ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2119/2015

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin Sentința civilă nr. 2503 din 3 decembrie

2012, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, a admis în parte acțiunea

reclamantei A. împotriva pârâtelor B. București și Sucursala de Reprezentare și

Protocol Olănești, precum și față de intervenientul în interes propriu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtele să plătească

reclamantei echivalentul în lei a sumei de 51.167 euro cu titlu de despăgubiri,

a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea petitului privind evacuarea,

a respins ca tardivă completarea acțiunii reclamantei din data de 12 noiembrie

2012 și a respins în rest celelalte pretenții ale acesteia.

Totodată, a fost

admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta B. București și a

fost obligată reclamanta să plătească acestei pârâte suma de 90.000 lei euro

prin echivalent în lei la data executării, cu titlu de pretenții fiind respinse

în rest celelalte pretenții. A fost respinsă cererea de arătare a titularului

dreptului și au fost compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel

tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este proprietar al imobilului

situat în loc. B.H., jud. Caraș-Severin cu titlu de restituire în baza Legii

nr. 10/2001. La data de 29 iunie 2007 pârâta B. București a emis Decizia nr.

217 din 29 iunie 2007 prin care s-a restituit în natură reclamantei imobilul în

discuție, înscris inițial în Cf x Băile Herculane cu nr. top. x, constând în

casa cu din D.S. (cu adresa actuală pe str. N.S.H.), transnotat în Cf Băile

Herculane cu nr. top. x, ca urmare a intabulării dreptului său de proprietate

în baza deciziei mai sus-amintite. În prezent, ca urmare a conversiei de pe

hârtie, cartea funciară are nr. y Băile Herculane.

Decizia nr. 217 din

29 iunie 2007 a fost emisă în baza Sentinței civile nr. 1768 din 19 iunie 2003

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/C/2003, rămasă

definitivă și irevocabilă.

S-a reținut că prin

procesul-verbal de predare a imobilului încheiat în data de 15 iulie 2011,

imobilul proprietate a reclamantei a fost predat mandatarei reclamantei, C.

Prin predarea imobilului către reclamantă, prin mandatar, la aproape 4 ani după

ce aceasta a devenit proprietară, i-a fost cauzat un prejudiciu, prin lipsirea

de folosință a imobilului, care se impune a fi reparat în condițiile art. 998 -

999 C. civ.

Pârâtele au invocat

faptul că prejudiciul pe care reclamanta A. susține că l-a suferit nu are un

caracter cert.

Tribunalul a arătat

că această apărare nu poate fi reținută, devreme ce predarea imobilului către

reclamantă a fost făcută doar după ce aceasta a chemat în judecată pârâtele,

prin cererea care face obiectul prezentei cauze.

Pentru a stabili

cuantumul despăgubirilor corespunzătoare lipsei de folosință a imobilului în

perioada 11 octombrie 2007 - 15 iulie 2011 în cauză a fost administrată proba

cu expertiza tehnică în construcții efectuată de expert T.V.

Din concluziile

raportului de expertiză tehnică în construcții s-a reținut că valoarea

venitului pe care l-ar fi obținut reclamanta A. prin exploatarea imobilului în

perioada 11 octombrie 2007 - 15 iulie 2011 conform destinației turistice astfel

cum a fost stabilită prin certificatul de clasificare din 17 septembrie 2008 a

fost calculată la pct. 6.2 rezultând: imobil 3st (11 octombrie 2007 - 17

septembrie 2008) - 65.988 lei/14.829 Euro; imobil 2st (18 septembrie 2008 - 15

iulie 2011) - 161.702 lei/36.338 Euro; total despăgubire 227.690 lei,

echivalent 51.167 Euro.

Prin certificatul de

clasificare din 17 septembrie 2008, în baza H.G. nr. 1328/2001, Vila B. se

clasifică la două stele până la data de 17 septembrie 2011, în structură: vilă,

restaurant, bar de zi. Obiectul de activitate al spațiului a rămas "cazare

și prestări servicii specifice, alimentație publică". Practic, prin

decizia respectivă, vila a fost declasificată de la 3 stele la 2 stele.

Expertul a constatat

că în orașul Băile Herculane nu a găsit nici un spațiu de cazare de 4 stele,

astfel că cererea reclamantei, ca stabilirea despăgubirilor pentru lipsirea de

folosință să se facă pentru un grad de confort de 4 stele (grad de confort la

care susținea că ar fi intenționat să îl aducă), tribunalul nu a primit-o.

Prin cererea

reconvențională formulată în cauză de pârâtul reclamant reconvențional B.

(dosar) s-a solicitat obligarea reclamantei pârâte reconvenționale A. la plata

sumei reprezentând cheltuieli de întreținere, reparații și consolidarea

imobilului înscris în CF nr. top. x1 Băile Herculane, în temeiul îmbogățirii

fără justă cauză.

S-a reținut că după

cum rezultă din probele cu înscrisuri administrate în cauză, reclamantul reconvențional

B. a efectuat lucrări de extindere în perioada 1986 - 1989.

Prin Decizia civilă

nr. 62 din 18 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/115/2007 de Curtea de

Apel Timișoara, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea B. și S. Olănești la

plata sumei de 213.032 lei către reclamanta SC D. SA și a suspendat cererea

reconvențională formulată de B., având în vedere că SC E. a intrat în faliment.

