ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 368/2016

Decizia nr. 368/2016

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2204 din 22 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalului Alba s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtelor SC B. SA și SC C. SRL și în consecință s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță din 02 septembrie 2009 încheiat între pârâta SC B. SA, în calitate de cedent, și SC C. SRL, în calitate de cesionar, vizând creanța rezultată din contractul de credit bancar din 22 mai 2007.

S-a dispus restabilirea situației anterioare încheierii contractului de cesiune de creanță și a obligat pârâta SC B. SA. să repună reclamanta pe contul curent al creditului, aferent contractului de credit bancar din 2007 și a fost obligată la plata sumei de 7.907 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

S-a reținut că, la data de 22 mai 2007, între reclamantă și pârâta de ordin 1 - SC B. SA -, a fost încheiat contractul de credit din 2007, prin care reclamanta s-a împrumutat cu suma de 37.500 euro, sumă rambursabilă în termen de 180 luni, conform art. 2 din contractul menționat.

Ulterior, la data de 02 septembrie 2009, a intervenit contractul de cesiune de creanță din 2009, potrivit căruia Banca, în calitate de cedentă, a cesionat creanța născută în baza contractului de credit din 22 mai 2007 către pârâta SC C. SRL, în calitate de cesionară.

Tribunalul a reținut, în esență, contrar susținerilor celor două pârâte, că acestea nu au făcut dovada notificării reclamantei privind declararea scadenței anticipate a creditului aferent contractului de credit din 22 mai 2007 și Ia încheierea contractului de cesiune.

Notificările emise de Bancă, au fost considerate pur formale și efectuate în cadrul unei proceduri nesigure, discutabilă ca și eficiență, din perspectiva asigurării unei protecții efective a dreptului consumatorului la securitatea raporturilor juridice obligaționale pe care și le-a asumat, inclusiv sub aspectul consecințelor neîndeplinirii propriilor obligații. S-a mai constatat în același sens, că în contractul de credit s-a consemnat domiciliul reclamantei în localitatea Neustift Im Stubaital (indicându-se adresa completă), însă niciuna dintre notificările de care s-au prevalat pârâtele nu a fost expediată la acea adresă.

În ceea ce privește contractul de cesiune intervenit între cele două pârâte, tribunalul a considerat că, acesta are o cauză imorală, în condițiile în care contractul de credit a fost garantat cu ipotecă de reclamantă, iar pârâta de ordin 1 - SC B. SA - nu și-a recuperat creanța urmărind garanția imobiliară constituită, conform art. 10 din condițiile speciale.

Cât privește capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit din 2007, sub aspectul clauzei prevăzută de art. 10 referitoare la posibilitatea cesionării contractului de către SC B. SA în favoarea unui terț, tribunalul l-a apreciat ca fiind nefondat.

Prin semnarea contractului reclamanta și-a asumat mențiunile cuprinse în partea finală, respectiv faptul că a citit, înțeles și că i-au fost explicate clauzele contractuale pe care și le-a însușit în întregime, așa încât s-a dovedit respectarea de către pârâta SC B. SA a prevederilor art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât clauza de la pct. 10 din anexa la contractul de credit, a fost exprimată clar, într-un limbaj inteligibil, în acord cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că instanța a reținut nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâte, acest aspect nu este suficient pentru a justifica cererea reclamantei de constatare ca fiind abuzivă și nulă a clauzei cuprinse la pct. 10 din contractul de credit încheiat de pârâta SC B. SA câtă vreme dispozițiile art. 1393 C. civ. 1864 (în vigoare la data încheierii contractului de credit) confereau posibilitatea băncii de a cesiona unui terț drepturile și obligațiile derivate din contract.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtele SC B. SA și SC C. SRL.

În expunerea motivelor de apel, pârâta a arătat că prima instanță a respins în mod nelegal excepția netimbrării acțiunii întrucât, art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 nu operează, întrucât contractul de cesiune de creanță excede domeniului protecției consumatorilor și reclamanta nu este parte în contractul de cesiune, iar existența și întinderea drepturilor și obligațiilor sale nu sunt afectate prin încheierea acestui contract fiind nejustificată incidența art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

În ce privește excepția lipsei de interes, pârâta a susținut că, în mod nelegal, a fost respinsă de prima instanță, întrucât reclamanta nu justifică un interes, admiterea acțiunii și restabilirea situației anterioare nu ar avea ca efect repunerea creditului pe contul curent, ci menținerea sa la restanță. Cesiunea de creanță a intervenit ulterior declarării creditului exigibil anticipat și trecerii sale în întregime la restanță astfel o eventuală anulare a cesiunii, nu ar atrage decât schimbarea titularului creanței fără a procura vreun avantaj reclamantei.

Apelanta a criticat motivarea instanței de fond și a susținut că, cesiunea de creanță nu face decât să înlocuiască creditorul obligației de plată cu un altul, nefiind relevant, din perspectiva analizării condițiilor de validitate ale acestui act juridic, dacă au fost parcurse sau nu demersuri de realizare a creanței cesionate.

Prealabil cesionării, a arătat apelanta, a declarat scadent anticipat creditul ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor contractuale de către reclamantă și neconformării sale notificărilor transmise în acest sens.

Apelanta a mai susținut că, în mod nelegal, prima instanță a admis capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare încheierii contractului de cesiune de creanță și obligarea la repunerea creditului pe contul curent.

A învederat apelanta că singura consecință a constatării nulității cesiunii de creanță este schimbarea titularului creanței fără să afecteze situația juridică a creanței, care rămâne în continuare restantă. Instanța de fond nu a constatat drept neconformă declararea exigibilității anticipate a creditului, procedura desfășurată fiind așadar în conformitate cu dispozițiile legale și contractuale. Trecerea întregului credit la restanță prealabil cesiunii de creanță este legală și valabilă, iar nulitatea cesiunii ar avea efect readucerea creanței în patrimoniul SC B. SA cu menținerea sa la restanță.

În drept a invocat disp. art. 969, 1391-1393 C. civ., art. 2 din Legea 146/1997.

În expunerea motivelor de apel, referitor la excepția netimbrării s-a arătat că, reclamanta datora o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.703,8 lei, iar legislația privind protecția consumatorilor se aplică eminamente contractelor încheiate între persoane fizice și profesioniști, contractul de cesiune a cărui anulare se solicită este încheiat între două societăți comerciale față de care reclamanta are calitatea de terț.

Relativ la excepția inadmisibilității, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada interesului său în anularea efectelor cesiunii raportat la faptul că prin repunerea părților în situația anterioară, aceasta ar rămâne în continuare debitoare pentru aceleași sume și doar persoana creditorului s-ar schimba, apelanta nu vede finalitatea demersului promovat, altul decât șicanarea pârâtelor și încărcarea instanțelor cu o nouă cauză.

Pe fondul cauzei, precizează că prima instanță a reținut greșit că notificarea privind declararea exigibilității anticipate a fost transmisă la o adresă greșită, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. 3 din condițiile generale de creditare.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile contractuale SC B. SA a procedat în mod legal și corect având libertate deplină în alegerea adresei la care să realizeze comunicarea hotărârii privind declararea exigibilității anticipate a creditului, astfel încât soluția de anulare a măsurii de declarare a exigibilității anticipate este greșită. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 4.11 din condițiile generale de creditare banca putea declara exigibilitatea anticipată a întregului credit chiar și în lipsa notificării prin simpla depășire de către împrumutat a unui număr de 30 de zile de la scadență.

Această apelanta a mai susținut că, transmiterea prin cesiune a unei creanțe înainte de valorificarea ipotecii nu constituie un act imoral. Cesionarea unei creanțe garantate a fost permisă în mod expres prin lege, de aceea nu se poate reține că o astfel de cesiune ar avea o cauză imorală, creditorul nefiind condiționat de valorificarea prealabilă a garanțiilor care însoțesc creanța; potrivit art. 1396 din vechiul C. civ., dreptul de ipotecă va fi transferat prin cesiune cesionarului, astfel că nu există nici o obligație legală sau morală a creditorului de a valorifica mai întâi dreptul de ipotecă.

Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea apelurilor formulate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, cu obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor judiciare.

Prin Decizia nr. 224 din 7 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, s-a respins apelul împotriva încheierii de ședință din 25 iunie 2014.

Prin aceeași decizie s-a admis apelul pârâtelor SC B. SA București și SC C. SRL împotriva sentinței nr. 2204 din 22 octombrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/298/2013 al Tribunalului Alba, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins și capătul de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a cesiunii de creanță, cu consecința restabilirii situației anterioare.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate și a fost obligată intimata - reclamantă intimata A. să achite în favoarea apelantei suma de 2.454 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 146/1996, s-a stabilit taxa de timbru în sumă de 4.907 lei așa cum rezultă din încheierea instanței de judecată din 25 martie 2014, taxă depusă la filele 194, 195 dosarul de fond în sumă de 2.507 lei plus 700 lei precum și la fila 115, taxă de timbru în sumă de 1.700 lei. Astfel a fost achitată suma de 4.907 lei, integral, așa cum a fost stabilită de instanța de judecată.

În ce privește excepția lipsei de interes, instanța de apel a apreciat că are un interes legitim, în măsura în care prin cesiunea de creanță a unui credit pe care reclamanta l-a contractat pe timp de 30 de ani cu SC B. SA și care a fost declarat scadent anticipat, executarea silită împotriva reclamantei fiind inițiată de SC C. SRL.

În ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că, în conformitate cu dispozițiile art. 4.11 din condițiile generale de creditare, banca putea declara exigibilitatea anticipată a întregului credit chiar și în lipsa notificării, prin simpla depășire de către împrumutat a unui număr de 30 de zile de la scadență.

Art. 8 din condițiile generale reglementează generic încălcarea obligațiilor contractuale de către împrumutat, oricare ar fi acestea și posibilitatea declarării exigibilității anticipate în cazul respectiv de încălcare, în timp ce art. 4.11 se referă strict la depășirea cu 30 de zile a datei scadențe, constituind o excepție de la prevederile generale ale art. 8.

Notificarea împrumutatului cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, chiar și în cazul în care acesta depășește cu 30 de zile scadența apare ca o cerință excesivă și extracontractuală pe care pârâta SC B. SA a îndeplinit-o.

S-a constatat că din extrasele de cont atașate la dosarul cauzei și situația debitului, rezultă că reclamanta a avut un comportament culpabil pe parcursul întregii perioade contractuale, nerespectând scadențele stabilite și valoarea obligațiilor de plată.

Cesionarea unei creanțe garantate a fost permisă în mod expres prin lege astfel încât nu se poate reține că o astfel de cesiune ar avea o cauză imorală, creditorul nefiind condiționat de valorificarea prealabilă a garanțiilor care însoțesc creanța.

Într-adevăr, în temeiul dispozițiilor art. 1396 din V.C.C. s-a statuat că, nu există nici o obligație legală sau morală a creditorului de a valorifica mai întâi dreptul de ipotecă. Cesiunea de creanță este una dintre variantele de recuperare a creanțelor permise în mod expres de lege, valorificarea dreptului de ipotecă fiind o altă modalitate de recuperare, iar ipoteca reprezintă pentru creditor un drept și nu o obligație, astfel încât creditorul își valorifică dreptul dacă vrea și dacă apreciază că îi servește interesele. Sub același aspect s-a avut în vedere că, creditorul este unicul în măsură să decidă modalitatea de recuperare a creanței, inclusiv garanțiile contractuale, fără să aștepte debitorul său.

Cesiunea creanței nu este condiționată de caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, sens in care s-a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv considerentele din Decizia nr. 3911/2013 pronunțată de Înalta Curte Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/107/2010.

