ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1219/2014

Asupra recursului penal de față: Prin Sentința penală nr. 237 din data de 18 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Olt, secția Penală în Dosarul nr. 1848/104/2012 s-au dispus următoarele: În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.D., din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lila C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 14 C. proc. pen. și art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă promovată de partea civilă ANAF prin D.G.F.P. Olt, ca neîntemeiată. În baza art. 357 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituită prin încheierea din data de 25 iunie 2012 și aplicată prin procesul-verbal din 10 iulie 2012 de A.F.P. Corabia asupra bunurilor inculpatului A.D. (respectiv construcții anexe cu valoare impozabilă de 7638,30 lei cu suprafața construită desfășurata de 27 metri pătrați situate în orașul Corabia, str. C., curte interioară) înscrisă în Registrul Digital de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare de O.C.P.I Olt prin încheierea din 11 septembrie 2012. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. s-a dispus ca toate cheltuielile judiciare, inclusiv onorariul apărătorului din oficiu, în suma de 150 lei (conform delegației pentru asistență judiciară obligatorie din 02 mai 2012), să rămână în sarcina statului. În considerentele acestei hotărâri, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 627/P/2010 din 12 aprilie 2012, în baza art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A.D., sub acuzația săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Prin același act de inculpare, în temeiul art. 249 C. proc.

pen., art. 11 pct 1 lit. b), art. 10 lit. d) C. proc. pen. și art. 228 C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului A.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 43 din Legea 82/1991, respectiv neînceperea urmăririi penale a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005. În concret, s-a reținut în actul de inculpare că, la data de 01 septembrie 2010, Garda Financiară Olt a efectuat un control operativ și tematic la SC D.D.S. SRL Corabia cu privire la activitățile desfășurate de societate în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009. În urma controlului efectuat pe baza documentelor prezentate și puse la dispoziție de SC U.I.

SRL Slatina, s-a constatat că aceasta din urmă, societate în insolvență conform Legii nr. 85/2006, a emis, în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009, un număr de 135 facturi fiscale de livrare către SC D.D.S. SRL Corabia, care au înscrisă mențiunea "taxare inversă", cu o valoare totală de 1.045.637,89 lei. Deoarece facturile fiscale aveau înscrisă mențiunea "taxare inversă" și întrucât au existat suspiciuni cu privire la realitatea și calitatea de plătitor TVA a SC D.D.S. SRL Corabia, s-a solicitat DGFP Olt Corabia, prin adresa din 29 iulie 20120, verificarea aspectului dacă firma menționată a fost plătitoare de TVA în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009. Din adresa de răspuns a AFP Corabia din 05 august 2010, înregistrată la Garda Financiară Olt sub nr. 703369, a rezultat că SC D.D.S.

SRL Corabia nu este plătitoare de TVA. Urmare efectuării expertizei contabile dispuse la data de 11 ianuarie 2012, s-a constatat că SC D.D.S. SRL Corabia nu a înregistrat în contabilitate cele 135 facturi emise de SC U.I. SRL Slatina și că prin neînregistrarea acestor facturi societatea nu a calculat veniturile impozabile aferente achizițiilor de marfă, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora, prejudiciind bugetul de stat cu suma totală de 574.974,00 lei. Din raportul de expertiză contabilă a mai rezultat că SC D.D.S. SRL Corabia trebuia și era obligată ca, începând cu data de 1 decembrie 2009, să se înregistreze ca plătitoare de TVA deoarece din luna noiembrie 2009 depășise pragul de scutire de până la echivalentul a 35.000 euro, urmare achizițiilor efectuate de la SC U.I.

SRL Slatina. Organele de urmărire penală au apreciat că, în drept, fapta inculpatului A.D. de a nu evidenția în actele contabile operațiunile comerciale efectuate în calitate de reprezentant a SC D.D.S. SRL Slatina și de a nu calcula veniturile impozabile aferente achizițiilor de marfă, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, făcându-se mențiunea imposibilității ascultării inculpatului care la momentul finalizării urmăririi penale era plecat din țară. În fața primei instanțe, pe parcursul cercetării judecătorești, DGFP Olt s-a constituit parte civilă, conform adresei din 14 iunie 2012, cu suma de 574.974,00 lei reprezentând prejudiciu total produs bugetului de stat, compus din 200.762,00 lei impozit pe profit, 141.537,00 lei majorări de.

