ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2015

Decizia nr. 2119/2015 Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin Sentința civilă nr. 2503 din 3 decembrie 2012, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei A. împotriva pârâtelor B. București și Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești, precum și față de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtele să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 51.167 euro cu titlu de despăgubiri, a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea petitului privind evacuarea, a respins ca tardivă completarea acțiunii reclamantei din data de 12 noiembrie 2012 și a respins în rest celelalte pretenții ale acesteia.

Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta B. București și a fost obligată reclamanta să plătească acestei pârâte suma de 90.000 lei euro prin echivalent în lei la data executării, cu titlu de pretenții fiind respinse în rest celelalte pretenții. A fost respinsă cererea de arătare a titularului dreptului și au fost compensate cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este proprietar al imobilului situat în loc. B.H., jud. Caraș-Severin cu titlu de restituire în baza Legii nr. 10/2001. La data de 29 iunie 2007 pârâta B. București a emis Decizia nr. 217 din 29 iunie 2007 prin care s-a restituit în natură reclamantei imobilul în discuție, înscris inițial în Cf x Băile Herculane cu nr. top.

x, constând în casa cu din D.S. (cu adresa actuală pe str. N.S.H.), transnotat în Cf Băile Herculane cu nr. top. x, ca urmare a intabulării dreptului său de proprietate în baza deciziei mai sus-amintite. În prezent, ca urmare a conversiei de pe hârtie, cartea funciară are nr. y Băile Herculane. Decizia nr. 217 din 29 iunie 2007 a fost emisă în baza Sentinței civile nr. 1768 din 19 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/C/2003, rămasă definitivă și irevocabilă. S-a reținut că prin procesul-verbal de predare a imobilului încheiat în data de 15 iulie 2011, imobilul proprietate a reclamantei a fost predat mandatarei reclamantei, C. Prin predarea imobilului către reclamantă, prin mandatar, la aproape 4 ani după ce aceasta a devenit proprietară, i-a fost cauzat un prejudiciu, prin lipsirea de folosință a imobilului, care se impune a fi reparat în condițiile art. 998 - 999 C. civ.

Pârâtele au invocat faptul că prejudiciul pe care reclamanta A. susține că l-a suferit nu are un caracter cert. Tribunalul a arătat că această apărare nu poate fi reținută, devreme ce predarea imobilului către reclamantă a fost făcută doar după ce aceasta a chemat în judecată pârâtele, prin cererea care face obiectul prezentei cauze. Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor corespunzătoare lipsei de folosință a imobilului în perioada 11 octombrie 2007 - 15 iulie 2011 în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică în construcții efectuată de expert T.V.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică în construcții s-a reținut că valoarea venitului pe care l-ar fi obținut reclamanta A. prin exploatarea imobilului în perioada 11 octombrie 2007 - 15 iulie 2011 conform destinației turistice astfel cum a fost stabilită prin certificatul de clasificare din 17 septembrie 2008 a fost calculată la pct. 6.2 rezultând: imobil 3st (11 octombrie 2007 - 17 septembrie 2008) - 65.988 lei/14.829 Euro; imobil 2st (18 septembrie 2008 - 15 iulie 2011) - 161.702 lei/36.338 Euro; total despăgubire 227.690 lei, echivalent 51.167 Euro. Prin certificatul de clasificare din 17 septembrie 2008, în baza H.G. nr. 1328/2001, Vila B. se clasifică la două stele până la data de 17 septembrie 2011, în structură: vilă, restaurant, bar de zi.

Obiectul de activitate al spațiului a rămas "cazare și prestări servicii specifice, alimentație publică". Practic, prin decizia respectivă, vila a fost declasificată de la 3 stele la 2 stele. Expertul a constatat că în orașul Băile Herculane nu a găsit nici un spațiu de cazare de 4 stele, astfel că cererea reclamantei, ca stabilirea despăgubirilor pentru lipsirea de folosință să se facă pentru un grad de confort de 4 stele (grad de confort la care susținea că ar fi intenționat să îl aducă), tribunalul nu a primit-o. Prin cererea reconvențională formulată în cauză de pârâtul reclamant reconvențional B. (dosar) s-a solicitat obligarea reclamantei pârâte reconvenționale A. la plata sumei reprezentând cheltuieli de întreținere, reparații și consolidarea imobilului înscris în CF nr. top.

x1 Băile Herculane, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. S-a reținut că după cum rezultă din probele cu înscrisuri administrate în cauză, reclamantul reconvențional B. a efectuat lucrări de extindere în perioada 1986 - 1989. Prin Decizia civilă nr. 62 din 18 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/115/2007 de Curtea de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea B. și S. Olănești la plata sumei de 213.032 lei către reclamanta SC D. SA și a suspendat cererea reconvențională formulată de B., având în vedere că SC E. a intrat în faliment. Având în vedere litigiul menționat și faptul că B. a fost obligată, deja, printr-o hotărâre definitivă să plătească SC D. SA valoarea investițiilor făcute la imobilul în litigiu (imobil aflat în posesia reclamantei-pârâte A.), tribunalul a reținut că acele investiții sunt făcute, practic de B., întrucât societatea care a făcut investițiile cu acordul pârâtei B. va fi despăgubită pentru lucrările efectuate.

