ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2661/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2661/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția a I civilă, la 24 septembrie 2015, contestatorii

C.A.R., I.S.C., M.C.V., P.M.Y.A., I.L.A., R.G.M., V.V.F., E.D.M., E.C.N., R.C.C.,

N.F. și R.L. au solicitat, în contradictoriu cu intimații SC H. SA, Asociația H.

PAS, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Ministerul Economiei,

anularea deciziei nr. 3190 din 18 noiembrie 2014 a acestei instanțe.

În motivarea căii extraordinare

de atac promovate, s-au susținut următoarele:

- Instanța de recurs a

săvârșit mai multe greșeli materiale care au dus la o dezlegare nelegală a cauzei.

Astfel, în ce privește

excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului, s-a arătat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție.

Instanța de recurs greșește

când afirmă că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 76/2012 nu sunt aplicabile procesului deoarece dispozițiile noului

C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea

acestuia în vigoare.

Greșeala materială constă

în aceea că nu s-a invocat în speță aplicarea noului C. proc. civ., ci aplicarea

art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificate de legea de punere în aplicare a noului

C. proc. civ.

- Instanța de recurs a

săvârșit o eroare materială și când nu a observat, în legătură cu încălcarea legilor

privatizării la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, că privatizarea

societății pârâte SC H. SA nu s-a făcut în baza distribuirii cu titlu gratuit, către

populație, a certificatelor de proprietate, ci printr-o altă metodă (MEBO), constând

în vânzarea acțiunilor statului către salariații societății supuse privatizării.

- O altă greșeală materială

este săvârșită de către instanța de recurs, când aceasta nu observă că în cauză

nu poate fi aplicată Hotărârea Atanasiu ș.a. împotriva României, aceasta fiind pronunțată

asupra unei cu totul alte situații juridice – respectiv, cu referire la condițiile

promovării unor acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun după intrarea în

vigoare a legilor naționale de reparație.

Or, în speță, era o cu

totul altă ipoteză, instanța fiind învestită cu o contestație în cadrul procedurii

de restituire a bunului reglementate de Legea nr. 10/2001. Este vorba așadar, de

eroarea instanței care nu a observat că nu este o acțiune în revendicare de drept

comun, ci o procedură judiciară declanșată ca urmare a alegerii procedurii administrative.

- Instanța a omis să cerceteze

două motive de casare esențiale pentru admiterea recursului.

Astfel, nu a fost analizat

motivul de recurs vizând autoritatea de lucru judecat asupra problemei de drept

dezlegate de instanța de casare prin decizia nr. 2373 din 3 martie 2006, referitoare

la faptul că în situația stabilirii preluării de către statul român a bunului cu

titlu nevalabil, devine aplicabil în cauză art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia de casare

s-a hotărât ca judecătorii fondului să analizeze dacă preluarea imobilului de către

statul român s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, pentru ca astfel,

să se poată ști care dintre cele două soluții alternative oferite de art. 20 (art.

21) și respectiv, art. 27 (art. 29) din Legea nr. 10/2001 trebuie adoptată și anume,

restituirea în natură în baza art. 20 sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

conform art. 27.

În contextul în care prima

instanță a stabilit că în cauză preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil,

iar instanța de apel a menținut această constatare, se impunea restituirea în natură

iar nu restituirea prin echivalent.

S-a solicitat, în ipoteza

subsidiară în care se va aprecia că nu a existat o omisiune a instanței de recurs

în analizarea acestui motiv, să se constate că a existat o eroare materială a instanței

de a nu fi observat rezolvarea problemei de drept prin decizia de casare.

O altă omisiune de analiză

a instanței de recurs, s-a susținut, a vizat motivul privind practica unitară

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, instanța supremă

are o practică unitară și constantă în rezolvarea acestui gen de spețe, considerând

că „cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se

află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse în continuare

dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001 și, învestite cu soluționarea

unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au a verifica și

stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, în funcție de acesta

urmând a se stabili felul măsurilor reparatorii, restituite în natură sau despăgubiri,

care pot fi acordate persoanei îndreptățite”.

Or, dacă instanța de recurs

ar fi analizat motivul ce viza nerespectarea practicii instanței supreme în materie,

soluția ar fi fost alta, de admitere a recursului.

Intimatele SC H. SA, Asociația

H. PAS au depus întâmpinare, prin care au invocat inadmisibilitatea contestației

în anulare, arătând că pretinsele erori materiale privesc exclusiv așa-zise greșeli

de judecată, inexistente în realitate, formulându-se în fapt, critici de nelegalitate

similare situației unui recurs.

La fel, nu există omisiunea

instanței de a analiza două motive de recurs, cum se pretinde, în contextul în care

pe de o parte, trebuie făcută distincție între motive și argumente aduse în sprijinul

acestora iar pe de altă parte, din conținutul deciziei rezultă că instanța a arătat

în mod clar considerentele pentru care nu poate fi primit motivul de recurs indicat

de contestatori ca rămânând în afara analizei. În ce privește neanalizarea unui

pretins motiv de recurs referitor la nerespectarea practicii unitare a instanței

supreme, în realitate, este vorba despre o simplă nemulțumire a părții față de modul

în care a fost motivată decizia.

Prin întâmpinarea depusă

de către A.V.A.S. au fost invocate, de asemenea, aspecte legate de inadmisibilitatea

contestației în anulare, arătându-se că în realitate, prin demersul promovat, contestatorii

încearcă o nouă reexaminare a fondului și o reapreciere a probelor.

Analizând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată că, deși criticile formulate sunt încadrabile în

dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și posibil de valorificat prin intermediul

contestației în anulare – astfel încât nu se pune în discuție admisibilitatea demersului

judiciar, câtă vreme obiectul căii de atac și motivele acesteia sunt cele prevăzute

de lege – dar au caracter nefondat.

- Astfel, în ce privește

greșeala materială, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

ea vizează erori evidente în legătură cu aspecte de ordin formal ale judecății,

pentru verificarea cărora nu e necesară (și nici permisă) reexaminarea fondului

sau reaprecierea probelor.

Fiind vorba despre o cale

extraordinară de atac, care vizează o judecată definitivă, noțiunea de greșeală

materială e de strictă interpretare, nu poate fi extinsă și nici interpretată extensiv,

prin intermediul ei neputând fi valorificate greșeli de judecată, cum sunt cele

referitoare la interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale.

- În speță, sub pretextul

că instanța ar fi săvârșit o astfel de eroare, contestatorii pretind o greșită soluționare

a excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului prin înlăturarea

de la aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., în condițiile în care recurenții nu invocaseră incidența

noului C. proc. civ.

O astfel de susținere

a contestatorilor este, deopotrivă, lipsită de suport raportat la considerentele

deciziei atacate și oricum, lipsită de aptitudinea de a se încadra în noțiunea de

greșeală materială în accepțiunea dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ.

Astfel, potrivit deciziei

instanței de recurs, în soluționarea chestiunii referitoare la nelegalitatea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate a fost determinat actul normativ incident

ca fiind reprezentat de Legea nr. 29/1990, sub imperiul căreia a fost emis, fiind

ca atare supus termenelor și regulilor prescrise de acesta.

Raportat la dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 29/1990 a concluzionat instanța în sensul corectei rezolvări

a excepției de tardivitate a acțiunii în anularea actului administrativ, reținând

expres că Legea nr. 554/2004 a intrat în vigoare ulterior emiterii acestuia, fiind

ca atare inaplicabilă cauzei.

Acestea au fost considerentele

determinante în confirmarea legalității soluției din apel pe aspectul menționat,

referirea la prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 – astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 134/2010 – fiind una subsidiară, în contextul în care se stabilise

deja, sub aspectul principiului tempus regit actum, că o altă lege guvernează efectele

actului administrativ în discuție.