întârziere impozit pe profit, 136.466,00 lei TVA și 96.209,00 lei majorări de întârziere TVA, plus obligațiile fiscale accesorii ce se vor calcula potrivit legislației fiscale aplicabilă din momentul producerii prejudiciului până la data achitării integrale a acestuia. Partea civilă astfel constituită a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului în vederea acoperirii prejudiciului, Primăria orașului Corabia - serviciul impozite și taxe locale comunicând cu adresa din 21 iunie 2012 că inculpatul A.D. figurează în evidențele fiscale cu construcții - anexe având o valoare impozabilă de 7638,30 lei cu suprafața construită desfășurată de 27,00 mp. situate în str. C., oraș Corabia, curtea interioară.

Inculpatul, a fost citat în vederea ascultării sale, inclusiv conform procedurii specială prev. de art. 177 alin. (4) C. proc. pen., la Consiliul local de la locul săvârșirii faptei, respectiv orașul Corabia, jud. Olt, având în vedere mențiunile din actul de sesizare al instanței din care rezulta că acesta era plecat din țară. Totodată, au fost solicitate datele de identificare ale SC D.D.S. SRL Corabia de la ORC de pe lângă Tribunalul Olt, precum și copia Sentinței penale nr. 252/2 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Corabia în Dosarul nr. 1631/213/2010 însoțită de referat privind stadiul executării acesteia, ce.au fost atașate la dosar fond. La termenul din 25 iunie 2012, în baza art. 163 C. proc.

pen., prima instanță a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor inculpatului A.D., identificate conform adresei din 21 iunie 2012 și certificatului de atestare fiscală transmise de Primăria orașului Corabia, respectiv construcții - anexe având o valoare impozabilă de 7638,30 lei, cu suprafața construită desfășurată de 27,00 mp situată în str. C., oraș Corabia, curtea interioară, în vederea reparării prejudiciului, măsura fiind comunicată organelor de executare ale părții civile, respectiv DGFP Olt. Cu adresa din 19 iulie 2012, DGFP Olt a comunicat instanței că a procedat la aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale inculpatului, procesul-verbal de sechestru din 10 iulie 2012 fiind ulterior comunicat OCPI în vederea notării inscripției ipotecare.

La data de 4 septembrie 2012, în conformitate cu disp. art. 166 alin. (3) C. proc. pen., instanța a înaintat copia încheierii din data de 25 iulie 2012, precum și a procesului-verbal de aplicare a sechestrului din 10 iulie 2012 OCPI Olt, în vederea luării inscripției ipotecare. Prin încheierea din 11 septembrie 2012, pronunțată în același dosar, OCPI Olt - Biroul de cadastru și publicitate imobiliară Slatina a admis cererea instanței și a notat sechestrul pentru suma de 574974 lei asupra bunurilor identificate anterior, aparținând inculpatului A.D., în Registrul Digital de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare în favoarea AFP Corabia. La termenul din 3 septembrie 2012 au fost audiați cei trei martori din acte, respectiv B.P., A.A.N.

și O.E., care și-au menținut declarațiile date-în faza de urmărire penală. Martorul B.P. a arătat că, în perioada iulie 2006 - august 2009, a fost angajat în calitate de livrator la SC U.I. SRL Slatina, efectuând transportul mărfurilor și că de mai multe ori a mers în orașul Corabia, la un bar SC D.D.S. SRL, unde a transportat marfă cu o dubiță ce aparținea societății. În acest context l-a cunoscut pe inculpatul A.D., pe care l-a văzut o singură dată la acel bar, odată cu transportul mărfii lăsând factura însoțitoare barmanului. A mai arătat martorul că numai el este cel care a livrat marfă societății inculpatului, având în aprovizionare zona respectivă. Și martorul A.A.N. și-a menținut declarația dată anterior, arătând că, în perioada 2006 - 2009, a lucrat ca gestionar la SC U.I.

SRL Slatina, dar că nu are cunoștință ca societatea inculpatului să se fi aprovizionat cu marfă de la societatea unde lucra. Martorul a confirmat împrejurarea că martorul B.P. a lucrat la aceeași societate, arătând însă că nu are cunoștință dacă a făcut livrări societății inculpatului. Totodată, a arătat că nu l-a cunoscut niciodată pe inculpat. Martora O.E. și-a menținut declarația dată anterior în cauză, arătând că nu-l cunoaște pe inculpat și nici societatea administrată, dar că este adevărat că deține în proprietate 2 autoturisme marca F. cu numere de înmatriculare ce conțin grupul de litere xxx despre care organele de poliție au susținut că ar fi fost folosite la transportul de marfă în orașul Corabia.

