ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2288/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2288/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 octombrie

2010 sub nr. 41633/212/2010 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamantul B.S. a

chemat în judecată pe pârâții P.V. și P.C., pe C.D. (subcomisar) și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice (prin Direcția Finanțelor Publice

Constanța) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

lor la plata sumei de 6.000 euro, reprezentând prejudiciul material suferit

prin trimiterea sa în judecată, urmare a unui denunț calomnios ce l-a vizat,

formulat de către primii doi pârâți, și la plata de daune morale în valoare de

200.000 euro.

În motivarea cererii

sale, reclamantul a arătat că la 14 iulie 2003, P.V. și P.C. au depus o

plângere penală împotriva primarului comunei Valul lui Traian și a secretarului

B.S. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 246 art. 289 și art. 291

C. penal (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual și

uz de fals); a fost trimis în judecată și achitat definitiv prin Decizia penală

nr. 537 din 05 noiembrie 2007 a Curții de Apel Constanța.

În drept, cererea

reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art.

1000 alin. (3) C. civ., art. 20 și art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 6 și

art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât la data de

16 iulie 2012 reclamantul a făcut precizări cu privire la câtimea obiectului

cererii, arătând că valoarea acțiunii se ridică la 910.000 lei, prin Sentința

civilă nr. 12491 din 18 iulie 2012, Judecătoria Constanța a declinat competența

materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, în raport

de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Dosarul a fost

înregistrat la 08 august 2012 pe rolul Tribunalului Constanța sub același nr.

41633/212/2010, iar prin Sentința civilă nr. 5367 din 17 octombrie 2012 a acestei

instanțe a fost admisă excepția prescrierii dreptului material la acțiune și

s-a respins acțiunea reclamantului, ca fiind prescrisă, considerându-se că în

speță sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 167/1958, astfel că acțiunea în răspundere civilă delictuală

se prescrie într-un termen de 3 ani, care a început să curgă de la data

rămânerii definitive a hotărârii de achitare, respectiv 5 noiembrie 2007. Or,

reclamantul a introdus acțiunea sa la data de 8 noiembrie 2010 (data poștei),

deci la o dată ulterioară celei la care s-a împlinit termenul de prescripție.

Apelul declarat de

reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 5 din 16

ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, care a anulat hotărârea de primă

instanță și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Tribunalului Constanța la 20 februarie 2013, sub nr.

41633/212/2010*, instanță care, prin încheierea din 07 mai 2013, a respins excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român (invocată de acest

pârât) și pe cea a autorității de lucru judecat, arătându-se că, potrivit

Constituției, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procesele penale, dar și că între prezenta cauză

și cea care a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 1031 din 3 iunie 2010 a

Tribunalului Constanța, rămasă definitivă prin Decizia nr. 235/C din 18

octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, deși există identitate de obiect, nu

se verifică identitatea de părți, în litigiul actual fiind chemați în judecată,

alături de pârâții P., și C.D. (subcomisar) și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice (prin Direcția Finanțelor Publice Constanța).

Prin Sentința civilă

nr. 4281 din 20 noiembrie 2013, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca

nefondată, reținând că, pentru dovedirea acțiunii în răspundere civilă

delictuală, reclamantul a depus înscrisuri constând în hotărâri judecătorești

penale și civile, fără a administra alte probe.

Față de numitul B.S.,

în Dosarul nr. 1282/P/2002, s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus de

către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța trimiterea în judecată, sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 289 și art. 291 C.

pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., iar după efectuarea cercetării

judecătorești, prin Sentința penală nr. 2536 din 29 noiembrie 2006 a

Judecătoriei Constanța, definitivă conform Deciziei nr. 290 din 13 iunie 2007 a

Tribunalului Constanța și Deciziei nr. 537P din 5 noiembrie 2007 a Curții de

Apel Constanța, s-a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Pentru a se reține în

sarcina pârâților săvârșirea unei fapte ilicite, tribunalul a arătat că ar

trebui să se facă dovada săvârșirii de către aceștia a unor fapte care,

încălcând normele dreptului obiectiv, să fi cauzat prejudicii dreptului

subiectiv aparținând reclamantului. Însă introducerea unei plângeri penale nu reprezintă,

în sine, o faptă ilicită, în sensul art. 998 - 999 C. civ., atunci când ea este

finalizată cu o soluție de achitare din partea instanțelor penale, cu atât mai

mult cu cât însuși procurorul, atunci când a finalizat cercetarea penală și a

întocmit rechizitoriul prin care a început urmărirea penală și a dispus

trimiterea în judecată a reclamantului, a avut convingerea că există elementele

constitutive ale infracțiunilor cercetate.