Având în vedere

litigiul menționat și faptul că B. a fost obligată, deja, printr-o hotărâre

definitivă să plătească SC D. SA valoarea investițiilor făcute la imobilul în

litigiu (imobil aflat în posesia reclamantei-pârâte A.), tribunalul a reținut

că acele investiții sunt făcute, practic de B., întrucât societatea care a

făcut investițiile cu acordul pârâtei B. va fi despăgubită pentru lucrările

efectuate.

Prin concluziile

raportului de expertiză tehnică în construcții întocmit de expertul T.V.

(dosar) s-a arătat că lucrările autorizate la Vila B. (corp B), erau așa după

cum au fost denumite și în documentațiile de autorizare, lucrări de reparații

capitale și de extindere a suprafeței construite a imobilului, și nu erau doar

lucrări de întreținere. S-a arătat, de asemenea, că prezentarea detaliată este

dată de punctul 6.2 din suplimentul la expertiză. Acest lucru a fost constatat

de către expert analizând gradul de dotare și confort existent în anul 1940

față de cel din anul 1985.

S-a reținut că

valoarea de piață apreciată a lucrărilor de extindere a imobilului înscris în

Cf x nr. top. x1, efectuate de Statul Român, a fost determinată la pct. 6.4 din

supliment. Această valoare a fost calculată la valoarea de 90.000 Euro (405.900

lei), pentru o paritate de 4,51 lei/Euro. Lucrările efectuate pe parcela x (CF

x), au fost incluse în devizul general "E.V.M." și au ridicat

valoarea imobilului (CF y top. y) prin transformarea spațiului de bază V.B. din

spațiu de găzduire (vilă) în bază de găzduire și tratament.

Reclamanta A. a

invocat, drept apărare de fond, accesiunea imobiliară cu privire la corpul B al

imobilului, care nu poate fi reținută, întrucât acesta se află deja în

proprietatea și posesia reclamantei.

La data de 12

noiembrie 2012, reclamanta A. a formulat o completare a acțiunii precizate

(dosar), însă tribunalul, constatând că aceasta a fost depusă după prima zi de

înfățișare, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 134 C. proc.

civ., a respins ca tardivă această cerere.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termenul legal, reclamanta A., pârâta B. și

intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 177

A din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, s-au admis apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B.

împotriva Sentinței civile nr. 2503 din 3 decembrie 2012 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă; s-a dispus schimbarea în parte a

sentinței, în sensul că:

Obligă pârâtele să

plătească reclamantei suma de 291.000 lei cu titlu de despăgubiri.

Obligă reclamanta să

plătească pârâtelor suma de 278.870 lei cu titlu de despăgubiri.

Menține în rest

celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă

apelanta-pârâtă să plătească reclamantei apelante suma de 5.000 lei cu titlu de

cheltuieli parțiale de judecată.

Respinge apelul

declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleiași

sentințe.

Curtea, examinând

sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu

potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și

legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar, a constatat că apelurile

reclamantei și pârâtei sunt parțial fondate, iar apelul intervenientului este

nefondat.

Pentru o justă

aplicare a legii la cauza dedusă judecății Curtea a apreciat că se impune

observarea corectă a obiectului și temeiului juridic al fiecăreia din cele două

acțiuni pe care instanța a fost chemată să le soluționeze.

Cu referire la

situația procesuală a reclamantei, rezultă astfel că prin cererea sa înregistrată

la 13 octombrie 2010, ea a solicitat, în mod expres și neechivoc, obligarea

pârâtei B. și a Sucursalei de Reprezentare și Protocol Olănești la plata

contravalorii lipsei de folosință a imobilului din Băile Herculane, jud.

Caraș-Severin, înscris în CF nr. y Băile Herculane nr. top. x, temeiul juridic

al acțiunii fiind dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. Acțiunea inițială a mai

conținut și un petit de evacuare a pârâtelor, întemeiat pe dispozițiile art.

480 C. civ. la a cărui judecare s-a renunțat pe parcursul procesului.

La data de 12

noiembrie 2012, reclamanta a formulat o pretinsă completare a acțiunii prin

care a solicitat ca, în ipoteza în care nu poate fi admisă cererea sa de

constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra Corpului B al clădirii

prin accesiune imobiliară, pârâta să fie obligată la ridicarea acestuia.

Curtea a considerat

că, în mod justificat, instanța nu putea da curs acestei cereri în considerarea

ei ca o completare a cererii inițiale întrucât prin obiectul ei juridic și

material (referitor la dobândirea prin accesiune a unui drept real) reprezintă

în mod evident, o modificare a cererii inițiale (care privea un drept de

creanță izvorât din comiterea unui delict civil).

Fiind vorba de o

modificare esențială a acțiunii - iar nu de una, fără impact asupra cererii

inițiale, din cele la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,

formularea ei trebuia făcută fie în termenul prevăzut de acest text (lucru care

în cauză nu s-a întâmplat), fie după acest moment dacă exista acordul în acest

sens al părților adverse (lucru care, de asemenea, nu a fost dovedit).

Astfel cum în mod

corect susține reclamanta, sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale

menționate ar fi fost disjungerea cererii modificatoare și dispunerea judecării

ei pe cale separată însă, în raport de datele concrete ale cauzei, o atare

soluție ar fi condus, oricum, la conexarea ei la cea inițială și la judecarea

lor împreună și, în mod cert, tot la o soluție de respingere a acesteia pentru

considerentele expuse în continuare.

Întrucât instanța a

fost legal învestită doar cu soluționarea acțiunii reclamantei având ca obiect

un drept de creanță, în mod justificat, constatând că obiectul material al

acțiunii este evaluabil în bani, s-a dispus obligarea reclamantei la plata

taxei de timbru aferente pretențiilor sale.

Art. 50 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 (de care se prevalează reclamanta pentru a pretinde că

cererea ei este exceptată de la plata taxelor judiciare) nu are aplicabilitate

în cauză întrucât vizează procedurile judiciare pentru restituirea imobilelor

ce fac obiectul acestei legi, ipoteză care nu se confirmă câtă vreme reclamanta

a finalizat deja o atare procedură anterior declanșării procesului de față și

tocmai restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească irevocabilă este cea

pe care ea și-a întemeiat prezentele pretenții.

De aceea, Curtea a

constatat ca fiind legală și temeinică stabilirea obligației sale de plată a

taxelor judiciare în cauză, cu atât mai mult cu cât această dispoziție a

instanței, rămasă definitivă prin respingerea cererii de reexaminare - ca

procedură prevăzută de legea specială în materie, nu mai poate face obiectul

examinării în cadrul căilor de atac ale apelului sau recursului (această

abordare din jurisprudența instanțelor naționale fiind confirmată, de dată

recentă, și de o decizie de recurs în interesul legii, respectiv Decizia nr.

7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În ceea ce privește

cuantumul acestei taxe, Curtea a constatat că și discuția în această privință este

supusă acelorași rigori procedurale menționate anterior. Deși prin încheierea

din 29 septembrie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin (prin care s-a soluționat

cererea reclamantei de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru) ea

a fost îndrumată să recurgă la procedurile speciale în materie pentru reducerea

sau eșalonarea plății, nu a făcut acest lucru, aspect care împiedică orice

discuție în acest sens în faza judecării apelului de față.

În ceea ce privește

situația procesuală a pârâtei B., prezența sa în proces s-a datorat nu numai

desemnării ei ca subiect pasiv prin acțiunea reclamantei ci și asumării

calității ei active în proces ca urmare a propriei cereri în pretenții

îndreptate împotriva reclamantei (cererea reconvențională), prin care a solicitat

ca reclamanta să-i plătească contravaloarea lucrărilor de reparații capitale și

extindere la imobilul ce i-a fost retrocedat acesteia.

Cererea a fost

întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză prevăzut de art. 997 C.

civ.

Rezultă, deci, că

obiectul ambelor cereri este reprezentat de drepturi de creanță.

În ceea ce privește

acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de reclamantă, contrar a

ceea ce pârâta B. susține - și în acord cu constatarea instanței de fond -

Curtea a reținut temeinicia ei pentru următoarele considerente:

Odată cu emiterea de

către B. a dispoziției din 29 iunie 2007, prin care s-a supus hotărârii

judecătorești irevocabile (Sentința civilă nr. 1768 din 19 iunie 2013 a

Tribunalului Caraș-Severin) și a dispus restituirea către reclamanta A. a

bunului imobil preluat de la autorii ei în drepturi, înscris în CF x nr. top

x), potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, era obligată să-l pună deîndată la

dispoziția acesteia în starea în care se afla. Acest lucru era impus și de

dispozițiile art. 19 al aceleiași legi, câtă vreme construcția adăugată nu era

un corp de sine stătător.

Simplul fapt că în

cursul procesului nu s-ar fi administrat proba expertizei care să stabilească

întinderea exactă a imobilului preluat de stat (care se susține că trebuia

restituit fără luarea în considerare a părții noi adăugate de stat construcției

inițiale), nu poate fi considerată o apărare legitimă a pârâtei din moment ce

textul precitat este neechivoc și câtă vreme restituirea în natură nu poate fi

refuzată, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, decât dacă suprafața

adăugată sau lucrările efectuate au condus la dublarea suprafeței inițiale a

imobilului preluat, ceea ce niciodată pârâtele nu au susținut și nici dovedit.

Din această cauză,

refuzul pârâtelor de a-i restitui efectiv reclamantei imobilul retrocedat,

chiar lipsit de rea credință, are natura unui fapt ilicit ce permite antrenarea

răspunderii lor civile delictuale în condițiile art. 998 și următoarele C. civ.

Nu lipsit de relevanță

este și faptul că la această situație s-a ajuns și prin omisiunea reclamantei

de recurgere cu celeritate la mijloacele legale adecvate.

Este, de asemenea,

evident că pentru perioada situată după emiterea deciziei de restituire (29

iunie 2007) și până la predarea efectivă a imobilului (15 iulie 2011),

reclamanta a fost pe nedrept lipsită de folosința lui, fiindu-i astfel încălcat

un drept subiectiv cu caracter patrimonial.

Reclamanta și-a

evaluat pretențiile la nivelul echivalent lipsei exploatării imobilului ca

unitate de turism cu clasificare de 4 stele (pe care susține că ar fi putut-o

dobândi dacă ar fi avut imobilul în posesie) sau, cel puțin, de 3 stele (cât a

fost la momentul deciziei de restituire, fiind degradat apoi la cea de două

stele prin neglijența pârâtelor).