Prin concluziile raportului de expertiză tehnică în construcții întocmit de expertul T.V. (dosar) s-a arătat că lucrările autorizate la Vila B. (corp B), erau așa după cum au fost denumite și în documentațiile de autorizare, lucrări de reparații capitale și de extindere a suprafeței construite a imobilului, și nu erau doar lucrări de întreținere. S-a arătat, de asemenea, că prezentarea detaliată este dată de punctul 6.2 din suplimentul la expertiză. Acest lucru a fost constatat de către expert analizând gradul de dotare și confort existent în anul 1940 față de cel din anul 1985. S-a reținut că valoarea de piață apreciată a lucrărilor de extindere a imobilului înscris în Cf x nr. top. x1, efectuate de Statul Român, a fost determinată la pct. 6.4 din supliment.

Această valoare a fost calculată la valoarea de 90.000 Euro (405.900 lei), pentru o paritate de 4,51 lei/Euro. Lucrările efectuate pe parcela x (CF x), au fost incluse în devizul general "E.V.M." și au ridicat valoarea imobilului (CF y top. y) prin transformarea spațiului de bază V.B. din spațiu de găzduire (vilă) în bază de găzduire și tratament. Reclamanta A. a invocat, drept apărare de fond, accesiunea imobiliară cu privire la corpul B al imobilului, care nu poate fi reținută, întrucât acesta se află deja în proprietatea și posesia reclamantei. La data de 12 noiembrie 2012, reclamanta A. a formulat o completare a acțiunii precizate (dosar), însă tribunalul, constatând că aceasta a fost depusă după prima zi de înfățișare, în temeiul art. 132 C. proc.

civ. raportat la art. 134 C. proc. civ., a respins ca tardivă această cerere. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, reclamanta A., pârâta B. și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia nr. 177 A din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-au admis apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. împotriva Sentinței civile nr. 2503 din 3 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă; s-a dispus schimbarea în parte a sentinței, în sensul că: Obligă pârâtele să plătească reclamantei suma de 291.000 lei cu titlu de despăgubiri. Obligă reclamanta să plătească pârâtelor suma de 278.870 lei cu titlu de despăgubiri.

Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței. Obligă apelanta-pârâtă să plătească reclamantei apelante suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată. Respinge apelul declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleiași sentințe. Curtea, examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar, a constatat că apelurile reclamantei și pârâtei sunt parțial fondate, iar apelul intervenientului este nefondat. Pentru o justă aplicare a legii la cauza dedusă judecății Curtea a apreciat că se impune observarea corectă a obiectului și temeiului juridic al fiecăreia din cele două acțiuni pe care instanța a fost chemată să le soluționeze.

Cu referire la situația procesuală a reclamantei, rezultă astfel că prin cererea sa înregistrată la 13 octombrie 2010, ea a solicitat, în mod expres și neechivoc, obligarea pârâtei B. și a Sucursalei de Reprezentare și Protocol Olănești la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului din Băile Herculane, jud. Caraș-Severin, înscris în CF nr. y Băile Herculane nr. top. x, temeiul juridic al acțiunii fiind dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. Acțiunea inițială a mai conținut și un petit de evacuare a pârâtelor, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. la a cărui judecare s-a renunțat pe parcursul procesului. La data de 12 noiembrie 2012, reclamanta a formulat o pretinsă completare a acțiunii prin care a solicitat ca, în ipoteza în care nu poate fi admisă cererea sa de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra Corpului B al clădirii prin accesiune imobiliară, pârâta să fie obligată la ridicarea acestuia.

Curtea a considerat că, în mod justificat, instanța nu putea da curs acestei cereri în considerarea ei ca o completare a cererii inițiale întrucât prin obiectul ei juridic și material (referitor la dobândirea prin accesiune a unui drept real) reprezintă în mod evident, o modificare a cererii inițiale (care privea un drept de creanță izvorât din comiterea unui delict civil). Fiind vorba de o modificare esențială a acțiunii - iar nu de una, fără impact asupra cererii inițiale, din cele la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ., formularea ei trebuia făcută fie în termenul prevăzut de acest text (lucru care în cauză nu s-a întâmplat), fie după acest moment dacă exista acordul în acest sens al părților adverse (lucru care, de asemenea, nu a fost dovedit).