Pentru a ajunge la

concluzia netemeiniciei acțiunii, tribunalul a amintit că numai în situația în

care s-ar fi dovedit că formularea plângerii penale ar reprezenta un abuz de

drept, fiind formulată cu scop exclusiv șicanator, ar putea atrage o răspundere

civilă delictuală a pârâților. Față de lipsa faptei ilicite, instanța nu a mai

analizat și existența celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale,

deoarece acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ, iar lipsa uneia atrage

lipsa răspunderii înseși.

De aceea, prima

instanță a considerat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile de

atragere a răspunderii civile delictuale, pentru că simpla sesizare a organelor

penale nu constituie, prin ea însăși, o faptă ilicită, iar inexistența

caracterului contrar legii al demersului pârâților face de prisos luarea în

considerare a unui pretins prejudiciu al reclamantului ori analizarea

existenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul invocat.

Observând că

reclamantul a făcut trimitere și la răspunderea Statului în temeiul art. 504 C.

proc. pen., în cuprinsul precizărilor la cererea de chemare în judecată,

tribunalul a arătat că scopul acestui articol este de a permite repararea

prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala

privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal ori urmăririi

penale finalizate prin una dintre măsurile prevăzute de textul legal menționat;

prin urmare, a considerat instanța, cauza care determină antrenarea răspunderii

statului, factorul prejudiciabil este actul de justiție declarat nedrept - privarea

de liberate ori restrângerea libertății - iar nu cercetările care s-ar face în

legătură cu săvârșirea unei infracțiuni și se limitează la durata arestării

preventive.

În aceste condiții,

tribunalul a considerat că cercetările desfășurate în perioada derulării

procesului penal până la pronunțarea soluției de achitare reprezintă o cauză

licită, pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă; în plus, nu există

nici o dovadă că reclamantul a suportat un prejudiciu material ori moral și că

acesta ar fi o consecință directă a erorii judiciare, ce ar putea constitui

temei al răspunderii ce se solicită a fi instituită.

Tribunalul a mai

reținut că pârâții P.V. și P.C. se pot prevala de dreptul ce le-a fost

recunoscut prin Sentința nr. 1031 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Constanța,

definitivă prin Decizia civilă nr. 235/C din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel

Constanța, iar prin prezenta hotărâre acest drept trebuie recunoscut, aceasta

fiind modalitatea de manifestare a efectului pozitiv al autorității de lucru

judecat.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul, susținând că plângerea penală formulată

de P.V. și P.C. reprezintă chiar un abuz de drept, aceasta nefiind o simplă

sesizare a organului de cercetare penală deoarece în susținerea sa s-au folosit

exclusiv documente false, neanalizate de parchet.

Apelantul a apreciat

că statul trebuie să răspundă conform art. 504 și conform art. 6 alin. (1) și

art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România,

dar instanța nu a făcut niciun fel de precizare privind aceste încălcări, ci

doar a respins acțiunea arătând că scopul legii este de a permite repararea

prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala

privare ori restrângere de libertate.

Deși prima instanță a

respins excepția autorității de lucru judecat, arătând că nu există identitate

de părți, totuși a respins acțiunea admițând, în fapt, excepția autorității de

lucru judecat, invocând Sentința civilă a Tribunalului Constanța nr. 1031 din

03 iunie 2010 rămasă definitivă prin Decizia civilă a Curții de Apel Constanța

nr. 235/C din 18 octombrie 2010, interpretare care reprezintă o încălcare a

legii.

Apelul declarat de

reclamant a fost anulat ca netimbrat prin Decizia civilă nr. 61/C din 23 iunie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, soluție care a fost infirmată prin

Decizia civilă nr. 3244 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, care a admis recursul reclamantului B.S. și, casând

decizia recurată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Dosarul a fost

reînregistrat la 30 ianuarie 2015 pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr.