Instanța de fond a admis în mod nelegal capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare încheierii contractului de cesiune de creanță și a obligat SC B. SA la repunerea creditului pe contul curent, reținând că în mod curent aceasta a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanțe, chiar și în ipoteza în care această soluție ar fi judicioasă, nu ar avea ca efect repunerea creditorului pe contul curent. Singura consecință a constatării nulității cesiunii de creanță ar putea fi schimbarea titularului creanței, fără să afecteze situația juridică a creanței, care rămâne în continuare restantă.

În consecință, instanța de fond a dispus în mod greșit obligarea apelantei SC B. SA la repunerea creditului pe contul curent, o astfel de dispoziție fiind nelegală și nejustificată.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta și pârâta SC B. SA București au declarat recurs. Recursul declarat de reclamanta A.

După prezentarea succintă cauzei și a plăților efectuate în temeiul contractului de credit, recurenta - reclamantă reproșează instanței de apel că, în mod greșit, s-a reținut că „a fost notificată de mai multe ori pe parcursul a 2 ani, însă aceasta s-a întors pentru lipsa sa de la domiciliu."

Raportat la contractul de credit din 2007 încheiat de părțile din proces, recurenta arată că s-a încălcat principiul forței obligatorii a contractelor - prevăzut de art. 969 C. civ. din 1864, - în sensul că pârâtele au procedat la cesionarea contractului de credit al recurentei reclamante, în condițiile în care era perfect solvabilă, a achitat lunar ratele și anterior cesiunii, cât și după ce a intervenit această cesionare.

În cauză nu s-a făcut dovada notificării la domiciliul său stabil, menționată în contractul de vânzare - cumpărare precum și în contractul de credit bancar. De asemenea, recurenta mai arată că, mandatara sa a fost împuternicită numai pentru încheierea actelor la bancă nu și pentru reprezentarea reclamantei pe perioada ulterioară, cea a derulării respectivului contract de credit.

Aceeași poziție a avut-o și pârâta SC C. SRL - pentru termenul de judecata din data de 13 mai 2013 dosar Judecătoria Sebeș - când a susținut că potrivit art. 8.3 din condițiile generale de creditare, banca este obligată să-i notifice împrumutatului în scris, în 15 zile de la constatarea unui caz de culpă și în cazul în care deficiențele nu sunt înlăturate în perioada de timp indicată de banei în notificare, banca are dreptul să considere creditul exigibil.

În continuare, recurenta arată că nu i-a fost trimisă la adresa corectă notificarea de către pârâta SC B. SA București, așa încât aceasta nu poate face dovada comunicării notificării la adresa sa, care este în localitatea Neustift im Stubaital, Austria.

Recurenta învederează că, banca nu putea să declare exigibil contractul după 30 de zile de depășire a termenului, în mod unilateral, în conformitate cu art. 4.11 din condițiile generale de creditare, așa cum se susține. A accepta o astfel de concluzie, înseamnă a aduce o gravă atingere securității raporturilor juridice obligaționaie asumate de părți sub aspectul consecințelor neîndeplinirii propriilor obligații. Este adevărat ca, în temeiul clauzei prevăzute de punctul 4.11 din condițiile generale de creditare, creditul devine exigibil la depășirea a 30 zile de la data scadentei, însă această clauză nu o poate anihila pe cea prevăzută la pct. 8.3., în sensul că se instituie obligația băncii de a notifica împrumutatul în 15 zile de la constatarea unui caz de culpă și abia după acest moment, în cazul în care deficiențele nu sunt remediate în perioada indicată de bancă în notificare, are dreptul să considere creditul exigibil și să treacă la recuperarea întregii sume.

Conchide recurenta - reclamantă că, notificarea întocmită de către bancă a fost formală, fiind viciată procedura de comunicare a acesteia.

Recurenta reproșează instanței anterioare faptul că în raport de art. 12.3 din Condițiile generale de creditare s-a reținut că fi schimbat domiciliul, fapt eronat, schimbarea domiciliului fiind ulterior încheierii contractului de cesiune.