A mai arătat că nu are cunoștință despre împrejurarea sus-menționată, afirmând că în intervalul septembrie - decembrie 2009, cu certitudine, respectivul autoturism nu a efectuat transport de marfă. La termenul din 20 decembrie 2012 s-a prezentat inculpatul A.D. care a fost audiat în prezența apărătorului său ales. Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată arătând că, într-adevăr, în anul 2007, a înființat o societate comercială SC D.D.S. SRL Corabia, care era reprezentată de un bar în orașul Corabia și o vulcanizare, în barul respectiv comercializând cafea, băuturi alcoolice și răcoritoare. Această societate a funcționat în fapt până la data de 25 septembrie 2009, când a plecat în Italia, țară din care s-a întors pentru a fi ascultat în cauza penală pendinte.

Inculpatul a mai arătat că în perioada în care a funcționat societatea, el a fost cel care a deservit barul, aprovizionându-se cu marfă de la SC U.I. SRL Slatina, după ce în prealabil emitea, o comandă, marfa fiindu-i adusă de societatea furnizoare printr-un delegat cu mijlocul de transport al acesteia, la momentul primirii mărfii intrând și în posesia facturii pe care o semna și aplica ștampila. Totodată, a susținut că nu a luat marfă de valori mari, maximul fiind de 1500 lei, plata făcând-o în numerar la primirea mărfii sau la termen, primind chitanță. Fiindu-i prezentate facturile existente în dosarul de urmărire penală, inculpatul nu le-a recunoscut, susținând că deși ștampila folosită seamănă cu ștampila societății sale, aceasta este una contrafăcută deoarece facturile nu sunt semnate așa cum a procedat în relațiile comerciale pe care le-a desfășurat pentru SC D.D.S.

SRL Corabia. În același sens, a arătat că nu a comercializat țigări prin firma sa, așa cum se menționează în facturile din dosarul de urmărire penală, și nici nu a desfășurat activități "de sute de milioane" în doi ani de activitate - atât cât a funcționat firma efectiv - valoarea acestora fiind de maxim 20.000 lei. La aceleași termen de judecată, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice, în baza art. 334 C. proc. pen., din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2995 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul fiind ascultat pe acest aspect potrivit declarației de la dosar.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2012, cauza a fost repusă pe rol în vederea completării probatoriilor, sens în care s-a dispus citarea expertului B.I., care a fost audiat la data de 3.12,2012, emiterea unei adrese către ITM Olt în vederea stabilirii aspectului dacă numiții D.I. și M.M. figurează cu contracte de muncă, în perioada octombrie - decembrie 2009, la SC U.I. SRL Slatina, precum și citarea, administratorilor acestei societăți în persoana numiților U.A. și U.S.D., care nu au putut fi identificați deși, potrivit fișei de evidență a numitului U.S.D., acesta figurează ca având domiciliul la adresa din dosarul de urmărire penală, acolo unde a fost citat cu mandat de aducere, însă nu a fost identificat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și întregul material probator administrat în faza de urmărire penală și pe parcursul cercetării judecătorești, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: La data de 22 noiembrie 2007, inculpatul A.D. a înființat SC D.D.S. SRL cu sediul social în Corabia, str. P., având ca unic asociat și administrator pe A.D., cu obiect de activitate întreținerea și repararea autovehiculelor. Potrivit contractului de comodat din 16 noiembrie 2007, încheiat între A.E. și SC D.D.S. SRL reprezentată de inculpat, comodatara a remis spre folosință societății inculpatului o încăpere în suprafață de 16 mp din imobilul proprietatea sa situat în Corabia, str. P., în care a funcționat barul administrat de inculpat.

Așa cum rezultă din declarația inculpatului, care se coroborează cu a martorului B.P., până în luna august 2009 barul a funcționat la sediul astfel declarat, în cadrul său fiind comercializată marfă aprovizionată de societatea inculpatului și de la SC U.I. SRL Slatina. Începând cu data de 15 septembrie 2009, inculpatul nu a mai desfășurat activități comerciale și nu a mai aprovizionat cu marfă barul respectiv, deși nu a comunicat suspendarea activității SC D.D.S. SRL Corabia la ORC Olt. Prima instanță a reținut că situația de fapt sus-menționată rezultă din probatoriul administrat în faza de urmărire penală și de cercetare judecătorească, relevante pentru reținerea acestei situații de fapt fiind apreciate următoarele împrejurări: Din procesul-verbal din 1 septembrie 2010 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare Olt a rezultat că verificarea operativă și inopinată tematic desfășurată la SC D.D.S.