În același timp, modalitatea

în care instanța face aplicarea unei legi – în ipoteza în care s-ar fi verificat

susținerile contestatorilor – constituie o chestiune de legalitate susceptibilă

de cenzură în calea de atac a recursului și nu într-o contestație în anulare în

care sunt valorificate, cum s-a arătat, greșelile de ordin formal ale judecății,

iar nu cele care vizează dezlegările date în drept raporturilor juridice litigioase.

- Cea de-a doua pretinsă

greșeală materială săvârșită se referă la aprecierea instanței în legătură cu modalitatea

de privatizare a societății H. SA, care nu a constat în distribuirea cu titlu gratuit

către populație a certificatelor de proprietate - cum greșit s-ar fi reținut - ci

în vânzarea acțiunilor statului către salariații societății prin metoda MEBO.

Susținerea contestatorilor

este eronată, fără corespondență în considerentele deciziei atacate.

Astfel, pe acest aspect,

al modalității de privatizare a societății, decizia din recurs a validat raționamentul

instanței de apel care a constatat că în privința terenurilor au fost emise

certificate de proprietate în baza H.G. nr. 834/1991 și că, pentru 70% din capitalul

social al SC H. SA, deținut de stat, au fost vândute acțiunile prin F.P.S. către

Asociația H. PAS (alcătuită din salariații societății) – ceea ce corespunde chiar

metodei MEBO de privatizare la care fac referire contestatorii, pretinzând în mod

greșit că ar fi fost ignorată.

Separat de aceste inadvertențe

evidente – între susținerile contestatorilor și conținutul considerentelor – aspectul

pe care aceștia îl deduc judecății, chiar și pentru ipoteza în care s-ar fi verificat,

nu este unul de ordin formal, valorificabil în contestația în anulare, câtă vreme

vizează aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt.

- Este de asemenea, în

afara noțiunii de eroare materială, susținerea contestatorilor referitoare la aplicarea

greșită în speță a Hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu ș.a. contra României,

în contextul în care litigiul nu viza o acțiune în revendicare de drept comun promovată

după intrarea în vigoare a legilor speciale de reparație, ci o contestație în cadrul

procedurii de restituire a bunului, reglementate de Legea nr. 10/2001.

Distinct de împrejurarea

că instanța de recurs face o aplicare la datele speței a noțiunii autonome

de „bun” astfel cum a fost dezvoltată în jurisprudența Curții europene, cu referire

punctuală la Hotărârea Atanasiu – și care nu e limitată, cum greșit pretind contestatorii

la spețele indicate de aceștia care doar au ocazionat respectiva analiză ci, în

general, în litigii în care se pune problema protecției dreptului de proprietate

– aspectul nu poate fi supus analizei din perspectiva unei erori materiale.

Modalitatea în care instanța

apreciază asupra incidenței dezlegărilor jurisprudențiale ale Curții europene, parte

integrantă a blocului de convenționalitate, opozabil instanțelor naționale, face

parte din rezolvarea în drept a litigiului și nu este ca atare, susceptibilă de

control pe calea contestației în anulare, sub pretextul săvârșirii unei greșeli

materiale.

- Sunt lipsite de suport

și susținerile contestatorilor referitoare la neanalizarea a două motive de „casare”

esențiale pentru admiterea recursului.

Astfel, în ce privește

pretinsa neanalizare a criticii referitoare la autoritatea de lucru judecat a problemei

de drept dezlegate de decizia de casare, în sensul că, „în situația stabilirii preluării

de către statul român a bunului cu titlu nevalabil devine aplicabil în cauză

art. 21 din Legea nr. 10/2001”, se constată ignorarea de către contestatori a faptului

că în determinarea textului de lege incident – art. 21 sau art. 29 din Legea

nr. 10/2001 – instanța de recurs a avut în vedere tocmai critica acestora referitoare

la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor obligatorii din decizia

de casare nr. 2373 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În condițiile în care

prin decizia de casare menționată nu se tranșase incidența art. 21 din Legea

nr. 10/2001, ci se dăduseră indicații instanței de trimitere pentru stabilirea aplicabilității

art. 21 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a verificat realizarea

acestei analize.