Recurenta mai arată că, în mod greșit s-a reținut comportamentul său culpabil în executarea contractului de credit, deoarece a achitat ratele aferente contractului de împrumut - exceptând lunile iulie-august 2009 - împrejurare pe care o recunoaște pârâta SC B. SA București, prin răspunsurile întrebărilor 2 si 3 din interogatoriul dispus în cauză.

De asemenea, recurenta critică, în esență, soluția din apel și sub aspectul derulării contractului de credit, reiterând lipsa comunicării notificării, sens în care invocă jurisprudența în cazuri similare.

Faptul că a achitat ratele aferente contractului de împrumut, rezultă din extrasul de cont depus de SC C. SRL în data de 01 septembrie 2009, potrivit căruia aceasta a încasat suma de 495,17 euro, deși contractul de cesiune de creanța a fost încheiat la data de 02 septembrie 2009, iar ratele lunare au fost achitate lunar la 06 octombrie 2009, 02 noiembrie 2009 și până la zi. Este evident că dacă banca ar fi încasat respectiva suma de 495,17 euro, aceasta nu ar mai fi înregistrat nici o restanță la momentul cesionării, dat fiind faptul că, așa cum se susține, restanta aferentă lunii august 2009 era de 490 euro.

Prealabil motivării recursului, recurenta - pârâtă precizează că, prin Decizia nr. 224/2015 instanța de apel a admis apelurile declarate de pârâtele SC B. SA București și SC C. SRL și în consecință a schimbat în parte sentința primei instanțe și a respins în întregime acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Instanța de apel a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 2.454 lei în favoarea băncii cu titlu de cheltuieli de judecată, fără să motiveze felul cheltuielilor de judecată acordate sau reducerea lor.

În același sens, recurenta arată că, a solicitat atât prin cererea de apel, cât și cu ocazia concluziilor orale pe fondul cauzei obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluționarea apelului, precum și cele aferente judecării fondului.

Cheltuielile de judecată din apel cuprind contravaloarea taxei judiciare de timbru, în sumă de 2.454 lei, și onorariul avocațial în total 2.750 lei, iar cheltuielile de judecată din fond reprezintă onorariul avocațial, în total 9.773,94 lei. Prin urmare, această recurentă arată că, în temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta este partea care a căzut în pretenții, iar banca a fost obligată să suporte cheltuieli pentru susținerea drepturilor sale procesuale, adică cheltuieli cu angajarea unui apărător atât în apel cât și la fond, concretizate în onorariul de avocat, care include și T.V.A.-lui și costurile cu deplasarea la fiecare termen de judecată. De asemenea, recurenta solicită să se constate că valoarea cheltuielilor de judecată suportate de client în fond și în apel sunt rezonabile în raport cu valoarea pricinii și munca depusă în combaterea acțiunii formulată de reclamantă.

În opinia acestei recurente, instanța de apel în mod neîntemeiat nu a acordat integral cheltuielile de judecată, care au fost efectuate de ea, deoarece apărătorii aleși ai săi s-au prezentat atât în primul ciclu procesual cât și cu ocazia rejudecării pentru a susține poziția procesuală a băncii, precum și cheltuielile de transport, sens în care expune activitățile întreprinse de avocații aleși în fața instanțelor de judecată în soluționarea prezentului litigiu. Opinează recurenta că, în mod nejustificat au fost reduse cheltuielile de judecată, în condițiile în care munca depusă de avocații aleși a fost complexă dat fiind natura pricinii și valoarea litigiului(35.000 euro).

Recurenta - pârâtă arată, în esență, că avocatul ales a efectuat toate demersurile impuse atât în primul ciclu procesual cât și în al doilea ciclu procesual, în prezentul litigiu care a durat mai mult de 2 ani și pentru care s-au pregătit apărările, s-au formulat cereri și administrat probe cu respectarea termenului legal, avocatul conformându-se cu strictețe dispozițiilor instanței. Mai mult decât atât, recurenta învederează că litigu de față este un litigiu complex, iar circumstanțele cauzei nu justifică reducerea cheltuielilor de judecată, ci dimpotrivă, acordarea acestora în integralitate, fiind justificate și necesare soluționării cauzei.