Astfel cum în mod corect susține reclamanta, sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale menționate ar fi fost disjungerea cererii modificatoare și dispunerea judecării ei pe cale separată însă, în raport de datele concrete ale cauzei, o atare soluție ar fi condus, oricum, la conexarea ei la cea inițială și la judecarea lor împreună și, în mod cert, tot la o soluție de respingere a acesteia pentru considerentele expuse în continuare. Întrucât instanța a fost legal învestită doar cu soluționarea acțiunii reclamantei având ca obiect un drept de creanță, în mod justificat, constatând că obiectul material al acțiunii este evaluabil în bani, s-a dispus obligarea reclamantei la plata taxei de timbru aferente pretențiilor sale.

Art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (de care se prevalează reclamanta pentru a pretinde că cererea ei este exceptată de la plata taxelor judiciare) nu are aplicabilitate în cauză întrucât vizează procedurile judiciare pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul acestei legi, ipoteză care nu se confirmă câtă vreme reclamanta a finalizat deja o atare procedură anterior declanșării procesului de față și tocmai restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească irevocabilă este cea pe care ea și-a întemeiat prezentele pretenții.

De aceea, Curtea a constatat ca fiind legală și temeinică stabilirea obligației sale de plată a taxelor judiciare în cauză, cu atât mai mult cu cât această dispoziție a instanței, rămasă definitivă prin respingerea cererii de reexaminare - ca procedură prevăzută de legea specială în materie, nu mai poate face obiectul examinării în cadrul căilor de atac ale apelului sau recursului (această abordare din jurisprudența instanțelor naționale fiind confirmată, de dată recentă, și de o decizie de recurs în interesul legii, respectiv Decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În ceea ce privește cuantumul acestei taxe, Curtea a constatat că și discuția în această privință este supusă acelorași rigori procedurale menționate anterior.

Deși prin încheierea din 29 septembrie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin (prin care s-a soluționat cererea reclamantei de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru) ea a fost îndrumată să recurgă la procedurile speciale în materie pentru reducerea sau eșalonarea plății, nu a făcut acest lucru, aspect care împiedică orice discuție în acest sens în faza judecării apelului de față. În ceea ce privește situația procesuală a pârâtei B., prezența sa în proces s-a datorat nu numai desemnării ei ca subiect pasiv prin acțiunea reclamantei ci și asumării calității ei active în proces ca urmare a propriei cereri în pretenții îndreptate împotriva reclamantei (cererea reconvențională), prin care a solicitat ca reclamanta să-i plătească contravaloarea lucrărilor de reparații capitale și extindere la imobilul ce i-a fost retrocedat acesteia.

Cererea a fost întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză prevăzut de art. 997 C. civ. Rezultă, deci, că obiectul ambelor cereri este reprezentat de drepturi de creanță. În ceea ce privește acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de reclamantă, contrar a ceea ce pârâta B. susține - și în acord cu constatarea instanței de fond - Curtea a reținut temeinicia ei pentru următoarele considerente: Odată cu emiterea de către B. a dispoziției din 29 iunie 2007, prin care s-a supus hotărârii judecătorești irevocabile (Sentința civilă nr. 1768 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Caraș-Severin) și a dispus restituirea către reclamanta A. a bunului imobil preluat de la autorii ei în drepturi, înscris în CF x nr. top x), potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, era obligată să-l pună deîndată la dispoziția acesteia în starea în care se afla.

Acest lucru era impus și de dispozițiile art. 19 al aceleiași legi, câtă vreme construcția adăugată nu era un corp de sine stătător. Simplul fapt că în cursul procesului nu s-ar fi administrat proba expertizei care să stabilească întinderea exactă a imobilului preluat de stat (care se susține că trebuia restituit fără luarea în considerare a părții noi adăugate de stat construcției inițiale), nu poate fi considerată o apărare legitimă a pârâtei din moment ce textul precitat este neechivoc și câtă vreme restituirea în natură nu poate fi refuzată, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, decât dacă suprafața adăugată sau lucrările efectuate au condus la dublarea suprafeței inițiale a imobilului preluat, ceea ce niciodată pârâtele nu au susținut și nici dovedit.

Din această cauză, refuzul pârâtelor de a-i restitui efectiv reclamantei imobilul retrocedat, chiar lipsit de rea credință, are natura unui fapt ilicit ce permite antrenarea răspunderii lor civile delictuale în condițiile art. 998 și următoarele C. civ. Nu lipsit de relevanță este și faptul că la această situație s-a ajuns și prin omisiunea reclamantei de recurgere cu celeritate la mijloacele legale adecvate. Este, de asemenea, evident că pentru perioada situată după emiterea deciziei de restituire (29 iunie 2007) și până la predarea efectivă a imobilului (15 iulie 2011), reclamanta a fost pe nedrept lipsită de folosința lui, fiindu-i astfel încălcat un drept subiectiv cu caracter patrimonial.

Reclamanta și-a evaluat pretențiile la nivelul echivalent lipsei exploatării imobilului ca unitate de turism cu clasificare de 4 stele (pe care susține că ar fi putut-o dobândi dacă ar fi avut imobilul în posesie) sau, cel puțin, de 3 stele (cât a fost la momentul deciziei de restituire, fiind degradat apoi la cea de două stele prin neglijența pârâtelor). Expertiza efectuată în cauză a propus diferite moduri de evaluare a imobilului ținând cont de solicitările ambelor apelante, respectiv atât ca imobil ce putea avea destinația de locuință (astfel cum susține B. că a avut la momentul preluării lui), cât și ca unitate de turism: vilă turistică sau hotel de 2, 3 sau 4 stele.

Curtea a constatat că imobilul în discuție (fostă casă nr. 45 din D.S., fostă V.V., fostă V.M., actuală V.B.), avea la momentul deciziei de retrocedare destinația de unitate de turism, iar nu de locuință familială - astfel încât exploatarea ei comercială dorită de către reclamantă după acel moment ar fi fost posibilă. Dintre reperele de evaluare avute în vedere de expertiza efectuată în apel în raport cu situația concretă a imobilului la momentul emiterii deciziei de retrocedare, cel mai adecvat este cel al imobilului ca unitate de turism de 3 stele, aspect constatat atât de cei trei experți evaluatori din apel cât și de expertul de la instanța de fond.

Nu poate fi avută în vedere situația imobilului ca unitate de turism de 2 stele (întrucât descalificarea lui ulterioară s-a datorat pârâtelor care, deși nu l-au restituit reclamantei, au neglijat întreținerea lui), dar nici ca unitate de turism de 4 stele - cum susține reclamanta - întrucât ea nu a produs nici o dovadă care să demonstreze posibilitatea reală de a fi putut obține o clasificare superioară, ceea ce face ca pretențiile sale în acest sens să aibă un caracter incert.

Deși - astfel cum s-a susținut - toți experții au fost de acord asupra clasificării imobilului ca unitate de 3 stele, precum și asupra gradului de ocupare în perioada dintre restituirea scriptică și cea efectivă (așa cum el rezultă din datele ce le-au fost puse la dispoziție de Institutul Local de Statistică, diferența de valoare a despăgubirii dintre opinia majoritară (experții O. și M.) și opinia minoritară (expert H.) se datorează aprecierii diferite a categoriei unității de turism în care se încadrează imobilul. Suma de 495.398 lei calculată de primii doi experți ca echivalent al lipsei de folosință a avut în vedere indicii globali de utilizare a capacității de cazare în funcțiune (primul rând al tabelului III de la dosar apel) care s-a calculat pentru toate categoriile de unități turistice (aici fiind incluse și hotelurile, motelurile, hostelurile, vilele turistice, bungalourile, popasurile turistice, taberele de elevi și preșcolari și pensiunile turistice).

Evaluarea făcută de cel de al treilea expert a stabilit ca despăgubire suma de 291.000 lei care a avut în vedere criteriul realist al situației - necontestate - a imobilului ca vilă turistică, pentru care există menționați în același tabel (rândul 6) indici distincți, motiv pentru care instanța de apel a apreciat că aceasta este suma care se cuvine a-i fi acordată reclamantei cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilului, iar nu suma anterioară menționată care se întemeiază pe repere inadecvate. Această cauză impune schimbarea, pe cale de consecință, a sentinței tribunalului.

În ceea ce privește modul de soluționare a cererii reconvenționale, Curtea a constatat că instanța de fond a analizat în mod legal și temeinic aspectele de excepție invocate în contra acesteia de către reclamantă, nu însă și întinderea despăgubirilor recunoscute în beneficiul pârâtei B. Având a analiza aceste excepții reiterate în apel de reclamantă cu privire la cererea reconvențională, Curtea a constatat - la fel ca și instanța de fond - că ele sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente: În primul rând, excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei B. în cererea sa în despăgubire nu se confirmă în cauză având în vedere că, prin Protocolul nr. 1196 din 9 mai 1996, acesteia i-a fost transferat de către SC H. SA dreptul de administrare a imobilului în litigiu (ce este circumscris obiectului său legal de activitate, conform H.G.

nr. 265/2005 și H.G. nr. 60/2005). Bunurile transmise, intrând în patrimoniul său, conform art. 5 din Legea nr. 15/1990, pârâta este recunoscută ca proprietară a acestora. Dreptul dobândit ca atare - recunoscut și în doctrină și jurisprudență ca un drept real, chiar dacă imperfect - îi conferă și dreptul de a valorifica orice creanță izvorâtă din propriile acte sau fapte juridice sau din cele ale autorilor săi în drepturi, câtă vreme acest lucru este făcut în respectul condițiilor și termenelor legale. Recunoașterea acestei calități procedurale active în persoana pârâtei B. legitimează, de altfel, și prezența sa în calitate de pârâtă în acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta A., ambele categorii de pretenții fiind rezultate din procesul de administrare și exploatare a imobilului al cărui titular de fapt și de drept a fost această pârâtă.

Prezența în proces a Statului Român s-ar fi impus doar dacă cererile deduse judecății ar fi vizat dreptul de proprietate sau un alt drept real (aspect ce rezultă din corecta observare a dispozițiilor art. 12 alin. (4) teza a 2-a din Legea nr. 213/1998), motiv pentru care, în mod justificat, instanța de fond a respins cererea pârâtei de arătare a titularului dreptului în persoana statului, din moment ce cererile nu au un atare obiect.

În al doilea rând, cererea reconvențională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire și extindere a imobilului retrocedat nu este prescrisă, întrucât acceptarea de către reclamantă a faptului ca pârâta să rămână în posesia imobilului până la clarificarea neînțelegerilor privind întinderea imobilului ce trebuia restituit a făcut ca dreptul la acțiune al pârâtei să se nască din momentul în care această clarificare a avut loc și în care s-a produs predarea lui faptică (15 iulie 2011). În raport cu această dată rezultă că, formularea la data de 9 noiembrie 2010 (deci anterior predării) a cererii reconvenționale, în mod corect a fost considerată de către instanța de fond ca actuală, iar nu prescrisă.

În al treilea, rând acțiunea reconvențională nu este prematură prin neîndeplinirea în cauză a procedurii prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., ținând cont că, atât în jurisprudență cât și în doctrină, acțiunile în revendicarea unui imobil sau în pretenții izvorâte din valorificarea lui nu au, din punct de vedere subiectiv, natura unor litigii comerciale ci a unor litigii eminamente civile, chiar dacă una sau ambele părți sunt comercianți. În ceea ce privește apărările pe excepție, ale reclamantei, Curtea a constatat că nici excepția inadmisibilității cererii reconvenționale pentru indicarea unor temeiuri juridice inadecvate - în opinia sa - nu este fondată.

În acest sens, reclamanta susține că singura posibilitate legală de desdăunare a celor ce invocă pretenții bănești în legătură cu imobilele restituite foștilor chiriași este cea prevăzută de art. 48 alin. (1) coroborat cu art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care recunosc legitimitatea unor atare pretenții doar chiriașilor din aceste imobile și doar pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătățirile necesare și utile. În opinia sa, invocarea ca temei al cererii reconvenționale a altor dispoziții este neavenită și nu poate da dreptul la despăgubiri.

Curtea constată că o atare susținere nu poate fi primită întrucât, deși Legea nr. 10/2001, pentru a-i proteja - și în acest fel - pe chiriași consacră în beneficiul lor o astfel de acțiune în justiție, nu înseamnă că ea are căderea de a exclude alte acțiuni similare, bazate pe dreptul comun (cum este și cea în discuție) ale altor categorii de deținători de imobile care, la fel ca și chiriașii, au învestit în acestea. În fapt, procedura la care se referă textele amintite nu este decât o formă particularizată a instituției juridice a îmbogățirii fără just temei. O interpretare contrară ar presupune din punct de vedere procesual încălcarea dreptului de acces la justiție iar, din punct de vedere material, absența oricărei posibilități de reparație pentru situațiile de îmbogățire fără justă cauză.

În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 997 C. civ. (pe care pârâta B. le-a indicat în precizările făcute după formularea cererii inițiale) sunt în măsură să justifice demersul său în justiție. Potrivit acestui articol, cel căruia i se face restituirea trebuie să îl despăgubească pe posesorul, chiar și de rea credință, pentru toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului său care au crescut prețul lui.

Cu referire la datele concrete ale cauzei se reține că ipoteza cheltuielilor de conservare nu este aplicabilă în dosar, întrucât prin natura lor, actele de conservare presupun acele măsuri care au drept scop ocrotirea și păstrarea unui drept patrimonial sau preîntâmpinarea pierderii lui ori, în cauză cheltuielile solicitate de pârâta B. se susține că au fost făcute pentru sporirea gradului de exploatare al lui conform destinației sale comerciale (de spațiu de cazare pentru turiști), ceea ce reprezintă esența unor acte de administrare a bunului, situație neîncadrabilă în dispozițiile art. 997 C. civ. Rămâne, deci, în discuție în raport cu acest temei de drept al cererii reconvenționale, ipoteza cheltuielilor care au sporit valoarea imobilului.

Din acest punct de vedere, Curtea a reținut, conform propriilor susțineri făcute de pârâtă în cererea sa (dosar de fond), că lucrările a căror contravaloare o solicită sunt cele efectuate de antecesorul ei în drepturi (statul) în anul 1985. Contrar susținerilor reclamantei, Curtea a constatat că la momentul efectuării lucrărilor, Statul era proprietar și fără înscrierea în CF, lucru ce rezultă din dispozițiile coroborate ale art. 3 din Decretul nr. 92/1950 și art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. Conform Memoriului general ce are la bază Proiectul nr. 2619/1985 au fost executate două categorii de lucrări: una ce a vizat modernizarea corpului B al clădirii și o a doua ce a vizat extinderea vilei.

În prima categorie de lucrări au fost incluse cele de creare a unui hol în zona accesului, cele de reamenajare a spațiilor de cazare de la parter și de amenajare a unor spații recreative, cele de modernizare a sălii de mese, a spațiilor pentru accesul personalului, a grupurilor sanitare, cele de reamenajare și recompartimentare a unor spații de cazare de la etaj, de dotare a fiecărei camere cu baie, de refacere a instalațiilor electrice și de încălzire și cele de finisare interioară și exterioară a zugrăvelii. Din observarea naturii acestor lucrări rezultă că prin efectuarea lor s-a urmărit realizarea condițiilor necesare pentru exploatarea comercială în condiții de maxim profit a acestui imobil.

Costul acestor lucrări necesare și utile (în raport de destinația și clasificarea imobilului) nu pot fi puse în sarcina reclamantei, întrucât ele s-au acoperit în timp prin veniturile atrase din exploatarea în condiții profitabilitate a acestui bun. Plata contravalorii lor nu poate fi suportată în prezent de reclamantă și pentru aceea că aceste lucrări s-au uzat fizic în timp, dovadă fiind și faptul că aceleași tipuri de lucrări au trebuit să fie refăcute în anii 2004 - 2007 pe cheltuiala SC D. SA (cu care pârâta B. a încheiat în 24 ianuarie 2002 un contract de prestări servicii).

Starea de uzură a imobilului, necesitatea efectuării lucrărilor, cât și contravaloarea acestora de 213.032 lei (la a cărei plată a fost obligată pârâta B. și Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești) au fost irevocabil stabilite prin Decizia civilă nr. 62/A din 18 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială în Dosar nr. x/115/2007, în șnur cu Decizia civilă din 5 aprilie 2012 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție București (dosar apel), hotărâri care s-au bazat pe suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză (dosar). Prin această hotărâre a fost menținută sentința Tribunalului Caraș-Severin sub aspectul obligării SC D. SA să plătească B. suma de 257.199,83 lei (deci o sumă mai mare decât cea pe care ea trebuie să o plătească celei dintâi).

Prin urmare, B. are deja un titlu care o îndreptățește la primirea contravalorii lucrărilor menționate. Dacă pentru aceste lucrări pârâta B. nu poate pretinde și primi de la reclamantă contravaloarea lor, nu același lucru se poate constata însă în privința lucrărilor de extindere la imobil efectuate în același an 1985 în baza Proiectului nr. 2618/1985 care, în mod evident, au sporit valoarea imobilului și care, potrivit art. 997 C. civ. fac, în mod justificat, temeiul despăgubirii acesteia. Aceste lucrări au condus la edificarea unor spații noi, atât în corpul vechii clădiri cât și în continuarea lui, fiind compuse din cabinete medicale, de electroterapie și de hidroterapie, săli de masaj, bazin termal acoperit, bazin descoperit și terasă.

Valoarea lucrărilor de extindere la imobil a fost apreciată de experții O. și M., prin opinie comună, la suma de 251.071 lei (dosar apel) - constatându-se și aceea că ele nu pot fi ridicate de pe teren - iar în opinia separată a expertului H., la suma de 278.870 lei. Instanța, comparând cele două valori, a considerat ca justificată această din urmă sumă întrucât în stabilirea ei expertul a luat în analiză toate actele întocmite cu ocazia efectuării lucrărilor (atâtea câte au existat) el apreciind că valoarea poate fi, oricum, stabilită și prin "Metoda indicilor", spre deosebire de ceilalți doi experți care au stabilit valoarea în baza situației din teren și nu pe baza unor acte și/sau documente întrucât părțile nu le-au prezentat (dosar apel).

Rezumând cele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea a constatat că partea din criticile conținute în apelurile reclamantei și pârâtei ce poartă asupra întinderii despăgubirilor solicitate prin cererile lor este justificată, motiv pentru care aceste apeluri vor fi admise și va fi schimbată în parte sentința în sensul că, păstrând ca legală soluția de admitere în parte atât a acțiunii principale cât și a cererii reconvenționale, pârâtele vor fi obligate să plătească reclamantei A. suma de 291.000 lei iar, aceasta să le plătească pârâtelor suma de 278.870 lei, cu titlu de despăgubiri. Păstrarea dispozițiilor din sentință și sub aspectul modului de imputare a cheltuielilor de judecată este justificată de aplicarea corectă a art. 276 C. proc.

civ. de către instanța de fond (în raport cu admiterea în parte a ambelor cereri dar și de caracterul necesar și rezonabil al acestora astfel cum a fost definit în jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului), motiv pentru care apelul reclamantei sub acest aspect a fost considerat ca nefondat. În ceea ce privește apelul intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat ca fiind nefondat, întrucât el vizează obligarea sa la plata despăgubirii față de reclamantă ori, în dispozitivul sentinței nu există o atare obligație pozitivă impusă în sarcina lui, singurele părți obligate la despăgubiri fiind instituțiile pârâte. De aceea, cu excepția dispozițiilor referitoare la întinderea despăgubirilor pe care reclamanta și pârâtele și le datorează reciproc, pe care Curtea le schimbă, toate celelalte dispoziții ale sentinței urmează a fi păstrate ca fiind legale și temeinice.

În raport cu cheltuielile efectuate în dosar de către părți și cu admiterea doar în parte a pretențiilor lor, în baza art. 276 C. proc. civ. Curtea a obligat pârâta apelantă B. să plătească reclamantei apelante A. suma de 5.000 lei cheltuieli parțiale de judecată (compuse din cheltuieli efectuate pentru plata onorariilor de avocat, onorariilor de expert, pentru plata taxelor judiciare și a cheltuielilor de deplasare). Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamanta A., cât și pârâta B. 1. Recurenta-reclamantă A., critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865. Recurenta-reclamantă precizează că motivele de recurs vizează, în esență, trei aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, referitoare la modul de soluționare a apelului sub aspectul excepțiilor invocate cu privire la cererea reconvențională și în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

S-a invocat, astfel, greșita respingere a apelului reclamantei împotriva sentinței tribunalului în partea referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei pârâte reconvenționale B.; greșita respingere a apelului reclamantei împotriva sentinței tribunalului în partea referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la pretențiile reclamantei-pârâte reconvenționale B. Cu referire la cheltuielile de judecată s-a invocat greșita soluționare a apelului reclamantei cu privire la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanță. Curtea de apel a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ. de la 1865, deși la dosar se găsesc înscrisurile care atestă cheltuielile efectuate de reclamantă în primă instanță, în sumă de 29,686 lei, compuse din onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru, onorariu de expertiză și cheltuieli de deplasare, centralizate cu notele scrise depuse la notar. Ca atare, instanța de apel avea obligația de a verifica în ce măsură compensarea făcută de prima instanță a ținut seamă de aceste cheltuieli prin comparație cu cheltuielile de judecată efectuate de reclamanta pârâtă reconvențională și dovedite în dosar. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, sentința Tribunalului Caraș-Severin nu se referă la niciun calcul care să conducă la rezultatul compensării integrale a cheltuielilor de judecată.

De aceea, soluția de respingere a apelului sub aspectul cheltuielilor de judecată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865. Decizia Curții de Apel Timișoara este criticabilă și sub aspectul modului de acordare în favoarea apelantei reclamante a cheltuielilor parțiale de judecată, de 5.000 lei, efectuate în apel. La dosar se găsesc înscrisurile care dovedesc suportarea de către apelanta reclamantă a cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 38.296 lei constând în onorariul de avocat, onorariul de expertiză, onorariul expertului asistent și taxa judiciară de timbru. Aceste cheltuieli au fost centralizate prin notele scrise datate 6 octombrie 2014, în care au fost reluate și cheltuielile de primă instanță.

Acordând cheltuieli parțiale de 5.000 lei, Curtea de Apel Timișoara ar fi trebuit să efectueze un calcul care să conducă la acest rezultat, calcul care nu se regăsește în motivarea deciziei recurate. Acordarea cheltuielilor de judecată este motivată exclusiv pe caracterul necesar și rezonabil al acestora, dar nu se menționează în mod explicit vreo reducere a unora dintre ele. Prin urmare, ar fi trebuit ca aceste cheltuieli din apel să fie luate în calcul proporțional cu admiterea pretențiilor reclamantei, iar compensarea să fie făcută prin luarea în calcul a cheltuielilor efectuate de reclamanta-pârâtă reconvențională în limita admiterii pretențiilor acesteia. Diferența rezultată în favoarea reclamantei trebuia să îi fie acordată, dar calculul ei nu a fost efectuat de prima instanță.

În consecință, sub aspectul în discuție, Curtea de Apel Timișoara a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 276 C. proc. civ. de la 1865, pronunțând o soluție nelegală. În recurs, la data de 26 martie 2015, s-a înregistrat la dosarul cauzei o cerere intitulată "Precizări", prin care recurenta reclamantă A. a arătat că înțelege să își restrângă motivele de recurs la cele care se referă la acordarea cheltuielilor de judecată. A precizat, totodată, că nu mai susține criticile din recurs referitoare la soluția dată de curtea de apel asupra apelului reclamantei în privința cererii reconvenționale. La termenul de judecată din 26 martie 2015, Înalta Curte a luat act de conținutul precizărilor privind restrângerea motivelor de recurs formulate de recurenta reclamantă, aspect față de care a constatat că aceasta nu mai datorează taxa judiciară de timbru în faza procesuală a recursului.

Față de această situație, examinând recursul declarat de recurenta reclamantă în limitele precizate, respectiv, doar cu privire la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză, Înalta Curte constată următoarele: O primă critică de recurs vizează nelegalitatea soluției de respingere a apelului reclamantei cu privire la modul de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanță, soluția fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. Înalta Curte constată, sub acest aspect, că prima instanță a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză în baza art. 276 C. proc. civ. Instanța de apel a dispus păstrarea dispozițiilor din sentință sub aspectul modului de imputare a cheltuielilor de judecată, fiind justificată de aplicarea corectă a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ. de către prima instanță de fond (în raport cu admiterea în parte a ambelor cereri dar și de caracterul necesar și rezonabil al acestora astfel cum a fost definit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului). Înalta Curte amintește că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. În cazul în care există cereri ale ambelor părți, admise în parte, ca și în cazul de speță, instanța va compensa, după caz, în întregime sau doar în parte, cheltuielile de judecată. În speță, părțile au o dublă calitate, de reclamanți și de pârâți, astfel încât ele suportă împreună cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu judecarea litigiului, caz în care se impune compensarea lor în raport cu valoarea pretențiilor admise.

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat legea, apreciind ca oportună măsura compensării cheltuielilor de judecată dispusă de către prima instanță de fond, în speță fiind respectate condițiile art. 276 C. proc. civ. Argumentul că sentința tribunalului nu se referă la niciun calcul care să conducă la rezultatul compensării integrale a cheltuielilor, nu poate fi primit direct în recurs, în condițiile în care nu a fost formulat ca și motiv de critică în apel, pentru ca instanța să-l poată verifica și pentru ca să poată fi supus controlului judiciar în recurs. Recurenta-reclamantă susține, în continuare, că decizia curții de apel este criticabilă și sub aspectul modului de acordare în favoarea acesteia a cheltuielilor parțiale de judecată, de 5.000 lei, efectuate în apel.

Curtea de Apel Timișoara ar fi trebuit să efectueze un calcul care să conducă la acest rezultat, calcul care nu se regăsește în motivarea deciziei recurate. Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., privind compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, având în vedere că cu excepția dispozițiilor referitoare la întinderea despăgubirilor pe care reclamanta și pârâtele și le datorează reciproc, și pe care curtea de apel le-a schimbat ca și cuantum, a păstrat toate celelalte dispoziții ale sentinței. Dar, făcând o compensare parțială a cheltuielilor, proporțional cu pretențiile admise, pentru diferență a aplicat regula de drept comun instituită prin art. 274 C. proc.

civ., și a dispus obligarea părții care a făcut cheltuieli mai mici la suportarea diferenței respective în favoarea celeilalte părți. În aceste condiții, curtea de apel a obligat pârâta apelantă B. să plătească reclamantei apelante suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel. În consecință, curtea de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 276 C. proc. civ., pronunțând o soluție legală, situație în care, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei A. va fi respins, ca nefondat. În ceea ce privește cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte o respinge față de soluția de respingere a recursului reclamantei, situație în care nu pot fi acordate cheltuielile de judecată, partea care le solicită fiind în culpă procesuală.

Recurenta-pârâtă B. solicitat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se dispună admiterea recursului său, iar în temeiul art. 312 alin. (3), pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se modifice în tot decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de aceasta împotriva Sentinței civile nr. 2503 din 3 decembrie 2012 pronunțată de către Tribunalul Caraș-Severin și respingerea apelului declarat de către reclamanta A. Cu privire la cererea de recurs formulată de pârâta B., înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 12 februarie 2015, recurs depus la poștă la data de 9 februarie 2015 (conform ștampilei de pe plicul poștal - atașat la dosarul de recurs), Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția de tardivitate, în raport de dispozițiile art. 301 C. proc.

civ. Conform acestor dispoziții legale, termenul de recurs este de 15 zile și se socotește de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. În speță, hotărârea recurată este Decizia civilă nr. 177 A din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Dovada de comunicare a acestei hotărâri se află la dosarul instanței de apel, iar potrivit acesteia, comunicarea hotărârii către apelanta pârâtă B. s-a făcut la data de 21 ianuarie 2015. Termenul legal de recurs socotit pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ., s-ar fi încheiat la data de 6 februarie (o zi lucrătoare de vineri a acelei săptămâni).

Partea nu a depus la dosar înscrisuri în combaterea acestei situații evidente, astfel cum i s-a dat posibilitatea de către instanța de recurs, la solicitarea acesteia. Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 103 C. proc. civ., neexecutarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În speță, recurenta pârâtă nu a solicitat instanței repunerea în termenul de recurs, cerere prin care ar fi putut dovedi că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa să-l respecte, astfel că partea a fost decăzută din dreptul de a exercita calea de atac.

Dispozițiile legale referitoare la termenul pentru exercitarea recursului au caracter imperativ, astfel încât nerespectarea termenului atrage sancțiunea decăderii părții din acest drept, cu consecința respingerii, ca tardiv, a recursului formulat în aceste condiții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 177 A din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 octombrie 2015. Procesat de GGC - CL