SRL s-a realizat în urma adresei din 28 mai 2010 a DGFP Olt și a adresei din 18 mai 2010 a Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, în scopul verificării relației comerciale dintre SC L.L. SRL Ploiești, SC U.I. SRL Slatina și SC D.D.S. SRL Corabia, având ca obiect legalitatea activității desfășurate, respectarea disciplinei financiare, controlul fiind efectuat pe baza documentelor prezentate și puse la dispoziție de SC U.I. SRL Slatina. Din cuprinsul procesului-verbal a rezultat că SC U.I. SRL Slatina, societate în insolvență conform Legii nr. 85/2006 a emis, în perioada 1 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009, un număr de 1075 facturi fiscale de livrare (din care fac parte și cele 135 facturi emise către SC D.D.S.

SRL Corabia, care au înscrisă mențiunea de "taxare inversă'", cu o valoare totală de 5.465.666,92 lei, din care 1.045.637,89 lei reprezintă valoarea celor 135 facturi), către un număr de 57 beneficiari care fie sunt neplătitori de TVA ca urmare a neînregistrării ca plătitori de TVA, conform art. 153 din Legea nr. 571/2003, fie sunt neplătitori de TVA ca urmare a faptului că nu existau în realitate (fictivi, inexistenți în baza de date a ORC) sau erau radiați de la ORC, lichidați, cu activitate suspendată, întreruptă sau declarați inactivi și care, în concluzie, nu au îndeplinit, în perioada 01 octombrie 2009 - 31 decembrie 2009, calitatea de plătitor de TVA. În raport cu aceste aspecte, în același proces-verbal s-a concluzionat că în legătură cu SC U.I.

SRL Slatina există suspiciunea emiterii facturilor către cei 57 beneficiari în scopul disimulării și ascunderii adevăratei circulații a mărfurilor înscrise în cele 1075 facturi fiscale, de îndeplinire aparentă a condiției obligatorii de aplicare a taxei inverse, aceea ca beneficiarul să fie înregistrat ca plătitor de TVA sau pentru ca în privința mărfurilor comercializate și înscrise în cele 1075 facturi fiscale să nu se colecteze TVA-ul aferent și să nu se înregistreze TVA-ul de plată la bugetul de stat. Pe de altă parte, prima instanță a constatat că inculpatul a negat faptul că ar fi aprovizionat cu marfa menționată în cele 135 facturi fiscale societatea, respectiv barul pe care îl administra, neavând deci obligația înregistrării în contabilitate a acestor operațiuni comerciale.

Coroborat poziției manifestată de inculpat, prima instanță a constatat ca pe copia facturilor contestate de inculpat și atașate la dosarul de urmărire penală se regăsesc menționate în mod sumar datele privind expediția, cele mai multe dintre acestea având trecut numele inculpatului A.D., mijlocul de transport fiind xxx, datele de identificare ale actului de identitate fiind altele decât cele menționate în dispozitivul rechizitoriului și care se regăsește și în cuprinsul fișei de evidență a inculpatului, dar și în mențiunile privitoare la persoana inculpatului în calitate de administrator al SC D.D.S. SRL cuprinse în adresa ONRC privitoare la situația juridică a societății acestuia. Pe celelalte facturi pe care nu se regăsește menționat numele inculpatului la numele delegatului: a fost menționat numele "D.I.", persoană care nu figurează ca fiind angajată la SC U.I.

SRL Slatina, în perioada octombrie - decembrie 2009, potrivit din 28 noiembrie 2011 a ITM Olt. Pe de altă parte, s-a reținut că nu este lipsită de relevanță împrejurarea că pe cele 135 de facturi fiscale pe care inculpatul nu le-ar fi înregistrat în contabilitatea societății sale, nu se regăsește nicio semnătură la numele delegatului, deși inculpatul susține că de fiecare dată a semnat de primirea mărfii. S-a reținut în acest sens că deși, potrivit art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, printre elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu factura fiscală nu se regăsește și semnătura la primirea mărfii, în cauza dedusă judecății, în care inculpatul neagă că ar fi făcut aceste aprovizionări, în lipsa semnăturii acestuia pe facturile contestate, nu există niciun alt mijloc de probă care să certifice realitatea operațiunilor comerciale.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât potrivit chiar declarațiilor martorilor audiați în faza de urmărire penală, acesta ar fi desfășurat activități comerciale până în luna august 2009, deoarece începând cu luna septembrie 2009 a părăsit teritoriul țării. Prima instanța a apreciat că acest aspect este probat și de certificatul de atribuire a numărului de C. fisc. datat 23 septembrie 2009, din care rezultă că începând cu această dată inculpatul a fost înregistrat la Agenția de Taxe și Impozite a Biroului din Brindisi dobândind număr de cod fiscal. S-a mai reținut că raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul urmăririi penale, care a concluzionat că inculpatul nu a înregistrat în evidența contabilă a societății sale cele 135 facturi fiscale, a fost întocmit plecându-se de la premisa că acestea reflectă realitatea operațiunilor comerciale, expertul neavând posibilitatea ori calitatea verificării, acestui aspect.