41633/212/2010**.

În rejudecarea cauzei

după casare, Curtea de Apel Constanța a pronunțat Decizia civilă nr. 40C din 6

mai 2015, prin care a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant

împotriva Sentinței civile nr. 4281 din 20 noiembrie 2013 a Tribunalului

Constanța, obligându-l pe acesta să plătească intimaților P.C. și V. suma de

400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 48 alin. (3) din

Constituția României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare, condițiile acestei răspunderi în procesul penal fiind

stabilite de art. 504 - 507 C. proc. pen.

A observat, de

asemenea, că potrivit art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost definitiv

condamnată are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în

urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, dreptul la

reparații existând și în cazul privării de libertate a persoanei în cursul

procesului penal în mod nelegal ori în cazul restrângerii libertății în mod

nelegal.

Față de conținutul

art. 504 alin. (2) teza a II-a, se deduce că are dreptul la repararea pagubei

persoana căreia, în cursul procesului penal, i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal, ceea ce, în contextul art. 5 C. proc. pen. care se referă la

"orice formă" de restrângere a libertății, se au în vedere atât

măsurile preventive, restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi

localitatea, obligarea de a nu părăsi țara), măsurile de siguranță (obligarea

la tratament medical), cât și alte măsuri procesuale privind restrângerea

libertății de mișcare luate în conformitate cu art. 160

2

sau art.

160

4

C. proc. pen.

Potrivit art. 504

alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal

se stabilește printre altele, prin hotărârea instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate sau prin hotărârea instanței de achitare

sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j) C.

proc. pen.

În privința felului

și întinderii reparației, art. 505 C. proc. pen. prevede că la determinarea

cuantumului despăgubirii, trebuie să se țină seama de durata privării sau a

restrângerii de libertate suportate și de consecințele produse asupra persoanei

sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Principiul

răspunderii statului sub aspect patrimonial, potrivit legii, pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale este

consacrat de Constituția României la art. 52 alin. (3) și în acord cu art. 3

din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale.

Rezultă din art. 52

alin. (3) Constituția României că principiul responsabilității statului față de

persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în

procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori;

circumstanțierea, "potrivit legii", privește stabilirea modalităților

și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru

plata despăgubirilor cuvenite prin care să se ajungă la repararea materială a

prejudiciilor rezultate din atingerile aduse cinstei, onoarei, reputației,

demnității și prestigiului persoanei, din atingerile aduse vieții private,

privare de libertate, etc.

Referitor la

repararea de către pârâții P. a pagubei materiale și a daunei morale, s-a

arătat că aceasta poate avea loc în condițiile art. 998 din vechiul C. civ.,

ceea ce presupune cu necesitate îndeplinirea concomitentă a patru condiții:

existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției,

constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat cel ce a

cauzat prejudiciul.

Însă, în lipsa

oricăror probe ale susținerilor reclamantului conform cărora desfășurarea

procesului penal început ca urmare a denunțului formulat de pârâții P.V. și

P.C. ar fi fost de natură să îi provoace daune (cheltuieli de judecată,

cheltuieli și pierderi în 70 de zile de judecată, dobânzi și daune moral) este

evident că, în lipsa dovedirii prejudiciului material și moral pretins - în

condițiile în care înscrisurile administrate de reclamant nu s-au referit la

acest aspect, acțiunea acestuia a fost corect respinsă (iar pârâții - Statul

Român pe de o parte și familia P. pe de altă parte - nu puteau fi obligați la

dovedirea pretențiilor reclamantului).

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.S.

În motivarea

recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., acesta a formulat următoarele critici de nelegalitate:

- Printr-o greșită

interpretare și aplicare a legii, instanța a apreciat că răspunderea statului

derivă din prevederile art. 504 și 505 C. proc. pen. și există doar în situația

în care se constată privarea sau restrângerea libertății. Recurentul consideră

că un asemenea punct de vedere este extrem de subiectiv și ignoră faptul că

art. 504 C. proc. pen. a fost declarat neconstituțional prin Decizia CC 45 din

10 martie 1998, din cuprinsul căreia rezultă că statul răspunde patrimonial nu

numai în cazul privării sau restrângerii libertății, ci în toate cazurile în

care o persoană este trimisă în judecată și apoi se constată nevinovăția sa.