Întrucât a reținut că

societatea H. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, instanța a constatat că aceasta nu poate avea calitatea de unitate

deținătoare în sensul art. 21 și ca atare, acesta nu este incident pentru rezolvarea

pretențiilor reclamanților, iar potrivit art. 29 din același act normativ, restituirea

în natură a imobilului ar fi posibilă doar ca urmare a constatării nulității actelor

de privatizare, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, instanța a analizat,

în sensul dispozițiilor deciziei de casare, felul în care acționează ipotezele normative

reglementate de art. 21 și respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că analiza

realizată și concluziile la care a ajuns instanța nu satisfac pretențiile reclamanților

nu se poate circumscrie situației de necercetare a unui motiv de recurs pentru a

deschide calea contestației în anulare.

- La fel, este lipsită

de temei susținerea că ar fi rămas neanalizat un motiv de recurs referitor la jurisprudența

constantă a instanței supreme în materie și care ar fi fost de natură să conducă

la o altă soluție în cauză.

Ipoteza avută în vedere

de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. este a necercetării unei critici

de nelegalitate care să constituie conținutul unui motiv de modificare sau casare.

În speță, contrar susținerii

contestatorilor, aceștia nu au formulat un motiv de recurs prin care să arate că

decizia din apel ar contraveni unei practici unitare a instanței supreme, ceea ce

ar fi făcut-o susceptibilă de reformare în calea de atac a recursului.

Împrejurarea că în memoriul

de recurs, în susținerea punctului de vedere al acestora referitor la modalitatea

în care trebuie aplicate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, se face referire la o decizie

a instanței supreme (indicată în nota de subsol) nu se constituie într-o critică

de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Folosirea unor argumente

de jurisprudență nu îmbracă forma unui motiv de recurs, întrucât pe de o parte,

trebuie făcută distincția între critică și argumente ale acesteia iar pe de altă

parte, nelegalitatea presupune nesocotirea unor norme de drept material, procesual,

a unor reguli și principii cu valoare obligatorie, iar nu a unor decizii de speță

chemate să dea dezlegare unor raporturi litigioase punctuale.

În același timp,

aspectele de omisiune invocate nu pot fi încadrate în noțiunea de eroare materială

– cum s-a solicitat în subsidiar – nefiind în prezența unor greșeli formale

ale judecății.

Cele două motive ale contestației

în anulare nu pot coexista și nici exista în subsidiar, câtă vreme omisiunea

de cercetare presupune lipsă de analiză, iar în absența analizei, nu poate

fi săvârșită eroare materială.

Totodată, reglementarea

distinctă a celor două motive ale contestației în anulare speciale se datorează

faptului că premisele de la care se pornește în admiterea retractării unei

hotărâri irevocabile sunt diferite, așa încât nu se poate susține, în

privința aceluiași pretins aspect de nelegalitate, că el poate îmbrăca

(simultan ori succesiv) ambele forme ale contestației în anulare.

Pentru toate considerentele

arătate, s-a constatat că aspectele deduse judecății nu se subsumează noțiunii de

greșeală materială și nici nu corespund unei omisiuni de cercetare a vreunui motiv

de casare sau modificare, astfel încât contestația în anulare formulată va fi respinsă

ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de C.A.R., I.S.C., M.C.V., P.M.Y.A., I.L.A., R.G.M.,

V.V.F., E.D.M., E.C.N., R.C.C., N.F. și R.L. împotriva deciziei nr. 3190 din 18

noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 noiembrie 2015.