ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2661/2015

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a I civilă, la 24 septembrie 2015, contestatorii C.A.R., I.S.C., M.C.V., P.M.Y.A., I.L.A., R.G.M., V.V.F., E.D.M., E.C.N., R.C.C., N.F. și R.L. au solicitat, în contradictoriu cu intimații SC H. SA, Asociația H. PAS, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Ministerul Economiei, anularea deciziei nr. 3190 din 18 noiembrie 2014 a acestei instanțe. În motivarea căii extraordinare de atac promovate, s-au susținut următoarele: - Instanța de recurs a săvârșit mai multe greșeli materiale care au dus la o dezlegare nelegală a cauzei.

Astfel, în ce privește excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, s-a arătat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție. Instanța de recurs greșește când afirmă că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 nu sunt aplicabile procesului deoarece dispozițiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Greșeala materială constă în aceea că nu s-a invocat în speță aplicarea noului C. proc.

civ., ci aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificate de legea de punere în aplicare a noului C. proc. civ. - Instanța de recurs a săvârșit o eroare materială și când nu a observat, în legătură cu încălcarea legilor privatizării la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, că privatizarea societății pârâte SC H. SA nu s-a făcut în baza distribuirii cu titlu gratuit, către populație, a certificatelor de proprietate, ci printr-o altă metodă (MEBO), constând în vânzarea acțiunilor statului către salariații societății supuse privatizării. - O altă greșeală materială este săvârșită de către instanța de recurs, când aceasta nu observă că în cauză nu poate fi aplicată Hotărârea Atanasiu ș.a.

împotriva României, aceasta fiind pronunțată asupra unei cu totul alte situații juridice – respectiv, cu referire la condițiile promovării unor acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a legilor naționale de reparație. Or, în speță, era o cu totul altă ipoteză, instanța fiind învestită cu o contestație în cadrul procedurii de restituire a bunului reglementate de Legea nr. 10/2001. Este vorba așadar, de eroarea instanței care nu a observat că nu este o acțiune în revendicare de drept comun, ci o procedură judiciară declanșată ca urmare a alegerii procedurii administrative. - Instanța a omis să cerceteze două motive de casare esențiale pentru admiterea recursului.

Astfel, nu a fost analizat motivul de recurs vizând autoritatea de lucru judecat asupra problemei de drept dezlegate de instanța de casare prin decizia nr. 2373 din 3 martie 2006, referitoare la faptul că în situația stabilirii preluării de către statul român a bunului cu titlu nevalabil, devine aplicabil în cauză art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia de casare s-a hotărât ca judecătorii fondului să analizeze dacă preluarea imobilului de către statul român s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, pentru ca astfel, să se poată ști care dintre cele două soluții alternative oferite de art. 20 (art. 21) și respectiv, art. 27 (art. 29) din Legea nr. 10/2001 trebuie adoptată și anume, restituirea în natură în baza art. 20 sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform art. 27. În contextul în care prima instanță a stabilit că în cauză preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, iar instanța de apel a menținut această constatare, se impunea restituirea în natură iar nu restituirea prin echivalent. S-a solicitat, în ipoteza subsidiară în care se va aprecia că nu a existat o omisiune a instanței de recurs în analizarea acestui motiv, să se constate că a existat o eroare materială a instanței de a nu fi observat rezolvarea problemei de drept prin decizia de casare.

O altă omisiune de analiză a instanței de recurs, s-a susținut, a vizat motivul privind practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, instanța supremă are o practică unitară și constantă în rezolvarea acestui gen de spețe, considerând că „cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001 și, învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au a verifica și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, în funcție de acesta urmând a se stabili felul măsurilor reparatorii, restituite în natură sau despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptățite”.

Or, dacă instanța de recurs ar fi analizat motivul ce viza nerespectarea practicii instanței supreme în materie, soluția ar fi fost alta, de admitere a recursului. Intimatele SC H. SA, Asociația H. PAS au depus întâmpinare, prin care au invocat inadmisibilitatea contestației în anulare, arătând că pretinsele erori materiale privesc exclusiv așa-zise greșeli de judecată, inexistente în realitate, formulându-se în fapt, critici de nelegalitate similare situației unui recurs. La fel, nu există omisiunea instanței de a analiza două motive de recurs, cum se pretinde, în contextul în care pe de o parte, trebuie făcută distincție între motive și argumente aduse în sprijinul acestora iar pe de altă parte, din conținutul deciziei rezultă că instanța a arătat în mod clar considerentele pentru care nu poate fi primit motivul de recurs indicat de contestatori ca rămânând în afara analizei.