De altfel, fiind audiat în legătură că expertiza întocmită, expertul a înțeles să-și mențină concluziile formulate, susținând chiar că din punctul său de vedere facturile îndeplinesc toate condițiile legii fiscale, nefiind necesară aplicarea semnăturii pe acestea, mai ales când marfa este însoțită de avizul de expediție corespunzător și că mențiunea "taxare inversă" este legal aplicată deoarece furnizorul fiind în insolvență, nu datora statului TVA.

În legătură cu aceste aspecte prima instanță a reținut că, până la data de 31 decembrie 2009, livrările de bunuri și prestări servicii efectuate de societățile în insolvență au fost supuse "taxării inverse", conform art. 160 alin. (2) lit. b) din C. fisc., și că, ceea ce este obligatoriu pentru aplicarea taxării inverse este ca atât furnizorul, cât și beneficiarul, să fie înregistrați ca plătitori de TVA, conform art. 153 din Codul fiscal, aspect reținut și în: cuprinsul procesului-verbal încheiat de Garda Financiară Olt la data de 19 iulie 2010 și recunoscut și de expertul B.I. cu ocazia ascultării sale.

S-a mai reținut că în același înscris constatator încheiat de organele fiscale, respectiv procesul-verbal din 19 iulie 2010, fiind audiați în legătură cu aceste aspecte, respectiv cu împrejurările în care au înscris mențiunea taxare inversă pe cele 1075 facturi fiscale deși nu erau îndeplinite condițiile legale în sensul că niciuna dintre cele 57 firme, printre care și SC D.D.S. SRL Corabia, nu erau plătitori de TVA, administratorul U.I. SRL Slatina - U.S.D. și directorul economic U.A.

au susținut că "nu ar fi cunoscut faptul că aceste firme nu îndeplinesc condiția sus-menționată și starea juridică și fiscală a lor". În raport cu aspectele prezentate, prima instanță a apreciat că în cauză, nu există probe certe din care să rezulte cu evidență și dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, reținând în acest sens că inculpatul contestă realitatea facturilor fiscale și că pe aceste înscrisuri nu există semnătura inculpatului, din care să rezulte faptul acceptării lor de către acesta. În plus, nu au fost identificate persoanele menționate ca delegați - ce ar fi transportat mărfurile facturate - în scopul audierii acestora, pentru a confirma starea de fapt invocată de acuzare, pe cele mai multe dintre facturile fiscale existente în dosarul de urmărire penală regăsindu-se menționat ca delegat - inculpatul.

S-a mai reținut că facturile fiscale atașate la dosar în copie poartă numai ștampila societății destinatare, care nu constituie un element de identificare al persoanei juridice beneficiare în lipsa semnăturii olografe a persoanei îndreptățite și în condițiile în care chiar destinatarul facturilor contestă existența acestora. De asemenea, s-a reținut ca fiind relevant faptul că organele de urmărire penală nu au identificat originalul facturilor, pentru a putea pune în discuție o eventuală expertiză a impresiunilor grafice a ștampilelor folosite și aplicate pe acestea, atât la furnizor cât și la beneficiar. În plus, la dosarul cauzei nu au fost atașate și alte acte contabile, respectiv avize de însoțire a mărfii ori jurnal de casă din care să rezulte că în gestiunea SC D.D.S.

SRL Corabia ar fi intrat marfa facturată potrivit celor 135 facturi fiscale. Totodată, instanța a reținut că apărarea inculpatului în sensul că începând cu luna septembrie 2009 nu a mai desfășurat activități comerciale, fiind plecat în Italia, a fost confirmată, pe de o parte, de martorii audiați angajați ai societății furnizoare, care au susținut că l-au aprovizionat pe inculpat cu marfă numai până în august 2009, iar pe de altă parte, de înscrisul depus la dosar, din care rezultă că începând cu 23 septembrie 2009 i-a fost atribuit un număr de cod fiscal de către Agenția de taxe și impozite din Brindisi.