De altfel în Decizia

CC 45/1998 se precizează că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt

constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în

text cazurile în care Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Ca urmare a acestei interpretări,

în Dosarul nr. 3163/83/2007 Statul a fost obligat să plătească daune morale de

100.000 lei prin Decizia Curții de Apel Oradea nr. 106/A/10-06-2009, astfel cum

a fost modificată prin Decizia nr. 6510 din 30 noiembrie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, într-un caz similar cu al său, respectiv cel al unui

executor judecătoresc care nu a fost privat de libertate, dar care a fost

trimis judecată și toate instanțele au pronunțat achitarea sa. Instanța de apel

era obligată să explice de ce în acest caz statul trebuie să răspundă material

iar în cazul său statul trebuie să răspundă doar dacă se făcea dovada privării

de libertate, de vreme ce în situații identice soluțiile trebuie să fie

identice.

În cazul său, în baza

unei plângeri penale abuzive din 2003 inițiată de P.V., a fost trimis în

judecată, toate instanțele de judecată apreciind însă că este nevinovat, motiv

pentru care au pronunțat achitarea sa. Cu toate acestea, parchetul a făcut în

mod abuziv apel și recurs, fiind obligat să suporte supliciul unui proces

penal, cu repercusiuni pe plan material și psihic, proces încheiat în 2007.

Timp de patru ani a fost târât ilegal în proces și acesta este motivul pentru

care a chemat în judecată civilă statul român și pe cel ce a făcut plângere pentru

a răspunde pentru pagubele materiale și morale pricinuite.

Instanța de apel nu

s-a referit deloc la normele europene invocate de recurent, aplicabile

prioritar față de dreptul intern, ce privesc dreptul la un proces echitabil.

- În mod greșit a

apreciat instanța de apel că nu ar fi demonstrat existența prejudiciului,

neaducând probe conform art. 1169 C. civ., arătând ca înscrisurile depuse nu se

refereau la acest aspect.

Recurentul susține că

a depus zeci de înscrisuri false pe care le-au folosit soții P. în plângerea

formulată la parchet în iulie 2003, solicitând totodată instanței să admită

proba cu interogatoriul pârâtului, pentru a demonstra falsitatea tuturor

documentelor anexate, ce au creat convingerea polițistului și procurorului că

el ar fi vinovat.

În legătura cu aceste

falsuri a făcut plângere la parchet, dar acestea nu au fost verificate, iar

procurorul de caz a dispus NUP pentru că a intervenit prescripția răspunderii

penale.

Dacă ar fi fost

verificate de procuror, se putea ajunge la concluzia că documentele sunt false,

iar procurorul ar fi dispus NUP pentru lipsa elementele constitutive ale

infracțiunilor nominalizate în plângere pârâților. Nefiind verificate

documentele de către procuror, era în sarcina instanței civile din prezenta

cauză să le verifice, pentru a se demonstra abuzul de drept al lui P., condiție

a răspunderii delictuale.

Demonstrând vinovăția

lui P.V., se demonstrează existența primului element al răspunderii delictuale

și apoi dovada prejudiciului, material și moral.

În privința

prejudiciului material, recurentul a arătat că a fost prezent la 70 de ședințe

de judecată și audieri (aspecte verificabile în încheierile de ședință), ceea

ce, într-o economie de piață însemnă bani. Plata avocatului, nu o poate

demonstra, acesta distrugând arhiva sa, dar el a fost prezent în toate fazele

procesului penal, aspect, de asemenea, verificabil.

Cum este posibil ca,

în lipsa probelor, aceeași curte de apel să aprecieze într-o altă decizie, nr.

173 C  din 25 martie 2010, că în mod greșit nu au fost acordate reclamantului

daune materiale, deși acesta s-a prezentat la aproape toate termenele de

judecată în fața unor instanțe, a fost asistat de avocat, instanța putând

estima costurile ocazionate de procesul care s-a derulat chiar în absența unor

documente de plată pentru combustibil, onorarii avocat, cazare, iar în cazul

său, aceeași instanță să arate că reclamantul trebuie să-și dovedească

pretențiile conform art. 1169 C. civ.

Daunele morale se

justifică prin simpla prezumție, fiind evident că nimeni nu se află într-o

situație confortabilă atunci când este trimis în judecată nevinovat, timp de

patru ani de zile.

Recurentul arată că

în urma acestui proces penal, încheiat cu achitarea, a suferit perturbații

psihice greu de imaginat, pentru demonstrarea cărora a propus audierea

martorului N.Ș., fost primar în Comuna Valu Traian, probă respinsă însă în mod

nejustificat, pentru ca apoi acțiunea să-i fie respinsă pentru absența

probelor, conform art. 1169 C. civ.

În finalul recursului

său, reclamantul a solicitat casarea deciziei atacate, cu retrimiterea cauzei

instanței de apel pentru a verifica toate documentele despre care a făcut

referire, întrucât dovedindu-se că documentele sunt false, se dovedește

peremptoriu că soții P. sunt vinovați de abuz de putere, situație în care

trebuie să răspundă delictual conform art. 998 - 999 C. civ.

Dar, chiar și în

lipsa verificării documentelor, Statul trebuie să răspundă delictual, pentru

organizarea activității justiție și pentru lipsa unui proces echitabil, pentru motivele

arătate.

La data de 15

octombrie 2015, intimații-pârâți P.C. și V. au formulat întâmpinare, prin care

au solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece instanța de apel a

interpretat și aplicat corect dispozițiile legale și pe cele constituționale

care se referă la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare în procesele penale. S-a avut în vedere și decizia Curții

Constituționale invocată de recurent care datează din perioada în care art. 504

C. proc. pen. avea un cu totul alt conținut decât cel actual, mult mai

restrictiv, textul în cauză fiind modificat prin Legea nr. 281/2003 și

verificat pe calea excepției de neconstituționalitate, care de data aceasta a

fost respinsă prin Decizia nr. 393/2010 a Curții Constituționale.

În cazul

recurentului, s-a stabilit judicios că nu sunt întrunite nici condițiile legale

ale art. 504 - 505 C. proc. pen., însă nici acelea ale art. 998 - 999 C. civ.,

deoarece nu s-a demonstrat întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii

civile delictuale în raport cu fapta ilicită acuzată, existența pretinsului

denunț calomnios fiind infirmat prin Rezoluția nr. 13410/P/2007 a Parchetului

de pe lângă Judecătoria Constanța, soluție ce a fost menținută prin Sentința

penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanța, definitivă și

irevocabilă prin Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului

Constanța.

În recurs nu au fost

administrate probe suplimentare.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază calea de atac declarată împotriva

deciziei instanței de apel ca fiind nefondată, în considerarea următoarelor

argumente.

Hotărârea de primă

instanță a respins acțiunea reclamantului, astfel cum a fost ea precizată, prin

care se urmărea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților P. în

temeiul art. 998 - 999 C. civ. și pe cea specială a Statului român, în temeiul

art. 504 - 505 C. proc. pen., pentru eroarea judiciară acuzată ca fiind

săvârșită în procesul penal, reținându-se, în esență, că nu există o faptă

ilicită, iar în privința temeiului legal dat de dispozițiile art. 504 - 505 C.

proc. pen., că cercetările desfășurate împotriva reclamantului în dosarul penal

care l-a vizat, până la pronunțarea soluției de achitare, reprezintă o cauză

licită, iar nu una ilicită, aptă să antreneze răspunderea specială a Statului

român.

Prin decizia sa,

instanța de apel a validat această soluție, cu o motivare care a făcut

trimitere la condițiile legale ale angajării răspunderii speciale a Statului

pentru repararea erorilor judiciare săvârșite în procesul penal, (art. 504 -

505 C. proc. pen.) și la cele necesare angajării răspunderii civile delictuale

a persoanei fizice pe tărâmul art. 998 - 999 C. civ., condiții neregăsite în

speță, indiferent de temeiul legal la care s-ar face raportarea.