În ce privește neanalizarea unui pretins motiv de recurs referitor la nerespectarea practicii unitare a instanței supreme, în realitate, este vorba despre o simplă nemulțumire a părții față de modul în care a fost motivată decizia. Prin întâmpinarea depusă de către A.V.A.S. au fost invocate, de asemenea, aspecte legate de inadmisibilitatea contestației în anulare, arătându-se că în realitate, prin demersul promovat, contestatorii încearcă o nouă reexaminare a fondului și o reapreciere a probelor. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că, deși criticile formulate sunt încadrabile în dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și posibil de valorificat prin intermediul contestației în anulare – astfel încât nu se pune în discuție admisibilitatea demersului judiciar, câtă vreme obiectul căii de atac și motivele acesteia sunt cele prevăzute de lege – dar au caracter nefondat.

- Astfel, în ce privește greșeala materială, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ea vizează erori evidente în legătură cu aspecte de ordin formal ale judecății, pentru verificarea cărora nu e necesară (și nici permisă) reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind vorba despre o cale extraordinară de atac, care vizează o judecată definitivă, noțiunea de greșeală materială e de strictă interpretare, nu poate fi extinsă și nici interpretată extensiv, prin intermediul ei neputând fi valorificate greșeli de judecată, cum sunt cele referitoare la interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale.

- În speță, sub pretextul că instanța ar fi săvârșit o astfel de eroare, contestatorii pretind o greșită soluționare a excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului prin înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în condițiile în care recurenții nu invocaseră incidența noului C. proc. civ. O astfel de susținere a contestatorilor este, deopotrivă, lipsită de suport raportat la considerentele deciziei atacate și oricum, lipsită de aptitudinea de a se încadra în noțiunea de greșeală materială în accepțiunea dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. Astfel, potrivit deciziei instanței de recurs, în soluționarea chestiunii referitoare la nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost determinat actul normativ incident ca fiind reprezentat de Legea nr. 29/1990, sub imperiul căreia a fost emis, fiind ca atare supus termenelor și regulilor prescrise de acesta. Raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990 a concluzionat instanța în sensul corectei rezolvări a excepției de tardivitate a acțiunii în anularea actului administrativ, reținând expres că Legea nr. 554/2004 a intrat în vigoare ulterior emiterii acestuia, fiind ca atare inaplicabilă cauzei.

Acestea au fost considerentele determinante în confirmarea legalității soluției din apel pe aspectul menționat, referirea la prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 – astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 134/2010 – fiind una subsidiară, în contextul în care se stabilise deja, sub aspectul principiului tempus regit actum, că o altă lege guvernează efectele actului administrativ în discuție. În același timp, modalitatea în care instanța face aplicarea unei legi – în ipoteza în care s-ar fi verificat susținerile contestatorilor – constituie o chestiune de legalitate susceptibilă de cenzură în calea de atac a recursului și nu într-o contestație în anulare în care sunt valorificate, cum s-a arătat, greșelile de ordin formal ale judecății, iar nu cele care vizează dezlegările date în drept raporturilor juridice litigioase.

- Cea de-a doua pretinsă greșeală materială săvârșită se referă la aprecierea instanței în legătură cu modalitatea de privatizare a societății H. SA, care nu a constat în distribuirea cu titlu gratuit către populație a certificatelor de proprietate - cum greșit s-ar fi reținut - ci în vânzarea acțiunilor statului către salariații societății prin metoda MEBO. Susținerea contestatorilor este eronată, fără corespondență în considerentele deciziei atacate. Astfel, pe acest aspect, al modalității de privatizare a societății, decizia din recurs a validat raționamentul instanței de apel care a constatat că în privința terenurilor au fost emise certificate de proprietate în baza H.G. nr. 834/1991 și că, pentru 70% din capitalul social al SC H. SA, deținut de stat, au fost vândute acțiunile prin F.P.S.

către Asociația H. PAS (alcătuită din salariații societății) – ceea ce corespunde chiar metodei MEBO de privatizare la care fac referire contestatorii, pretinzând în mod greșit că ar fi fost ignorată. Separat de aceste inadvertențe evidente – între susținerile contestatorilor și conținutul considerentelor – aspectul pe care aceștia îl deduc judecății, chiar și pentru ipoteza în care s-ar fi verificat, nu este unul de ordin formal, valorificabil în contestația în anulare, câtă vreme vizează aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt. - Este de asemenea, în afara noțiunii de eroare materială, susținerea contestatorilor referitoare la aplicarea greșită în speță a Hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu ș.a.

contra României, în contextul în care litigiul nu viza o acțiune în revendicare de drept comun promovată după intrarea în vigoare a legilor speciale de reparație, ci o contestație în cadrul procedurii de restituire a bunului, reglementate de Legea nr. 10/2001. Distinct de împrejurarea că instanța de recurs face o aplicare la datele speței a noțiunii autonome de „bun” astfel cum a fost dezvoltată în jurisprudența Curții europene, cu referire punctuală la Hotărârea Atanasiu – și care nu e limitată, cum greșit pretind contestatorii la spețele indicate de aceștia care doar au ocazionat respectiva analiză ci, în general, în litigii în care se pune problema protecției dreptului de proprietate – aspectul nu poate fi supus analizei din perspectiva unei erori materiale.