Prima instanță a apreciat așadar că, deși aparent fapta inculpatului de a nu fi înregistrat în evidența contabilă un număr de 135 facturi fiscale este de natură a angaja răspunderea penală a celui vinovat pentru forma continuată a infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fiind așadar întemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de procuror, motiv pentru care în baza art. 334 C. proc. pen., a admis-o, în raport cu ansamblul probator administrat în cauză, situația de fapt expusă în actul de sesizare al instanței nu se confirmă, nefăcând dovada vinovăției inculpatului. Astfel, prima instanță, a reținut că nu s-a făcut dovada vinovăției inculpatului în săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 24172005 cu aplic.

art. 41 alin. 2 C. pen., deoarece din ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine realitatea operațiunilor comerciale menționate în cuprinsul celor 135 facturi fiscale emise de SC U.I. SRL Slatina pentru beneficiarul SC D.D.S. SRL Corabia. Reținând, așadar, caracterul fictiv al facturilor fiscale, prima instanță a constatat că administratorul SC D.D.S. SRL Corabia, inculpatul A.D., nu s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin omisiunea evidențierii în actele contabile a acestor operațiuni comerciale, astfel că infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. nu există, motiv pentru care, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. rap la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Urmare constatării inexistenței faptului delictual generator de prejudiciu, în baza art. 14 C. proc. pen. și 346 alin. (2) C. proc. pen., prima instanță a respins acțiunea civilă promovată de partea civilă ANAF prin D.G.F.P. Olt, ca neîntemeiată, având în vedere neîndeplinirea condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului. Totodată, în baza art. 357 alin. (2) C. proc. pen. a dispus ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituită prin încheierea din data de 25 iunie 2012 și aplicată prin procesul-verbal din 10 iulie 2012 de A.F.P. Corabia asupra bunurilor inculpatului A.D.

(respectiv construcții anexe cu valoare impozabilă de 7638,30 lei cu suprafața construită desfășurată de 27 metri pătrați situate în orașul Corabia, str. C., curte interioară) înscrisă în Registrul Digital de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare de O.C.P.I Olt prin încheierea din 11 septembrie 2012 având în vedere lipsa oricărui prejudiciu produs de inculpat și în considerarea căruia a fost luată măsura asigurătorie. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și partea civilă D.G.F.P. Olt în numele și pentru A.N.A.F., reprezentant legal al Statului Român.

Prin motivele scrise de apel, Ministerul Public, a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei soluții de achitare a inculpatului, susținând că aceasta s-a fundamentat exclusiv pe declarațiile inculpatului, care a negat faptul că ar fi aprovizionat cu marfa menționată în cele 135 de facturi fiscale societatea pe care o administra, neavând deci obligativitatea de a înregistra în contabilitate acele operațiuni comerciale, dar și pe susținerile acestuia în sensul că nu a mai desfășurat activități comerciale din luna 2009, fiind plecat în Italia, deși aceste aspecte nu au fost confirmate și de celelalte probe administrate în cauză.

Deopotrivă, partea civilă a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul soluției de achitare a inculpatului, ceea ce a atras și respingerea acțiunii civile având ca obiect plata sumei de 574974 lei, reprezentând impozit de profit, precum și acordarea majorărilor de întârziere și a penalităților calculate potrivit art. 119 și 120 C. proc. fisc., până la achitarea efectivă a prejudiciului, susținând că în cauză este întrunit conținutul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prin Decizia penală nr. 316 din data 23 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și de partea civilă D.G.F.P.

Olt în numele și pentru A.N.A.F. reprezentant legal al Statului Român au fost respinse, ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a evaluat corect probele administrate în cauză, ajungând la concluzia justă că se impune achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În acest sens, instanța de apel, în consens cu instanța fondului, a apreciat că în cauză prezumția de nevinovăție, ce operează în favoarea inculpatului, nu a fost înlăturată întrucât probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul judecății demonstrează, fără echivoc, nevinovăția inculpatului A.D., sub aspectul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a reținut în acest sens că este de necontestat faptul că, în cauză, au fost emise de către SC U.I. SRL Slatina un număr de 135 de facturi fiscale în care beneficiar apare SC D.D.S. SRL, societate administrată de inculpatul A.D. Deopotrivă, s-a reținut că nu este contestată nici împrejurarea ca aceste facturi nu au fost înregistrate în contabilitatea SC D.D.S. SRL, ci numai aspectul că marfa înscrisă în acestea ar fi fost efectiv primită.