În continuare, recurenta - pârâtă prezintă, pe larg, caracterul real, rezonabil raportat la circumstanțele prezentei cauze.

În acest sens, recurenta - pârâtă precizează că la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare care atestă caracterul real al cheltuielilor de judecată efectuate în ambele cicluri procesuale, reprezentând taxele judiciare de timbru, cheltuielile de transport efectuate la instanța de judecată și onorariul de avocat. în plus, pârâta mai invocă că, între bancă și D., s-a încheiat un contract de asistență juridică, certificat prin dovezile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta - pârâtă susține că, stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat trebuie să aibă la bază atât criterii obiective - valoarea pricinii și munca depusă de avocat - cât și criterii subiective - pregătirea profesională a avocatului/prestanța/notorietatea și care au fost avute în vedere de părți la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat. Și, nu în ultimul rând, „societatea de avocați care a reprezentat pe recurentă este clasificată de către firmele de evaluare a avocaților ca fiind societatea de avocatură numărul unu în ceea ce privește litigiile și arbitrajul", așa la stabilirea onorariului s-a avut în vedere și pregătirea profesională a avocaților.

În consecință, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în întregime a cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din fond și din apel, în cuantum de 9.773,94 lei.

Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate în raport de excepția nulității recursului invocată de intimata - pârâtă SC B. SA prin întâmpinare conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. reține următoarele:

Cu titlu prealabil prima chestiune ce se impune a fi precizată este aceea că în actuala reglementare, recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ. impun sub sancțiunea nulității, respectarea unor exigențe pentru promovarea acestei căi de atac, respectiv indicarea motivelor de nelegalitate și dezvoltarea lor.

Prin recursul declarat de reclamanta A., după cum lesne se poate observa, acesta deși invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea recursului critică decizia atacată sub aspectul greșitei rețineri și interpretări cu privire la comunicarea notificării contractului de cesiune, raportat la art. 8.3., 4.11 și 12.3 din condițiile generale de creditare. De observat că, prin modul în care sunt expuse, criticile recurentei - reclamante antamează aspecte de netemeinicie, care tind spre reaprecierea situației de fapt referitoare la probele administrate în cauză, care nu pot fi supuse controlului judiciar în calea de atac a recursului, deoarece cenzura în această cale de atac se face numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Este adevărat că în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta invocă încălcarea și interpretarea greșită a articolelor din Condițiile generale de creditare, însă acestea sunt expuse din perspectiva netemeiniciei deciziei atacate, fără să aducă argumente și contraargumente privind nelegalitatea hotărârii în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar dacă recurenta face vorbire despre încălcarea art. 969 din V.C.C., respectiv a principiului forței obligatorii a contractelor prin cesionarea contractului de credit al reclamantei în condițiile în care acesta a fost executat întocmai, criticile acesteia vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, știut fiind că în calea de atac a recursului, controlul judiciar al deciziei atacate, se face strict și limitativ în considerarea motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Faptul că recurenta invocă pretinsele aplicări greșite ale unor dispoziții legale, nu este suficient în exercitarea controlului judiciar în recurs, deoarece aceste afirmații trebuie consolidate cu argumente și contraargumente care să arate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate.

Practic, după cum se poate remarca, recurenta este nemulțumită de modul în care s-a soluționat pricina privind comunicarea notificării invocate, așa încât nu se poate constata aplicarea greșită a pretinselor dispozițiile legale invocate de recurentă în cererea de recurs.

Motivele de nelegalitate invocate de recurentă sunt formale, așa cum rezultă din examinarea criticilor expuse de recurentă în cererea de recurs, care nu pot conduce decât la concluzia că toate aceste împrejurări nu pot fi calificate ca motive de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci dimpotrivă, acestea tind la reaprecierea probelor administrate în cauză și la o reapreciere a situației de fapt deja stabilită.

În alte cuvinte, din lecturarea motivelor cuprinse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta - pârâtă nu motivează în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate și nu conține argumentele de drept aduse în sprijinul ei, deși invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii recurate care face obiectul recursului, prin indicarea punctuală a greșelilor săvârșite de instanță în raport de dispozițiile legale incidente și a unor contraargumente la aprecierile și constatările instanței.

Cum criticile formulate de recurentă nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului reclamantei A. invocată de pârâta SC B. SA București prin întâmpinare și va constata nulitatea cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

După cum se poate observa, recursul declarat de pârâta SC B. SA București privește numai cheltuielile de judecată, iar ordinele de plată invocate de recurentă nu probează cheltuielile de judecată în cuantum de 9.773,94 lei cerute în recurs. Sub acest aspect, Înalta Curte a pus în vedere avocatului ales al recurentei - pârâte la termenul din 10 februarie 2016 să precizeze în scris cuantumul cheltuielilor de judecată în raport de suma solicitată.

Desigur, aspectele teoretice formulate de pârâtă în motivarea recursului privitoare la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. sunt corecte, însă problema care se pune în speță este că pârâta nu a depus înscrisuri doveditoare care să ateste cuantumul cerut în prezentul recurs, în sumă de 9.773,94, știut fiind că pentru acordarea cheltuielilor de judecată partea care le cere este obligată să facă dovada lor cu înscrisuri care să ateste cuantumul cerut.

După cum se poate observa, avocatul ales al pârâtei a depus precizări referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, care atestă o altă sumă decât cea cerută inițial prin cererea de recurs, ceea ce conduce la concluzia că, pârâta nu a făcut dovada cuantumului solicitat.

Este adevărat că, partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată este îndreptățită să obțină, în condițiile art. 274 C. proc. civ., obligarea părții adverse la plata acestor cheltuieli, însă condiționat ca aceasta să probeze cuantumul cheltuielilor pretinse. Această concluzie se desprinde atât din dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care fac referire la cheltuielile "pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a efectuat" cât și din regula generală în materie de probațiune aplicabilă procesului civil, cuprinsă în prevederile art. 1169 C. civ. Prin urmare, instanța de judecată, în această ipoteză, trebuie să soluționeze acest capăt de cerere întocmai ca și unul obișnuit, adică numai pe baza probelor, și nu prin apreciere, căci lichidarea cheltuielilor de judecată este o chestiune de răspundere civilă delictuală, iar prejudiciul invocat și dovedit este una din condițiile antrenării acestui fel de răspundere.

În ceea ce privește onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Or, în cauză, pârâta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, așa cum rezultă din verificările efectuate în actele dosarului, s-a constatat că înscrisurile depuse în susținerea recursului - aflate la filele 25 - 42 dosar recurs - de acordare a cheltuielilor de judecată nu corespunde cuantumului pretins de pârâtă, astfel că susținerile recurentei - pârâte sunt nefondate.

Față de considerentele anterior expuse, criticile recurentei referitoare la caracterul real și rezonabil al cheltuielilor de judecată urmează să fie înlăturate ca nefondate. Problema în speță, fiind nedovedirea cheltuielilor de judecată în cuantumul cerut de recurentă, chiar dacă, la termenul de judecată din 10 februarie 2016, a depus precizări la cererea Înaltei Curți, care, la rândul lor, confirmă împrejurarea că nu sunt dovedite cheltuielile de judecată.

De adăugat că, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte critici ale recurentei, referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată, în lipsa diligentelor impuse pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA București împotriva Deciziei nr. 224 din 7 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a Il-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de reclamanta A. invocată de pârâta SC B. SA București prin întâmpinare.

Constată nulitatea cererii de recurs declarată de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 224 din 7 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2016.