Modalitatea în care instanța apreciază asupra incidenței dezlegărilor jurisprudențiale ale Curții europene, parte integrantă a blocului de convenționalitate, opozabil instanțelor naționale, face parte din rezolvarea în drept a litigiului și nu este ca atare, susceptibilă de control pe calea contestației în anulare, sub pretextul săvârșirii unei greșeli materiale. - Sunt lipsite de suport și susținerile contestatorilor referitoare la neanalizarea a două motive de „casare” esențiale pentru admiterea recursului.

Astfel, în ce privește pretinsa neanalizare a criticii referitoare la autoritatea de lucru judecat a problemei de drept dezlegate de decizia de casare, în sensul că, „în situația stabilirii preluării de către statul român a bunului cu titlu nevalabil devine aplicabil în cauză art. 21 din Legea nr. 10/2001”, se constată ignorarea de către contestatori a faptului că în determinarea textului de lege incident – art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001 – instanța de recurs a avut în vedere tocmai critica acestora referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor obligatorii din decizia de casare nr. 2373 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În condițiile în care prin decizia de casare menționată nu se tranșase incidența art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci se dăduseră indicații instanței de trimitere pentru stabilirea aplicabilității art. 21 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a verificat realizarea acestei analize.

Întrucât a reținut că societatea H. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța a constatat că aceasta nu poate avea calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 și ca atare, acesta nu este incident pentru rezolvarea pretențiilor reclamanților, iar potrivit art. 29 din același act normativ, restituirea în natură a imobilului ar fi posibilă doar ca urmare a constatării nulității actelor de privatizare, ceea ce nu este cazul în speță. Ca atare, instanța a analizat, în sensul dispozițiilor deciziei de casare, felul în care acționează ipotezele normative reglementate de art. 21 și respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001. Împrejurarea că analiza realizată și concluziile la care a ajuns instanța nu satisfac pretențiile reclamanților nu se poate circumscrie situației de necercetare a unui motiv de recurs pentru a deschide calea contestației în anulare.

- La fel, este lipsită de temei susținerea că ar fi rămas neanalizat un motiv de recurs referitor la jurisprudența constantă a instanței supreme în materie și care ar fi fost de natură să conducă la o altă soluție în cauză. Ipoteza avută în vedere de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. este a necercetării unei critici de nelegalitate care să constituie conținutul unui motiv de modificare sau casare. În speță, contrar susținerii contestatorilor, aceștia nu au formulat un motiv de recurs prin care să arate că decizia din apel ar contraveni unei practici unitare a instanței supreme, ceea ce ar fi făcut-o susceptibilă de reformare în calea de atac a recursului.

Împrejurarea că în memoriul de recurs, în susținerea punctului de vedere al acestora referitor la modalitatea în care trebuie aplicate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, se face referire la o decizie a instanței supreme (indicată în nota de subsol) nu se constituie într-o critică de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Folosirea unor argumente de jurisprudență nu îmbracă forma unui motiv de recurs, întrucât pe de o parte, trebuie făcută distincția între critică și argumente ale acesteia iar pe de altă parte, nelegalitatea presupune nesocotirea unor norme de drept material, procesual, a unor reguli și principii cu valoare obligatorie, iar nu a unor decizii de speță chemate să dea dezlegare unor raporturi litigioase punctuale.

În același timp, aspectele de omisiune invocate nu pot fi încadrate în noțiunea de eroare materială – cum s-a solicitat în subsidiar – nefiind în prezența unor greșeli formale ale judecății. Cele două motive ale contestației în anulare nu pot coexista și nici exista în subsidiar, câtă vreme omisiunea de cercetare presupune lipsă de analiză, iar în absența analizei, nu poate fi săvârșită eroare materială. Totodată, reglementarea distinctă a celor două motive ale contestației în anulare speciale se datorează faptului că premisele de la care se pornește în admiterea retractării unei hotărâri irevocabile sunt diferite, așa încât nu se poate susține, în privința aceluiași pretins aspect de nelegalitate, că el poate îmbrăca (simultan ori succesiv) ambele forme ale contestației în anulare.

Pentru toate considerentele arătate, s-a constatat că aspectele deduse judecății nu se subsumează noțiunii de greșeală materială și nici nu corespund unei omisiuni de cercetare a vreunui motiv de casare sau modificare, astfel încât contestația în anulare formulată va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de C.A.R., I.S.C., M.C.V., P.M.Y.A., I.L.A., R.G.M., V.V.F., E.D.M., E.C.N., R.C.C., N.F. și R.L. împotriva deciziei nr. 3190 din 18 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2015.