Prin susținerile sale

din recurs, recurentul-reclamant a criticat această concluzie a instanței de

apel în mod diferit, în raport de cele două temeiuri juridice ale acțiunii

sale, cu referire la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. susținând că i s-a

imputat eronat o nedovedire a pretențiilor în acord cu prevederile art. 1169 C.

civ., în condițiile în care instanța de apel a refuzat examinarea tuturor

înscrisurilor apte să demonstreze (prin caracterul lor fals, care trebuia

verificat și constatat pe cale incidentală de către instanța civilă) abuzul de

drept comis de soții P. prin formularea plângerii penale împotriva sa, iar în

raport de dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen., invocând nelegala

interpretare a acestor norme de către instanța de apel, în sensul că

răspunderea statului ar exista doar în situațiile de privare sau restrângere a

libertății.

Niciuna din aceste

susțineri nu este îndreptățită.

Astfel, în mod corect

s-a apreciat de către prima instanță că formularea unei plângeri penale nu

reprezintă, în sine, o faptă ilicită în sensul art. 998 - 999 C. civ., chiar

când aceasta este finalizată cu o soluție de achitare din partea instanțelor de

judecată penale. Nu se poate impune, în mod rezonabil, unei persoane ca, mai

înainte de a formula o plângere penală, să desfășoare personal investigații

amănunțite pentru a se asigura astfel, de succesul demersului său în fața

organelor de anchetă penală spre a nu fi ulterior expus unor acuze de săvârșire

a unui denunț calomnios ori spre a nu i se imputa săvârșirea unei fapte

ilicite.

Într-adevăr, doar

ipoteza formulării unei plângeri penale care îmbracă forma abuzului de drept,

prin introducerea sa în scop șicanator, ar putea fundamenta, sub rezerva

întrunirii și a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale,

angajarea răspunderii titularului său.

Atât în fața

instanțelor de fond, dar și prin criticile sale de recurs, recurentul-reclamant

a pretins că acesta este și cazul său, intimații-pârâți P. fiind titularii unei

plângeri penale abuzive formulate împotriva sa, iar dovada caracterului abuziv

al plângerii rezidă, în opinia sa, în fundamentarea acesteia exclusiv pe

înscrisuri false, care au creat convingerea polițistului anchetator și

procurorului că el ar fi vinovat. Fiind prescrisă răspunderea penală pentru

fals și uz de fals, recurentul consideră că era în căderea instanței civile din

prezenta cauză să verifice și să constate falsul, pentru a se demonstra astfel

abuzul de drept al intimaților-pârâți P.

Aceste susțineri ale

recurentului ignoră însă dezlegările jurisdicționale definitive ale instanțelor

penale date în Dosarul penal nr. 13410/P/2007 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Constanța, în care a fost cercetată plângerea sa penală împotriva

intimaților P., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă

cu referire la plângerea penală a acestora depusă împotriva recurentului, și

care a stat la baza introducerii prezentei acțiuni în răspundere civilă.

Astfel, cercetând

plângerea recurentului formulată în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date asupra plângerii

sale penale, ce acuza săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă de către

soții P., s-a reținut prin Sentința penală nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei

Constanța că, raportat la considerentele Sentinței penale nr. 2536/2006 a

aceleiași instanțe (ce a dispus achitarea recurentului pentru infracțiunile de

fals intelectual, uz de fals și abuz în serviciu, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.), "aspectele sesizate de către

intimații P.V. și P.C. nu au caracter mincinos și nu se poate considera că

aceștia au fost de rea-credință la data formulării plângerii".

Tocmai de aceea s-a

apreciat că temeiul corect al soluției de neîncepere a urmăririi penale față de

numiții P. ar fi trebuit să fie acela prevăzut de art. 10 lit. d) din C. proc.

pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare

calomnioasă sub aspectul laturii obiective, temei însă care nu a fost schimbat

dat fiind că instanța penală, învestită cu soluționarea unei plângeri formulate

în baza art. 278

1

C. proc. pen., nu a fost sesizată chiar de

persoana față de care s-a dispus netrimiterea în judecată.

La rândul său,

instanța (Tribunalul Constanța) ce a judecat recursul la Sentința penală nr.

