ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2571/2015

Decizia nr. 2571/2015

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 septembrie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 273.196,8 lei, reprezentând valoarea egală cu triplul remunerației și la plata T.V.A.-ului legal aferent, suma datorată potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze și autocare, în perioada 01 august 2010-31 iulie 2013, fără a încheia în prealabil autorizație licență neexclusivă. În subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licită a operelor muzicale prin comunicare publică de către pârâtă, reclamanta a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 91.065,60 lei, inclusiv T.V.A., suma datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze și autocare pentru perioada 01 august 2010-31 iulie 2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 222.353,78 lei reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 05 august 2013, datorate de pârâtă pentru întârzierea plații remunerațiilor; obligarea pârâtei la plata de penalități de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 06 august 2013 și până la plata efectivă a sumei de 91.065,60 lei, reprezentând remunerații restante; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinta civila nr. 140 din 11 februarie 2014, Tribunalul București a admis exceptia necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., întrucât deși se invocă răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită nu s-a produs pe raza municipiului București.

Locul săvârșirii faptei ilicite, sub rezerva administrării de probe sub aspectul existenței acesteia, precum și locul unde s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, decurgând din neplata unor sume datorate cu titlul de remunerație, coincid, în speță cu sediul pârâtei.

Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin sentința nr. 1397 din 15 octombrie 2015 a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra regulatorului de competență.

La adoptarea soluției, Tribunalul Vâlcea a apreciat că, din punct de vedere teritorial, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului București pentru următoarele considerente:

În aplicarea dispozițiilor art. 113 pct. 9 C. proc. civ., competența cu privire la soluționarea cererilor în materia răspunderii civile delictuale este alternativă, fiind competente, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod și instanța locului unde s-a săvârșit fapta ilicită, dar și instanța de la locul în care s-a produs prejudiciul.

Reclamantul este cel care are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente fără a fi necesar a se învedera alte motive concrete care să justifice aplicarea normei respective de competență și, prin urmare, alegerea competenței de către reclamant în această situație nu poate fi cenzurată nici de către instanță și nici de către pârât.

Pe de altă parte, Tribunalul Vâlcea a reținut că potrivit mențiunilor din

autorizațiile neexclusive a utilizarii operelor muzicale în scop ambiental, încheiate între reclamantă și pârâtă, orice litigiu privind executarea, încetarea, interpretarea sau alte pretenții decurgand din contract, vor fi soluționate de Tribunalul București, devenind aplicabile dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. a invocat nerespectarea de către pârâta SC B. SRL a mai multor obligații legale în materia dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispozițiilor C. proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanțe, alegerea între acestea revenind reclamantului.

Art. 113 alin. (1) pct. 9 din N.C.P.C. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai sunt competente:. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.”

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În speță, reclamanta a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată prin care a invocat încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea unei obligații legale imperative, anume aceea de a solicita reclamantei autorizația de licență neexclusivă înainte de utilizarea repertoriului protejat, în vederea achitării remunerației către organismul de gestiune colectivă.

Drept urmare, reclamanta a pretins repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remunerații, fapta ilicită constând în comunicarea publică neautorizată în scop ambiental a operelor muzicale în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, fără a fi încheiat în prealabil o autorizație de licență neexclusivă, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că acesta nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății.

Competența se stabilește potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită își are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remunerații neachitate pentru comunicarea publică de opere muzicale (în condițiile în care nu acesta este locul producerii prejudiciului), întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă în temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opțiunii permise între instanțele determinate potrivit art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a statuat, într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-170/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate fi diferit de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere.

Ca atare, în cauză, criteriile legale de aplicare ale dispozițiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanța de la locul săvârșirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9, nu și cel al producerii prejudiciului.

Este adevărat că sediul pârâtei este situat pe raza teritorială a Tribunalului Vâlcea, însă prin aplicarea criteriului instanței de la locul săvârșirii faptei ilicite, se constată că atât Tribunalul București, cât și Tribunalul Vâlcea, sunt competente să soluționeze cauza.

Fapta pretins ilicită care i se impută pârâtei constă în comunicarea publică neautorizată în scop ambiental a operelor muzicale în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane pe ruta București - Vâlcea.

În mod evident, se poate vorbi despre mai multe asemenea fapte pretins ilicite, însă pentru motivul că fiecare cursă efectuată pe această rută a generat o faptă unică de comunicare publică, și nu în raport de locul săvârșirii faptei, în sensul că același act de comunicare publică a operelor muzicale ar putea fi fragmentat în mai multe fapte, în funcție de unitatea administrativ - teritorială traversată în timpul transportului.

Așadar, fiecare faptă astfel pretinsă are caracter continuu, pe durata fiecărei curse de transport pe ruta București - Vâlcea și retur, considerându-se că a fost săvârșită, în egală măsură, pe teritoriul județului Vâlcea și al municipiului București, din moment ce nu poate fi defalcată în raport de unitatea administrativ - teritorială traversată.

Cum, în cauză, în aplicarea

art. 116 C. proc. civ.,

reclamanta a înțeles să introducă acțiunea pe rolul Tribunalului București, acestei instanțe îi revine competența să soluționeze cauza

.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. cu sediul în București, sector 1 și pe pârâta SC B. SRL cu sediul în Horezu, județul Vâlcea în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2015.