenței numai a unei hotărâri de achitare". Mai mult, chiar, s-a apreciat că "(...) persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac", observație care s-a întemeiat pe o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Matveyev v. Rusia în care s-a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din Convenție.

Totodată, s-a precizat că textul criticat este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 - invocată de recurent - întrucât nu circumstanțiază răspunderea patrimonială a Statului numai la unele erori judiciare. Este însă necesar, după cum însăși instanța de contencios constituțional a arătat, ca angajarea răspunderii speciale a Statului român să fie subordonată uneia din ipotezele textului art. 504 C. proc. pen. care face referire fie la cazul persoanei condamnate definitiv dar în privința căreia, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, fie la cazul persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, în circumstanțele descrise în alin. (3) și (4) ale aceluiași articol.

Or, niciuna din aceste ipoteze legale nu se regăsește în cauza recurentului, care a solicitat angajarea răspunderii speciale a Statului român în temeiul art. 504 - 505 C. proc. pen. pentru eroarea judiciară pretins a fi fost săvârșită în legătură cu dosarul penal în care acesta a fost anchetat, eroare identificată în actul procedural al trimiterii sale în judecată și în exercitarea căilor de atac ale apelului și recursului de către reprezentantul parchetului împotriva hotărârii penale ce a dispus achitarea recurentului pentru infracțiunile de săvârșirea cărora fusese acuzat. Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reține decât o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 504 - 505 C. proc.

pen. de către instanțele de fond, care au apreciat asupra neincidenței acestora în cazul recurentului, în situația căruia nu se regăsește nici măcar o condamnare dispusă printr-o soluție nedefinitivă și care nu a suferit nicio privare ori restrângere a libertății sale pe durata procesului penal. Prin urmare, este nejustificată susținerea recurentului care a criticat afirmarea de către instanța de apel a unui punct de vedere subiectiv cu ocazia interpretării dispozițiilor art. 504 - 505 C. proc. pen. Cât privește diferența de tratament între soluția din prezenta cauză și aceea indicată de recurent, regăsită în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6510 din 30 noiembrie 2010, ea se explică prin diferența fundamentală de situații, răspunderea Statului român fiind angajată în speța menționată nu în temeiul art. 504 - 505 C. proc.

civ., ci în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, considerându-se că măsurile cercetării penale și trimiterii în judecată a reclamantului (executor judecătoresc), care au determinat-o pe aceea a suspendării sale din profesie pe o perioadă de doi ani, au adus atingere dreptului acestuia de proprietate asupra clientelei, văzută chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca având o valoare economică, fiind inclusă în noțiunea de "bun". În considerarea acestor argumente, apreciind recursul declarat ca fiind nefondat, Înalta Curte îl va respinge, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. îl va obliga pe recurent să plătească intimaților-pârâți P. cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare ale avocatului, în cuantum de 726 lei, a căror efectuare a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.S. împotriva Deciziei nr. 40/C din 6 mai 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă pe recurent la 726 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți P.C. și P.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN