ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 458/2016

Asupra cererii de

față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 6 București la data de 15 noiembrie  2010 sub nr. x/303/2010,

reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București prin primar general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va

pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei reprezentând valoarea

totală a daunelor compensatorii ca urmare a transformării daunelor cominatorii

stabilite prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie  2007 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006

îndreptată prin încheierea din data de 22 aprilie 2009, calculate de la data de

14 noiembrie  2007 și până la emiterea dispozițiilor primarului Municipiului

București cu privire la imobilele situate în București, sector 1; B; București,

sector 3, în cuantum actual de 100.000 lei, cu obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

4030 pronunțată la 27 mai 2011 de Judecătoria sectorului 6 București, a fost

admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților

suma de 100.000 lei, reprezentând daune cominatorii calculate pe perioada 14

noiembrie 2007 - 27 mai 2011, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

Prin Decizia civilă nr.

504/R din 22 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

au fost admise recursurile formulate împotriva sentinței civile nr. 4030 din 27

mai 2013 pronunțate de Judecătoria sector 6 București, a fost casată sentința

civilă recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanței.

Prin sentința civilă nr.

7476 din 13 septembrie  2013, Judecătoria sector 6 București a respins ca

neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanții A., B., C., D., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Prin Decizia civilă nr.

192/A din 19 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.

7476 din 13 septembrie  2013.

Recursul declarat de

reclamanți împotriva acestei hotărâri, a fost respins prin Decizia civilă nr. 812

din 01 septembrie  2015 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 5 octombrie 2015, revizuenții A., B., C. și D. au solicitat revizuirea acestei

decizii, susținând că este potrivnică Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea cererii,

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenții au

susținut următoarele:

În ce privește

admisibilitatea cererii de revizuire, revizuenții susțin că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, condiția

identității de părți este îndeplinită, cele două litigii având ca părți

Municipiul București, prin primar general (în calitate de pârât) și A., B., C.,

D. (în calitate de reclamanți).

În ce privește cea

de-a doua condiție - identitatea de obiect, din examinarea dispozitivelor hotărârilor,

reiese că după ce o instanță de judecată a aplicat pârâtului sancțiunea plății de

daune cominatorii pentru neeexecutarea obligațiilor, o altă instanță nu a recunoscut

efectul acestei hotărâri.

Astfel, prin Decizia civilă

nr. 3919 din 12 iunie 2008, instanța a menținut obligația intimatului-pârât de

a soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub sancțiunea

de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere; prin decizia

supusă revizuirii (Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015), instanța de

recurs a negat dreptul revizuienților-reclamanți de a obține daunele

compensatorii de la intimatul-pârât pentru neemiterea dispoziției de restituire

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este notoriu faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 20 din 12

decembrie 2005 că în situația hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus

obligarea la daune cominatorii care nu pot fi puse în executare, din cauza

caracterului lor incert și nelichid, este necesar, în prealabil, să se stabilească,

după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă

prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu

consecința transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

Contrar deciziei instanței

supreme, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel București, prin Decizia civilă

nr. 812 din 01 septembrie 2015 (care face obiectul revizuirii), nu a recunoscut

dreptul revizuienților-reclamanți, în calitate de creditori ai "obligației

de a face" stabilită prin titlu executoriu ce nu poate fi pus în aplicare,

de a solicita transformarea daunelor cominatorii acordate prin Decizia civilă nr.

747 din 14 noiembrie 2007 și menținute prin Decizia civilă nr. 3919 din 12

iunie 2008, în daune compensatorii, care să asigure repararea prejudiciului

efectiv cauzat prin pasivitatea culpabilă a intimatului-pârât. Decizia civilă nr.

3919 din 12 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație șl Justiție (care

este anterioară deciziei ce se solicită a fi revizuită) are autoritate de lucru

judecat față de Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie  2015 a Curții de Apel

București.

Cât privește cea de-a

treia condiție și anume identitatea de cauză juridică, temeiul de drept este

același, fiind invocate dispozițiile art. 1073 C. civ. și ale Legii nr. 10/2001,

cele două acțiuni având aceeași cauză, respectiv neexecutarea culpabilă de

către intimatul-pârât a obligațiilor stabilite de Legea nr. 10/2001, din care

derivă dreptul la dezdăunare a revizuenților-reclamanți.

Pe cale de

consecință, în speță sunt întrunite condițiile legale pentru incidența

motivului reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Pe fondul cererii de

revizuire, revizuenții susțin următoarele:

Prin Decizia civilă nr.

3919 din 12 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut în tot

hotărârea din apel, adică Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007, în

considerentele căreia s-a statuat că "daunele cominatorii, la care a fost

obligat intimatul-pârât, prin natura lor reprezenta o sancțiune a debitorului,

în cazul neexecutării obligației ce îi incumbă.

Dat fiind caracterul

incert și nelichid al daunelor cominatorii acordate prin hotărâre

judecătorească, instanța de recurs avea obligația stabilirii sumei ce

reprezintă prejudiciul efectiv cauzat revizuenților prin întârzierea

executării, iar nu să respingă cererea, cu motivarea eronată că prejudiciul

invocat nu este cert.

În aceste condiții,

este necesar să se înlăture nelegalitatea produsă ca urmare a soluționării

diferite a aceleiași cauze prin hotărâri contradictorii, cu nesocotirea

autorității lucrului judecat.

Concluzia nefondată a

instanței de recurs, în sensul că nu ar fi fost probat caracterul cert al prejudiciului

suferit de revizuenții-reclamanți prin neexecutarea de către intimatul-pârât a

obligației de soluționare a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

este urmarea ignorării înscrisurilor administrate de părți care dovedeau că

sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca notificarea să fie

soluționată prin restituirea imobilului.

Prin Decizia civilă nr.

3919 din 12 iunie 2008, Înalta Curte a confirmat legalitatea măsurii

sancționării intimatului-pârât prin plata de daune cominatorii, tocmai pentru

că, verificând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, a

concluzionat că revizuenții au fost prejudiciați prin atitudinea culpabilă a

intimatului-pârât.

Așa fiind, în

virtutea rolului activ, instanța de recurs avea posibilitatea de a verifica

dacă revizuenții-reclamanți erau îndreptățiți la restituirea imobilului,

procedând la analiza înscrisurilor din dosarul administrativ al notificării,

iar în urma constatării îndeplinirii condițiilor legale, să statueze asupra

existenței prejudiciului cert.

În lumina celor

evocate, în mod inevitabil se ridică problema existenței speranței legitime a

revizuenților-reclamanți de redobândire a bunului în materialitatea lui și a

unei despăgubiri materiale, deoarece Statul Român este singurul răspunzător

pentru prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă și apoi prin închirierea imobilului.

Deși prin Deciziile civile

nr. 3919 din 12 iunie 2008 și nr. 747 din 14 noiembrie 2007, pronunțate în Dosarul

nr. x/3/2006, nu s-a dispus retrocedarea imobilului în patrimoniul revizuenților-reclamanți,

prin aceste hotărâri s-a născut speranța legitimă că prin soluționarea

notificării își pot redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului ce

formează obiectul notificării.

Ori, atâta vreme cât

intimatul-pârât refuză în mod nejustificat mai bine de 14 ani să soluționeze

cererea revizuențîlor-reclamanți, fie chiar prin emiterea unei dispoziții de

respingere (care să poată fi atacată ulterior în instanță), se încalcă în mod

sistematic dreptul acestora la soluționarea pretențiilor lor într-un termen

rezonabil, precum șl liberul acces la justiție, drepturi protejate de Curtea Europeană

a Dreptului Omului.

Practica judiciară

creată la nivelul instanțelor (de exemplu, Decizia nr. 8327 din 15 octombrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) a statuat în numeroase

rânduri că este rolul și obligația organelor statului, ca în respectarea

dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție să-și

construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea

hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor

fizice.

În atare condiții,

apare ca fiind nelegală motivarea instanței de recurs că revizuenții-reclamanți

nu au suferit un prejudiciu efectiv, deoarece intimatul-pârât nu era obligat să

restituie imobilul, ci doar să soluționeze notificarea. În literatura juridică

s-a subliniat în mod constant faptul că daunele cominatorii nu au nicio

legătură cu prejudiciul încercat de creditor datorită neexecutării obligației

de către debitor, ele neavând caracter reparator, ci mai degrabă caracterul

unei pedepse civile, tocmai prin amenințarea pe care o reprezintă pentru

debitorul obligației de executat.

Pe cale de

consecință, prejudiciul suferit de revizuenții-reclamanți are o dublă cauză: pe

de o parte, nesoluționarea timp de 14 ani a notificării formulate în baza unei

legi speciale instituite de stat tocmai pentru reparația unui alt prejudiciu

produs de stat în trecut, iar pe de altă parte, nerespectarea Deciziei civile nr.

3919 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de obligare a

intimatului-pârât să execute obligațiile ce îi incumbă în temeiul legii, sub

sancțiunea de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Nesocotind

probatoriul și autoritatea de lucru judecat a deciziei anterior menționate,

instanța de recurs, în mod nelegal, a judecat cererea fără a cerceta condițiile

privind deținerea titlului de proprietate și calitatea de persoane îndreptățite

a revizuienților-reclamanți.

Față de înscrisurile

depuse la dosar, instanța de recurs trebuia să constate că autorul

revizuienților-reclamanți a pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire

dreptul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul notificării.

Referitor la

întinderea concretă a prejudiciului, aceasta a fost probată și precizată în fața

instanței de fond, prin depunerea unei cereri precizatoare la termenul de

judecată din data de 13 septembrie 2013, prin evaluarea prejudiciului la suma

de 279.719 lei, urmare a administrării unui raport de expertiză judiciară

tehnică evaluatorie.

Al doilea element al

răspunderii civile delictuale - fapta ilicită a intimatului-pârât derivă din

durata excesiv de lungă a nesoluționării notificării.

Faptul că legea nu

instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul legal, nu

are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a

emite în termen decizie sau dispoziție motivată și nu poate lipsi persoana

îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o

îndreptățește.

Fapta ilicită a

intimatului-pârât constă și în deținerea imobilului în litigiu, iar omisiunea

intimatului-pârât de a răspunde la notificare în termenul legal corelată cu

păstrarea pe o perioadă de 14 ani au generat lipsirea revizuienților-reclamanți

de exercițiul folosinței tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui

bun le poate asigura titularului dreptului.

Lipsa răspunsului

intimatului-pârât echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că

nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Instanța de recurs a

ignorat Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008 a înaltei curți de casație șl

justiție, care se bucură de autoritate de lucru judecat, obligatorie pentru

instanțele ulterioare, prin care s-a stabilit temeinicia daunelor cominatorii

solicitate de revizuienții-reclamanți.

O astfel de abordare

din partea instanței de recurs, este în totală contradicție cu spiritul legii,

obligând revizuienții-reclamanți să aștepte la nesfârșit emiterea unei

dispoziții motivate, soluționarea notificării putând fi amânată sine d/e de

către intimatul-pârât, acesta nefiind constrâns în niciun fel la executarea

obligației.

Instanța de recurs a

pronunțat o soluție nelegală și contradictorie, întrucât nu a observat că în

speță este vorba tocmai despre neîndeplinirea în mod culpabil de către

intimatul-pârât a obligației instituite în sarcina sa prin titlul executoriu,

de perioada îndelungată în care revizuienții-reclamanți s-au aflat în imposibilitate

de a-și exercita în mod efectiv prerogativele dreptului de proprietate asupra

imobilului la care au dreptul și de a dispune de imobil astfel cum doresc.

Mai mult, în ceea ce

privește nerespectarea de către intimatul-pârât a termenului de 60 zile în care

trebuia soluționată notificarea, cât și momentul de la care curge acest termen

imperativ, aspecte cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

pronunțat în Decizia nr. 3919 din 12 iunie 2008, în raport cu care de solicită

revizuirea.

Prin pronunțarea unor

hotărâri contradictorii au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Befan contra României,

Hotărârea din 6 decembrie 2007), care statuează că soluțiile total

contradictorii pronunțate de aceeași instanță (Curtea de Apel București) asupra

aceleiași chestiuni de drept, în situația în care soluțiile dispuse sunt

definitive și irevocabile, încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului

Omului. De asemenea, a fost încălcat de către autoritatea judecătorească art. 14

din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12.

La termenul din 25

februarie 2016, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția

inadmisibilității cererii de revizuire, pe care o va analiza cu prioritate,

față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru

considerentele care succed.

Revizuirea, fiind o

cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de

strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în

cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei

cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele

pe care se întemeiază.

Prin urmare, în

cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de

admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează

chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei

hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a

unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, dacă

există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de

grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceiași calitate.

Rezultă

că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă atunci când

hotărârea a cărei anulare se solicită a nesocotit puterea de lucru judecat a

unei alte hotărâri, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv ambele

hotărâri să fie pronunțate în una și aceeași pricină, având același obiect,

aceeași cauză și aceleași părți.

Rațiunea

reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea

puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare

diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect

și aceleași părți.

Așa fiind, una dintre

condițiile existenței cazului de revizuire în discuție vizează tripla

identitate de părți, obiect și cauză, între litigiile în care s-au pronunțat

hotărârile pretins contradictorii.

Revizuenții au

solicitat revizuirea Deciziei nr. 812 din 01 septembrie 2015 a Curții de Apel

București,

în

temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., susținând că este

potrivnică Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008

a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Norma cuprinsă în art.

322 pct. 7 C. proc. civ. deschide părților calea revizuirii, cale extraordinară

de atac, de retractare și nedevolutivă, pentru cazul în care există hotărâri

definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite,

în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, f

undamentul acestui

caz de revizuire constând în respectarea principiului autorității de lucru

judecat.

În cauza dedusă

judecății, cele două hotărâri invocate de revizuenți nu îndeplinesc condiția identității

de obiect și cauză, fiind pronunțate în litigii având obiect și temeiuri juridice

diferite.

Astfel, litigiul

finalizat cu Decizia nr. 812/2015, împotriva căreia s-a formulat cererea de

revizuire, a avut ca obiect obligarea pârâtului Municipiul București la plata

daunelor compensatorii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru

perioada 14 noiembrie 2007-03 februarie 2014, provenite din transformarea

daunelor cominatorii stabilite prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca urmare a

neîndeplinirii culpabile a obligației de emitere a dispoziției primarului Municipiului

București cu privire la imobilul situat în București, sector 3. în timp ce în

cauza finalizată prin Decizia nr. 3919/2008, invocată ca pretins potrivnică,

s-a soluționat pretenția reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului de a

soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și acordarea de daune

cominatorii până la executarea acestei obligații.

Nici condiția

identității de cauză nu este îndeplinită, întrucât litigiul soluționat prin Decizia

nr. 812/2015 a avut ca temei juridic dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., iar

cel finalizat cu Decizia nr. 3919/2008 pe cele ale art. 580

3

C. proc.

civ. și art. 1073 C. civ.

Ca atare, hotărârile

pretins potrivnice fiind pronunțate în procese cu obiect și cauză diferite, nu

este îndeplinită condiția de admisibilitate a revizuirii referitoare la

existența triplei identități de elemente specifică autorității de lucru

judecat.

Tot ca aspect de

admisibilitate a revizuirii întemeiată pe pct. 7 al art. 322 C. proc. civ.,

trebuie menționat că în cadrul celui de-al doilea litigiu, finalizat cu Decizia

nr. 812/2015, s-a discutat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 747/2007

a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 3919/2008 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție - invocată ca pretins

potrivnică.

O altă condiție de

admisibilitate a revizuirii întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. rezidă

în existența unor hotărâri definitive potrivnice, condiție care, de asemenea,

nu este îndeplinită în speță.

Cele două hotărâri

invocate în revizuirea dedusă judecății nu îndeplinesc condiția de a fi

potrivnice, întrucât dispozitivele acestora nu conțin prevederi contradictorii,

de neconciliat, care să nu poată fi executate simultan.

Așa cum s-a arătat,

rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se

găsește în necesitatea de a înlătura încălcarea principiului puterii lucrului

judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, ceea ce

face ca executarea hotărârilor să fie imposibil de realizat, iar ieșirea din

situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate

realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri care înfrânge

principiul autorității lucrului judecat.

Instanța competentă

să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei

hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile

considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima

hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat

ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea

ultimei hotărâri.

Scopul

reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu

este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și

pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat,

prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această

chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat

asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și

celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o

asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a

permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere

diferite asupra aceleiași chestiuni”, (cauza Stanca Popescu c. României din 7

iulie 2009).

De asemenea, aceeași

curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra

Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de

jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor

extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești

intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă

nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a

instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste

scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului

securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește

unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești

ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil

demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care

ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru

restul sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la

nivel de speță, fără să “lege” în niciun fel instanțele de judecată, servind

numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de

această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului pare să fie reticentă în a îndrepta,,un rău”, respectiv divergențele de

jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă

atingere principiului securității juridice în aceeași măsură.

Concluzionând, se

constată că

aspectele

invocate, pe larg, prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul

unor critici de nelegalitate, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri

judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost

pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat ci,

dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar

fi fost greșită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii.

În atare situație,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă, nefiind

întrunite condițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 812 din 1 septembrie

2015 a Curții de Apel București, formulată de revizuenții B., C., D. și A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2016.