Analizând actele cauzei, instanța de apel și-a însușit concluzia primei instanțe privind Activitatea operațiunilor comerciale atestate prin respectivele facturi, reținând în acest sens că deși este adevărat că printre mențiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă o factură nu se numără și semnătura la primirea mărfii, conform art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, nu se poate primi teza acuzării întrucât simpla completare a unor facturi nu atestă neapărat/realitatea tranzacțiilor comerciale și de aprovizionare cu marfă a societății beneficiare, în lipsa altor înscrisuri, care să ateste predarea efectivă a mărfurilor. Suplimentar față de motivarea primei instanțe, instanța de apel a invocat considerente ce țin de problema naturii juridice a facturilor fiscale, reținând că, în aplicarea prevederilor art. 46 C. com.

și ale art. 6 din Legea nr. 82/1991, factura fiscala nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, nici chiar atunci când probează existența unui contract comercial consensual, pentru care părțile nu au confecționat un instrumentum, eventualele deficiențe privind conținutul facturii putând fi invocate ca apărări vizând forța probantă a acesteia pentru datele înscrise în document de emitentul său. Fiind un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operațiuni comerciale, mențiunile facturii privesc părțile, marfa (cantitatea și calitatea acesteia), prețul, condițiile de predare.

În lipsa comenzii formulată conform contractului, de către cumpărătoare, dovada livrării efective a mărfii se face cu facturi acceptate, însoțite de avize de: expediție și certificate de calitate a mărfii, acte care să poarte semnătura de primire și ștampila unității beneficiare. Ca orice înscris sub semnătură privată, facturile neînsușite de către destinatar nu pot fi invocate împotriva destinatarului cumpărător. Raportat la speță, instanța de apel a constatat că cele 135 de facturi fiscale nu au fost acceptate de către inculpat, în calitate de administrator al SC D.D.S. SRL, nu poartă semnătura acestuia sau altor reprezentanți ai societății și, mai mult, pe unele copii ale facturilor sunt trecute mențiuni necorespunzătoare adevărului, referitoare la datele de identificate ale inculpatului A.D., iar pe celelalte facturi pe care nu apare numele inculpatului, apare numele unei persoane care nu figurează ca angajat al societății emitente.

Apreciind că acestea reprezintă argumente temeinice cu privire la fictivitatea operațiunilor comerciale, cu atât mai mult cu cât susținerile acuzatului în sensul că nu a mai desfășurat activitate cu SC D.D.S. SRL întrucât din luna septembrie 2009 a plecat în Italia, a fost confirmată prin certificatul emis de Agenția de Taxe și Impozite Brindisi, din care reiese că acesta a dobândit cod fiscal de la data de 23 septembrie 2009, instanța de apel a înlăturat susținerile ministerului public în sensul că înscrisul anterior menționat nu face dovada că inculpatul nu a revenit în țară, unde ar fi continuat să desfășoare activități economice, reținând că nu se poate impune acestuia să facă dovada unui fapt negativ nedeterminat sau a nevinovăției sale, această sarcină incumbând organelor judiciare.

Totodată, în legătură cu același aspect, s-a reținut că nu se poate face abstracție nici de declarația martorului B.P., audiat nemijlocit în fața instanței de apel care a arătat că a livrat marfă către societatea administrată de inculpat până în vara anului 2009, acestea confirmând susținerile inculpatului, în sensul că, la momentul livrării, semna de primire și aplica ștampila societății pe facturi. Deopotrivă, s-a apreciat că întrucât raportul de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale, ca și lămuririle date de expert în cursul cercetării judecătorești, au plecat de la concluzia contrară că operațiunile comerciale înscrise în cele 135 de facturi fiscale sunt reale, concluziile acestuia nu pot fi reținute pentru a fundamenta o soluție de condamnare.

În raport de argumentele prezentate, instanța de apel a concluzionat că soluția de achitare a inculpatului A.D., pe temeiul prev. de art. 10 lit. a) C. pen., este corectă, criticile formulate de parchet și de partea civilă fiind neîntemeiate. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 13 decembrie 2013, sub nr. 1848/104/2012. Recursul a fost motivat cu respectarea dispozițiilor art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen. anterior, respectiv cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, prin chiar declarația de recurs. În cuprinsul motivelor scrise de recurs, circumscrise cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, partea civilă a criticat hotărârea atacată atât sub aspectul soluției dată laturii civile a cauzei, susținând că soluționarea acesteia s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și 4 C. proc. pen. întrucât instanța nu a analizat cererea de constituire de parte civilă prin care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 574974 lei, reprezentând impozit de profit, precum și acordarea majorărilor de întârziere și penalităților calculate potrivit art. 119 și 120 C. proc.

fisc. până la achitarea efectivă a prejudiciului, ridicând, totodată, în mod nejustificat, măsura asigurătorie a sechestrului instituită potrivit art. 163 alin. (2) și art. 165 C. proc. pen., dar și sub aspectul laturii penale a cauzei, arătând că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Deși legal citată, recurenta parte civilă nu s-a prezentat în instanță pentru a susține calea de atac. Preparator, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs, situație incidență în prezenta speță.