Expertiza efectuată

în cauză a propus diferite moduri de evaluare a imobilului ținând cont de

solicitările ambelor apelante, respectiv atât ca imobil ce putea avea

destinația de locuință (astfel cum susține B. că a avut la momentul preluării

lui), cât și ca unitate de turism: vilă turistică sau hotel de 2, 3 sau 4

stele.

Curtea a constatat că

imobilul în discuție (fostă casă nr. 45 din D.S., fostă V.V., fostă V.M.,

actuală V.B.), avea la momentul deciziei de retrocedare destinația de unitate

de turism, iar nu de locuință familială - astfel încât exploatarea ei

comercială dorită de către reclamantă după acel moment ar fi fost posibilă.

Dintre reperele de

evaluare avute în vedere de expertiza efectuată în apel în raport cu situația

concretă a imobilului la momentul emiterii deciziei de retrocedare, cel mai

adecvat este cel al imobilului ca unitate de turism de 3 stele, aspect

constatat atât de cei trei experți evaluatori din apel cât și de expertul de la

instanța de fond.

Nu poate fi avută în

vedere situația imobilului ca unitate de turism de 2 stele (întrucât

descalificarea lui ulterioară s-a datorat pârâtelor care, deși nu l-au

restituit reclamantei, au neglijat întreținerea lui), dar nici ca unitate de

turism de 4 stele - cum susține reclamanta - întrucât ea nu a produs nici o

dovadă care să demonstreze posibilitatea reală de a fi putut obține o

clasificare superioară, ceea ce face ca pretențiile sale în acest sens să aibă

un caracter incert.

Deși - astfel cum s-a

susținut - toți experții au fost de acord asupra clasificării imobilului ca

unitate de 3 stele, precum și asupra gradului de ocupare în perioada dintre

restituirea scriptică și cea efectivă (așa cum el rezultă din datele ce le-au

fost puse la dispoziție de Institutul Local de Statistică, diferența de valoare

a despăgubirii dintre opinia majoritară (experții O. și M.) și opinia

minoritară (expert H.) se datorează aprecierii diferite a categoriei unității

de turism în care se încadrează imobilul.

Suma de 495.398 lei

calculată de primii doi experți ca echivalent al lipsei de folosință a avut în

vedere indicii globali de utilizare a capacității de cazare în funcțiune

(primul rând al tabelului III de la dosar apel) care s-a calculat pentru toate

categoriile de unități turistice (aici fiind incluse și hotelurile, motelurile,

hostelurile, vilele turistice, bungalourile, popasurile turistice, taberele de

elevi și preșcolari și pensiunile turistice).

Evaluarea făcută de

cel de al treilea expert a stabilit ca despăgubire suma de 291.000 lei care a

avut în vedere criteriul realist al situației - necontestate - a imobilului ca

vilă turistică, pentru care există menționați în același tabel (rândul 6)

indici distincți, motiv pentru care instanța de apel a apreciat că aceasta este

suma care se cuvine a-i fi acordată reclamantei cu titlu de despăgubire pentru

lipsa de folosință a imobilului, iar nu suma anterioară menționată care se

întemeiază pe repere inadecvate. Această cauză impune schimbarea, pe cale de

consecință, a sentinței tribunalului.

În ceea ce privește

modul de soluționare a cererii reconvenționale, Curtea a constatat că instanța

de fond a analizat în mod legal și temeinic aspectele de excepție invocate în

contra acesteia de către reclamantă, nu însă și întinderea despăgubirilor recunoscute

în beneficiul pârâtei B.

Având a analiza

aceste excepții reiterate în apel de reclamantă cu privire la cererea

reconvențională, Curtea a constatat - la fel ca și instanța de fond - că ele

sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

În primul rând,

excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei B. în cererea sa în

despăgubire nu se confirmă în cauză având în vedere că, prin Protocolul nr.

1196 din 9 mai 1996, acesteia i-a fost transferat de către SC H. SA dreptul de

administrare a imobilului în litigiu (ce este circumscris obiectului său legal

de activitate, conform H.G. nr. 265/2005 și H.G. nr. 60/2005). Bunurile

transmise, intrând în patrimoniul său, conform art. 5 din Legea nr. 15/1990,

pârâta este recunoscută ca proprietară a acestora.

Dreptul dobândit ca

atare - recunoscut și în doctrină și jurisprudență ca un drept real, chiar dacă

imperfect - îi conferă și dreptul de a valorifica orice creanță izvorâtă din

propriile acte sau fapte juridice sau din cele ale autorilor săi în drepturi, câtă

vreme acest lucru este făcut în respectul condițiilor și termenelor legale.

Recunoașterea acestei

calități procedurale active în persoana pârâtei B. legitimează, de altfel, și

prezența sa în calitate de pârâtă în acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta

A., ambele categorii de pretenții fiind rezultate din procesul de administrare

și exploatare a imobilului al cărui titular de fapt și de drept a fost această

pârâtă.

Prezența în proces a

Statului Român s-ar fi impus doar dacă cererile deduse judecății ar fi vizat

dreptul de proprietate sau un alt drept real (aspect ce rezultă din corecta

observare a dispozițiilor art. 12 alin. (4) teza a 2-a din Legea nr. 213/1998),

motiv pentru care, în mod justificat, instanța de fond a respins cererea

pârâtei de arătare a titularului dreptului în persoana statului, din moment ce

cererile nu au un atare obiect.

În al doilea rând,

cererea reconvențională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata

contravalorii lucrărilor de îmbunătățire și extindere a imobilului retrocedat

nu este prescrisă, întrucât acceptarea de către reclamantă a faptului ca pârâta

să rămână în posesia imobilului până la clarificarea neînțelegerilor privind

întinderea imobilului ce trebuia restituit a făcut ca dreptul la acțiune al

pârâtei să se nască din momentul în care această clarificare a avut loc și în

care s-a produs predarea lui faptică (15 iulie 2011).

În raport cu această

dată rezultă că, formularea la data de 9 noiembrie 2010 (deci anterior

predării) a cererii reconvenționale, în mod corect a fost considerată de către

instanța de fond ca actuală, iar nu prescrisă.

În al treilea, rând

acțiunea reconvențională nu este prematură prin neîndeplinirea în cauză a

procedurii prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., ținând cont că,

atât în jurisprudență cât și în doctrină, acțiunile în revendicarea unui imobil

sau în pretenții izvorâte din valorificarea lui nu au, din punct de vedere

subiectiv, natura unor litigii comerciale ci a unor litigii eminamente civile,

chiar dacă una sau ambele părți sunt comercianți.

În ceea ce privește

apărările pe excepție, ale reclamantei, Curtea a constatat că nici excepția

inadmisibilității cererii reconvenționale pentru indicarea unor temeiuri

juridice inadecvate - în opinia sa - nu este fondată.

În acest sens, reclamanta

susține că singura posibilitate legală de desdăunare a celor ce invocă

pretenții bănești în legătură cu imobilele restituite foștilor chiriași este

cea prevăzută de art. 48 alin. (1) coroborat cu art. 48 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 care recunosc legitimitatea unor atare pretenții doar chiriașilor din

aceste imobile și doar pentru sporul de valoare adus imobilelor prin

îmbunătățirile necesare și utile. În opinia sa, invocarea ca temei al cererii

reconvenționale a altor dispoziții este neavenită și nu poate da dreptul la

despăgubiri.

Curtea constată că o

atare susținere nu poate fi primită întrucât, deși Legea nr. 10/2001, pentru

a-i proteja - și în acest fel - pe chiriași consacră în beneficiul lor o astfel

de acțiune în justiție, nu înseamnă că ea are căderea de a exclude alte acțiuni

similare, bazate pe dreptul comun (cum este și cea în discuție) ale altor

categorii de deținători de imobile care, la fel ca și chiriașii, au învestit în

acestea.

În fapt, procedura la

care se referă textele amintite nu este decât o formă particularizată a

instituției juridice a îmbogățirii fără just temei.

O interpretare

contrară ar presupune din punct de vedere procesual încălcarea dreptului de

acces la justiție iar, din punct de vedere material, absența oricărei posibilități

de reparație pentru situațiile de îmbogățire fără justă cauză.

În considerarea

acestor argumente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 997 C. civ. (pe care

pârâta B. le-a indicat în precizările făcute după formularea cererii inițiale)

sunt în măsură să justifice demersul său în justiție.

Potrivit acestui

articol, cel căruia i se face restituirea trebuie să îl despăgubească pe

posesorul, chiar și de rea credință, pentru toate cheltuielile făcute pentru

conservarea lucrului său care au crescut prețul lui.

Cu referire la datele

concrete ale cauzei se reține că ipoteza cheltuielilor de conservare nu este

aplicabilă în dosar, întrucât prin natura lor, actele de conservare presupun

acele măsuri care au drept scop ocrotirea și păstrarea unui drept patrimonial

sau preîntâmpinarea pierderii lui ori, în cauză cheltuielile solicitate de

pârâta B. se susține că au fost făcute pentru sporirea gradului de exploatare

al lui conform destinației sale comerciale (de spațiu de cazare pentru

turiști), ceea ce reprezintă esența unor acte de administrare a bunului,

situație neîncadrabilă în dispozițiile art. 997 C. civ.

Rămâne, deci, în

discuție în raport cu acest temei de drept al cererii reconvenționale, ipoteza

cheltuielilor care au sporit valoarea imobilului.

Din acest punct de

vedere, Curtea a reținut, conform propriilor susțineri făcute de pârâtă în

cererea sa (dosar de fond), că lucrările a căror contravaloare o solicită sunt

cele efectuate de antecesorul ei în drepturi (statul) în anul 1985.

Contrar susținerilor reclamantei,

Curtea a constatat că la momentul efectuării lucrărilor, Statul era proprietar

și fără înscrierea în CF, lucru ce rezultă din dispozițiile coroborate ale art.

3 din Decretul nr. 92/1950 și art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Conform Memoriului

general ce are la bază Proiectul nr. 2619/1985 au fost executate două categorii

de lucrări: una ce a vizat modernizarea corpului B al clădirii și o a doua ce a

vizat extinderea vilei.

În prima categorie de

lucrări au fost incluse cele de creare a unui hol în zona accesului, cele de

reamenajare a spațiilor de cazare de la parter și de amenajare a unor spații

recreative, cele de modernizare a sălii de mese, a spațiilor pentru accesul

personalului, a grupurilor sanitare, cele de reamenajare și recompartimentare a

unor spații de cazare de la etaj, de dotare a fiecărei camere cu baie, de

refacere a instalațiilor electrice și de încălzire și cele de finisare

interioară și exterioară a zugrăvelii.

Din observarea

naturii acestor lucrări rezultă că prin efectuarea lor s-a urmărit realizarea

condițiilor necesare pentru exploatarea comercială în condiții de maxim profit

a acestui imobil.

Costul acestor

lucrări necesare și utile (în raport de destinația și clasificarea imobilului)

nu pot fi puse în sarcina reclamantei, întrucât ele s-au acoperit în timp prin

veniturile atrase din exploatarea în condiții profitabilitate a acestui bun.

Plata contravalorii

lor nu poate fi suportată în prezent de reclamantă și pentru aceea că aceste

lucrări s-au uzat fizic în timp, dovadă fiind și faptul că aceleași tipuri de

lucrări au trebuit să fie refăcute în anii 2004 - 2007 pe cheltuiala SC D. SA

(cu care pârâta B. a încheiat în 24 ianuarie 2002 un contract de prestări

servicii).

Starea de uzură a

imobilului, necesitatea efectuării lucrărilor, cât și contravaloarea acestora

de 213.032 lei (la a cărei plată a fost obligată pârâta B. și Sucursala de

Reprezentare și Protocol Olănești) au fost irevocabil stabilite prin Decizia

civilă nr. 62/A din 18 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială în Dosar nr. x/115/2007, în șnur cu Decizia civilă din 5

aprilie 2012 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție

București (dosar apel), hotărâri care s-au bazat pe suplimentul raportului de

expertiză efectuat în cauză (dosar).

Prin această hotărâre

a fost menținută sentința Tribunalului Caraș-Severin sub aspectul obligării SC

D. SA să plătească B. suma de 257.199,83 lei (deci o sumă mai mare decât cea pe

care ea trebuie să o plătească celei dintâi). Prin urmare, B. are deja un titlu

care o îndreptățește la primirea contravalorii lucrărilor menționate.

Dacă pentru aceste

lucrări pârâta B. nu poate pretinde și primi de la reclamantă contravaloarea

lor, nu același lucru se poate constata însă în privința lucrărilor de

extindere la imobil efectuate în același an 1985 în baza Proiectului nr.

2618/1985 care, în mod evident, au sporit valoarea imobilului și care, potrivit

art. 997 C. civ. fac, în mod justificat, temeiul despăgubirii acesteia.

Aceste lucrări au condus

la edificarea unor spații noi, atât în corpul vechii clădiri cât și în

continuarea lui, fiind compuse din cabinete medicale, de electroterapie și de

hidroterapie, săli de masaj, bazin termal acoperit, bazin descoperit și terasă.

Valoarea lucrărilor

de extindere la imobil a fost apreciată de experții O. și M., prin opinie

comună, la suma de 251.071 lei (dosar apel) - constatându-se și aceea că ele nu

pot fi ridicate de pe teren - iar în opinia separată a expertului H., la suma

de 278.870 lei.

Instanța, comparând

cele două valori, a considerat ca justificată această din urmă sumă întrucât în

stabilirea ei expertul a luat în analiză toate actele întocmite cu ocazia

efectuării lucrărilor (atâtea câte au existat) el apreciind că valoarea poate

fi, oricum, stabilită și prin "Metoda indicilor", spre deosebire de

ceilalți doi experți care au stabilit valoarea în baza situației din teren și

nu pe baza unor acte și/sau documente întrucât părțile nu le-au prezentat

(dosar apel).

Rezumând cele expuse

în cuprinsul prezentei, Curtea a constatat că partea din criticile conținute în

apelurile reclamantei și pârâtei ce poartă asupra întinderii despăgubirilor

solicitate prin cererile lor este justificată, motiv pentru care aceste apeluri

vor fi admise și va fi schimbată în parte sentința în sensul că, păstrând ca

legală soluția de admitere în parte atât a acțiunii principale cât și a cererii

reconvenționale, pârâtele vor fi obligate să plătească reclamantei A. suma de

291.000 lei iar, aceasta să le plătească pârâtelor suma de 278.870 lei, cu

titlu de despăgubiri.

Păstrarea

dispozițiilor din sentință și sub aspectul modului de imputare a cheltuielilor

de judecată este justificată de aplicarea corectă a art. 276 C. proc. civ. de

către instanța de fond (în raport cu admiterea în parte a ambelor cereri dar și

de caracterul necesar și rezonabil al acestora astfel cum a fost definit în

jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului), motiv pentru care apelul

reclamantei sub acest aspect a fost considerat ca nefondat.

În ceea ce privește

apelul intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea

a constatat ca fiind nefondat, întrucât el vizează obligarea sa la plata

despăgubirii față de reclamantă ori, în dispozitivul sentinței nu există o

atare obligație pozitivă impusă în sarcina lui, singurele părți obligate la

despăgubiri fiind instituțiile pârâte.

De aceea, cu excepția

dispozițiilor referitoare la întinderea despăgubirilor pe care reclamanta și

pârâtele și le datorează reciproc, pe care Curtea le schimbă, toate celelalte

dispoziții ale sentinței urmează a fi păstrate ca fiind legale și temeinice.

În raport cu

cheltuielile efectuate în dosar de către părți și cu admiterea doar în parte a

pretențiilor lor, în baza art. 276 C. proc. civ. Curtea a obligat pârâta

apelantă B. să plătească reclamantei apelante A. suma de 5.000 lei cheltuieli

parțiale de judecată (compuse din cheltuieli efectuate pentru plata onorariilor

de avocat, onorariilor de expert, pentru plata taxelor judiciare și a

cheltuielilor de deplasare).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, atât reclamanta A., cât și pârâta B.

1.

Recurenta-reclamantă A., critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta-reclamantă

precizează că motivele de recurs vizează, în esență, trei aspecte de

nelegalitate ale deciziei atacate, referitoare la modul de soluționare a

apelului sub aspectul excepțiilor invocate cu privire la cererea

reconvențională și în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

S-a invocat, astfel,

greșita respingere a apelului reclamantei împotriva sentinței tribunalului în

partea referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale active

a reclamantei pârâte reconvenționale B.; greșita respingere a apelului reclamantei

împotriva sentinței tribunalului în partea referitoare la respingerea excepției

prescripției dreptului material la acțiune referitor la pretențiile

reclamantei-pârâte reconvenționale B.

Cu referire la

cheltuielile de judecată s-a invocat greșita soluționare a apelului reclamantei

cu privire la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată de către

prima instanță.

Curtea de apel a

reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276

C. proc. civ. de la 1865, deși la dosar se găsesc înscrisurile care atestă

cheltuielile efectuate de reclamantă în primă instanță, în sumă de 29,686 lei,

compuse din onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru, onorariu de expertiză

și cheltuieli de deplasare, centralizate cu notele scrise depuse la notar.

Ca atare, instanța de

apel avea obligația de a verifica în ce măsură compensarea făcută de prima

instanță a ținut seamă de aceste cheltuieli prin comparație cu cheltuielile de

judecată efectuate de reclamanta pârâtă reconvențională și dovedite în dosar.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, sentința Tribunalului Caraș-Severin nu se

referă la niciun calcul care să conducă la rezultatul compensării integrale a

cheltuielilor de judecată. De aceea, soluția de respingere a apelului sub

aspectul cheltuielilor de judecată este nelegală, fiind dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865.

Decizia Curții de

Apel Timișoara este criticabilă și sub aspectul modului de acordare în favoarea

apelantei reclamante a cheltuielilor parțiale de judecată, de 5.000 lei,

efectuate în apel.

La dosar se găsesc

înscrisurile care dovedesc suportarea de către apelanta reclamantă a

cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 38.296 lei constând în onorariul

de avocat, onorariul de expertiză, onorariul expertului asistent și taxa

judiciară de timbru. Aceste cheltuieli au fost centralizate prin notele scrise

datate 6 octombrie 2014, în care au fost reluate și cheltuielile de primă

instanță. Acordând cheltuieli parțiale de 5.000 lei, Curtea de Apel Timișoara

ar fi trebuit să efectueze un calcul care să conducă la acest rezultat, calcul

care nu se regăsește în motivarea deciziei recurate.

Acordarea

cheltuielilor de judecată este motivată exclusiv pe caracterul necesar și

rezonabil al acestora, dar nu se menționează în mod explicit vreo reducere a

unora dintre ele. Prin urmare, ar fi trebuit ca aceste cheltuieli din apel să

fie luate în calcul proporțional cu admiterea pretențiilor reclamantei, iar

compensarea să fie făcută prin luarea în calcul a cheltuielilor efectuate de

reclamanta-pârâtă reconvențională în limita admiterii pretențiilor acesteia.

Diferența rezultată în favoarea reclamantei trebuia să îi fie acordată, dar

calculul ei nu a fost efectuat de prima instanță.

În consecință, sub

aspectul în discuție, Curtea de Apel Timișoara a aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 276 C. proc. civ. de la 1865, pronunțând o soluție nelegală.

În recurs, la data de

26 martie 2015, s-a înregistrat la dosarul cauzei o cerere intitulată

"Precizări", prin care recurenta reclamantă A. a arătat că înțelege

să își restrângă motivele de recurs la cele care se referă la acordarea

cheltuielilor de judecată. A precizat, totodată, că nu mai susține criticile

din recurs referitoare la soluția dată de curtea de apel asupra apelului reclamantei

în privința cererii reconvenționale.

La termenul de

judecată din 26 martie 2015, Înalta Curte a luat act de conținutul precizărilor

privind restrângerea motivelor de recurs formulate de recurenta reclamantă,

aspect față de care a constatat că aceasta nu mai datorează taxa judiciară de

timbru în faza procesuală a recursului.

Față de această

situație, examinând recursul declarat de recurenta reclamantă în limitele

precizate, respectiv, doar cu privire la modalitatea de acordare a

cheltuielilor de judecată în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică de

recurs vizează nelegalitatea soluției de respingere a apelului reclamantei cu

privire la modul de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima

instanță, soluția fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

Înalta Curte

constată, sub acest aspect, că prima instanță a dispus compensarea

cheltuielilor de judecată efectuate în cauză în baza art. 276 C. proc. civ.

Instanța de apel a

dispus păstrarea dispozițiilor din sentință sub aspectul modului de imputare a

cheltuielilor de judecată, fiind justificată de aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. de către prima instanță de fond (în raport

cu admiterea în parte a ambelor cereri dar și de caracterul necesar și

rezonabil al acestora astfel cum a fost definit în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului).

Înalta Curte

amintește că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă

culpa procesuală. În cazul în care există cereri ale ambelor părți, admise în

parte, ca și în cazul de speță, instanța va compensa, după caz, în întregime

sau doar în parte, cheltuielile de judecată.

În speță, părțile au

o dublă calitate, de reclamanți și de pârâți, astfel încât ele suportă împreună

cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu judecarea litigiului, caz în

care se impune compensarea lor în raport cu valoarea pretențiilor admise.

În acest context,

Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat legea, apreciind ca

oportună măsura compensării cheltuielilor de judecată dispusă de către prima

instanță de fond, în speță fiind respectate condițiile art. 276 C. proc. civ.

Argumentul că

sentința tribunalului nu se referă la niciun calcul care să conducă la

rezultatul compensării integrale a cheltuielilor, nu poate fi primit direct în

recurs, în condițiile în care nu a fost formulat ca și motiv de critică în

apel, pentru ca instanța să-l poată verifica și pentru ca să poată fi supus

controlului judiciar în recurs.

Recurenta-reclamantă

susține, în continuare, că decizia curții de apel este criticabilă și sub

aspectul modului de acordare în favoarea acesteia a cheltuielilor parțiale de

judecată, de 5.000 lei, efectuate în apel. Curtea de Apel Timișoara ar fi

trebuit să efectueze un calcul care să conducă la acest rezultat, calcul care

nu se regăsește în motivarea deciziei recurate.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.,

privind compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, având în

vedere că cu excepția dispozițiilor referitoare la întinderea despăgubirilor pe

care reclamanta și pârâtele și le datorează reciproc, și pe care curtea de apel

le-a schimbat ca și cuantum, a păstrat toate celelalte dispoziții ale

sentinței. Dar, făcând o compensare parțială a cheltuielilor, proporțional cu

pretențiile admise, pentru diferență a aplicat regula de drept comun instituită

prin art. 274 C. proc. civ., și a dispus obligarea părții care a făcut

cheltuieli mai mici la suportarea diferenței respective în favoarea celeilalte

părți.

În aceste condiții,

curtea de apel a obligat pârâta apelantă B. să plătească reclamantei apelante

suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel.

În consecință, curtea

de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 276 C. proc. civ., pronunțând

o soluție legală, situație în care, nefiind incident motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei A. va fi

respins, ca nefondat.

În ceea ce privește

cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta

Curte o respinge față de soluția de respingere a recursului reclamantei,

situație în care nu pot fi acordate cheltuielile de judecată, partea care le

solicită fiind în culpă procesuală.

Recurenta-pârâtă B.

solicitat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se dispună admiterea

recursului său, iar în temeiul art. 312 alin. (3), pentru motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se modifice în tot decizia atacată, în sensul

admiterii apelului declarat de aceasta împotriva Sentinței civile nr. 2503 din

3 decembrie 2012 pronunțată de către Tribunalul Caraș-Severin și respingerea

apelului declarat de către reclamanta A.

Cu privire la cererea

de recurs formulată de pârâta B., înregistrată pe rolul Curții de Apel

Timișoara la data de 12 februarie 2015, recurs depus la poștă la data de 9

februarie 2015 (conform ștampilei de pe plicul poștal - atașat la dosarul de

recurs), Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția de tardivitate, în raport

de dispozițiile art. 301 C. proc. civ.

Conform acestor

dispoziții legale, termenul de recurs este de 15 zile și se socotește de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În speță, hotărârea

recurată este Decizia civilă nr. 177 A din 25 noiembrie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Dovada de comunicare

a acestei hotărâri se află la dosarul instanței de apel, iar potrivit acesteia,

comunicarea hotărârii către apelanta pârâtă B. s-a făcut la data de 21 ianuarie

2015.

Termenul legal de

recurs socotit pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început,

nici ziua când s-a sfârșit termenul, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.,

s-ar fi încheiat la data de 6 februarie (o zi lucrătoare de vineri a acelei

săptămâni).

Partea nu a depus la

dosar înscrisuri în combaterea acestei situații evidente, astfel cum i s-a dat

posibilitatea de către instanța de recurs, la solicitarea acesteia.

Potrivit

dispozițiilor înscrise în art. 103 C. proc. civ., neexecutarea oricărei căi de

atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage

decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește

că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În speță, recurenta

pârâtă nu a solicitat instanței repunerea în termenul de recurs, cerere prin

care ar fi putut dovedi că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus

de voința sa să-l respecte, astfel că partea a fost decăzută din dreptul de a

exercita calea de atac.

Dispozițiile legale

referitoare la termenul pentru exercitarea recursului au caracter imperativ,

astfel încât nerespectarea termenului atrage sancțiunea decăderii părții din

acest drept, cu consecința respingerii, ca tardiv, a recursului formulat în

aceste condiții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv

formulat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 177 A

din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - CL