303/2010 a Judecătoriei Constanța, în fața căreia recurentul a susținut, de

asemenea, caracterul fals al înscrisurilor ce au fundamentat plângerea penală a

intimaților P., a reținut prin Decizia penală nr. 1136 din 4 noiembrie 2010 că

plângerea acestora s-a justificat în raport de temeiul ce a stat la baza

achitării numitului B.S., care a fost art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. d) C. proc. pen. - fapta există, dar nu întrunește elementul material

al infracțiunii. În continuare, s-a apreciat că "dacă temeiul de achitare

ar fi fost art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. -

fapta nu există, s-ar fi pus problema unei plângeri abuziv formulate împotriva

inculpatului".

Prin urmare, în

raport de aceste dezlegări ale instanțelor penale - care au reținut, cu privire

la formularea plângerii penale de către intimații P., că a constituit un demers

procesual justificat (achitarea inculpatului B.S. fiind pronunțată în temeiul

art. 10 lit. d) C. proc. pen., așadar pentru o faptă care a existat, dar care

nu a întrunit condițiile răspunderii penale), aspectele sesizate neavând un

caracter mincinos, neputându-se considera că titularii plângerii au fost de

rea-credință la data formulării acesteia - nu s-ar mai putea reține teza

abuzului de drept săvârșit de cei doi intimați în legătură cu depunerea

plângerii penale ce l-a vizat pe recurent.

Tot astfel, nu ar mai

fi posibilă nici cercetarea pe cale incidentală, de către instanța civilă, a

falsității înscrisurilor ce au fundamentat plângerea penală a acestora, după

cum a solicitat recurentul, de vreme ce o astfel de demonstrație se impunea a

fi făcută în cauza penală ce a cercetat acuzația de denunț calomnios, unde a și

fost, de altfel, invocată de către recurent, precum s-a arătat, însă fără

succes.

Înalta Curte

apreciază că atât falsitatea înscrisurilor ce au stat la baza formulării

plângerii penale a intimaților P., cât și teza caracterului abuziv al

respectivei plângeri constituie susțineri care ignoră și totodată contrazic

dezlegările jurisdicționale ale instanțelor penale regăsite în Sentința penală

nr. 303 din 25 martie 2010 a Judecătoriei Constanța și în Decizia penală nr.

1136 din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța, dezlegări care se impun

prezentei cauze cu puterea lucrului judecat în forma prezumției, în

manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune respectarea

statuărilor instanței în legătură cu aspectele litigioase deduse judecății

anterior și care, urmare a verificării jurisdicționale realizate, au intrat în

puterea lucrului judecat, impunându-se ca atare într-un proces ulterior.

Și în considerarea

acestor aspecte, concluzia primei instanțe în sensul inexistenței faptei

ilicite care să stea la baza angajării răspunderii civile delictuale a

pârâților persoane fizice apare ca fiind justă, împrejurare față de care

verificarea întrunirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale,

privitoare la prejudiciu, vinovăție ori legătură de cauzalitate, devine un

demers inutil.

Așadar, pentru

considerente legate de inexistența unei fapte ilicite care să poată fi imputată

intimaților persoane fizice nu s-a putut evalua, chiar și în echitate - precum

a solicitat recurentul, făcând trimitere la un caz de speță al Curții de Apel

Constanța în care s-a pus problema angajării răspunderii civile a celui chemat

în judecată -, prejudiciul material pretins a fi fost suferit de către recurent

și nu s-a putut evalua prin estimare prejudiciul moral acuzat de acesta.

Nici critica de

greșită interpretare și aplicare a legii - cu trimitere la dispozițiile art.

504 - 505 C. proc. pen. - în sensul că răspunderea specială a Statului există

doar pentru cazurile de privare sau restrângere a libertății, nu este

întemeiată.

În acest sens, Înalta

Curte are în vedere că Decizia Curții Constituționale nr. 45/1998, pe care

recurentul își sprijină această critică, a fost pronunțată la o epocă la care

norma legală a art. 504 alin. (1) C. proc. pen. restrângea la două situații

posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unor erori judiciare

săvârșite în procesul penal, și anume când persoana condamnată nu a săvârșit

fapta imputată sau când fapta nu există.

Or, în raport de

această formă inițială a art. 504 alin. (1) C. proc. pen. a decis Curtea

Constituțională că textul în cauză este neconstituțional deoarece, nefiind pus

în acord cu prevederea din cuprinsul art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a

considerat că excludea angajarea răspunderii Statului pentru oricare altă

eroare judiciară (în afara celor două expres menționate) ce nu ar fi imputabilă

victimei.