În al doilea rând, în raport cu data pronunțării deciziei din apel, 23 octombrie 2013, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ce se vor cenzura conform dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. anterior, dar și din oficiu, conform alin. (3) al aceluiași articol invocat anterior, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru motivele ce se vor expune în continuare: Partea civilă a invocat ca unic caz de casare - art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, criticile circumscrise acestuia vizând atât soluția dată laturii civile, cât și cea pronunțată în latură penală a cauzei.

Deși partea civilă a argumentat fiecare critică autonom, Înalta Curte va analiza cu prioritate aspectele privind latura penală a cauzei întrucât soluția dată acesteia a condiționat în mod direct rezolvarea dată laturii civile. Prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurentei părți civile se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, criticile formulate pot fi examinate de instanța de recurs prin prisma cazului de casare invocat, având în vedere modificările aduse acestuia prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești. Astfel, se observă că prin acest act normativ s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen. anterior, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. Rezultă așadar că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc. pen. anterior. În acest context, se remarcă că aspectele invocate de partea civilă, vizând greșita achitare a inculpatului, nu pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. anterior întrucât acestea vizează netemeinicia soluției dată laturii penale a cauzei, iar nu aspecte de nelegalitate, în cadrul cazului de casare precitat nefiind permisă o reanalizare/reevaluare a situației de fapt și a probelor din dosar. În concret, prin criticile formulate, partea civilă tinde la o reapreciere/reexaminare a situației de fapt, prin reevaluarea probelor, solicitare căreia însă nu i se poate da curs întrucât cazul de casare prevăzut de pct. 18 al art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen. anterior a fost abrogat prin dispozițiile Legii nr. 2/2013, astfel încât examinarea și modificarea, de către instanța de recurs, a situației de fapt reținută prin decizia instanței de apel numai este posibilă.

În ceea ce privește critica privind greșita soluționare a acțiunii civile, circumscrisă deopotrivă cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, se constată că acesta este incident numai în situația în care hotărârea atacată, este contrară legii civile sau atunci când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii civile. Prin urmare, singurul aspect care poate fi cenzurat în recurs în latură civilă este soluția de admitere sau respingere a acțiunii civile, numai aceasta putând afecta legalitatea hotărârii atacate. Întrucât însă în speță soluția de respingere a acțiunii civile, în incidența căreia s-a dispus și ridicarea sechestrului asigurător instituit prin încheierea din data de 25 iunie 2012 și aplicată prin procesul-verbal din 10 iulie 2012 de A.F.P.

Corabia asupra bunurilor inculpatului A.D., a fost pronunțată în virtutea dispozițiilor art. 346 alin. (3) C. proc. pen. anterior, fiind interdependent legată de soluția dată laturii penale a cauzei - respectiv achitarea întrucât fapta imputată nu există, soluție care nu poate fi cenzurată în recurs, Înalta Curte constată că și critica vizând latura civilă a cauzei excede limitelor controlului judiciar care poate fi exercitat în sfera cazului de casare anterior menționat, întrucât, în esență; vizează starea de fapt reținută în cauză a cărei concordanță cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 C. proc.

pen. anterior. Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanța de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu-zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare. În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicție (fond și apel).

Limitarea obiectului judecății în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege. Legislația procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esența recursului în al treilea grad de jurisdicție. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurenta parte civilă, care critică modul de interpretare a probelor de către instanțele de judecată, arătând că atât soluția de achitare a inculpatului pe temeiul prev. de art. 10 lit. a) C. proc.

pen., în incidența căreia, conform art. 346 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus respingerea acțiunii civile, este în contradicție cu situația de fapt și elementele de probațiune administrate în cauză, nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, care presupune o verificare a legalității hotărârii recurate, iar nu a temeiniciei acesteia, cum solicită, în esență, partea civilă. În plus, se constată că aceleași aspecte au fost invocate de partea civilă și în apel, iar instanța de prim control judiciar a răspuns acestora în mod detaliat. În consecință, în raport de argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt este nefondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt împotriva Deciziei penale nr. 316 din data 23 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat A.D. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 aprilie 2014. Procesat de GGC - NN