Textul de lege în

analiză a fost însă modificat ulterior prin Legea nr. 281/2003, având actual

conținutul la care a făcut referire instanța de apel în considerentele

hotărârii sale.

Fiind supus și în

actuala sa formă testului de constituționalitate, Curtea Constituțională a

apreciat, prin Deciziile nr. 619/2006 și nr. 1393/2010, că art. 504 C. proc.

pen. este constituțional.

Cu această ocazie,

instanța de contencios constituțional a arătat că "De altfel, pentru a se

constata existența unei erori judiciare trebuie să existe, pe de o parte, o

hotărâre de condamnare pe nedrept, iar, pe de altă parte, o hotărâre definitivă

de achitare. În consecință, nu se poate reține că s-a produs o eroare judiciară

în cazul existenței numai a unei hotărâri de achitare". Mai mult, chiar,

s-a apreciat că "(...) persoanele îndreptățite la repararea pagubei în

cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție

definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor

nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor

ordinare de atac", observație care s-a întemeiat pe o decizie a Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Matveyev v. Rusia în care s-a

făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7

din Convenție.

Totodată, s-a

precizat că textul criticat este în concordanță cu Decizia Curții

Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 - invocată de recurent - întrucât nu

circumstanțiază răspunderea patrimonială a Statului numai la unele erori

judiciare.

Este însă necesar,

după cum însăși instanța de contencios constituțional a arătat, ca angajarea

răspunderii speciale a Statului român să fie subordonată uneia din ipotezele

textului art. 504 C. proc. pen. care face referire fie la cazul persoanei

condamnate definitiv dar în privința căreia, în urma rejudecării cauzei, s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, fie la cazul persoanei care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal, în circumstanțele descrise în alin. (3) și (4) ale

aceluiași articol. Or, niciuna din aceste ipoteze legale nu se regăsește în

cauza recurentului, care a solicitat angajarea răspunderii speciale a Statului

român în temeiul art. 504 - 505 C. proc. pen. pentru eroarea judiciară pretins

a fi fost săvârșită în legătură cu dosarul penal în care acesta a fost

anchetat, eroare identificată în actul procedural al trimiterii sale în

judecată și în exercitarea căilor de atac ale apelului și recursului de către

reprezentantul parchetului împotriva hotărârii penale ce a dispus achitarea

recurentului pentru infracțiunile de săvârșirea cărora fusese acuzat.

Astfel fiind, Înalta

Curte nu poate reține decât o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 504 - 505 C. proc. pen. de către instanțele de fond, care au apreciat

asupra neincidenței acestora în cazul recurentului, în situația căruia nu se

regăsește nici măcar o condamnare dispusă printr-o soluție nedefinitivă și care

nu a suferit nicio privare ori restrângere a libertății sale pe durata

procesului penal.

Prin urmare, este

nejustificată susținerea recurentului care a criticat afirmarea de către

instanța de apel a unui punct de vedere subiectiv cu ocazia interpretării

dispozițiilor art. 504 - 505 C. proc. pen.

Cât privește

diferența de tratament între soluția din prezenta cauză și aceea indicată de

recurent, regăsită în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6510 din

30 noiembrie 2010, ea se explică prin diferența fundamentală de situații,

răspunderea Statului român fiind angajată în speța menționată nu în temeiul

art. 504 - 505 C. proc. civ., ci în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, considerându-se că măsurile cercetării penale și trimiterii în

judecată a reclamantului (executor judecătoresc), care au determinat-o pe aceea

a suspendării sale din profesie pe o perioadă de doi ani, au adus atingere

dreptului acestuia de proprietate asupra clientelei, văzută chiar în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca având o valoare

economică, fiind inclusă în noțiunea de "bun".

În considerarea

acestor argumente, apreciind recursul declarat ca fiind nefondat, Înalta Curte

îl va respinge, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. îl va obliga pe

recurent să plătească intimaților-pârâți P. cheltuieli de judecată în recurs,

constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare ale avocatului, în

cuantum de 726 lei, a căror efectuare a fost dovedită cu înscrisurile depuse la

dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.S. împotriva Deciziei nr. 40/C din

6 mai 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurent la

726 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți P.C. și P.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN