ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2016

Decizia nr. 458/2016 Asupra cererii de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 15 noiembrie 2010 sub nr. x/303/2010, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primar general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei reprezentând valoarea totală a daunelor compensatorii ca urmare a transformării daunelor cominatorii stabilite prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006 îndreptată prin încheierea din data de 22 aprilie 2009, calculate de la data de 14 noiembrie 2007 și până la emiterea dispozițiilor primarului Municipiului București cu privire la imobilele situate în București, sector 1; B; București, sector 3, în cuantum actual de 100.000 lei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4030 pronunțată la 27 mai 2011 de Judecătoria sectorului 6 București, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 100.000 lei, reprezentând daune cominatorii calculate pe perioada 14 noiembrie 2007 - 27 mai 2011, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr. 504/R din 22 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au fost admise recursurile formulate împotriva sentinței civile nr. 4030 din 27 mai 2013 pronunțate de Judecătoria sector 6 București, a fost casată sentința civilă recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanței. Prin sentința civilă nr. 7476 din 13 septembrie 2013, Judecătoria sector 6 București a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Prin Decizia civilă nr. 192/A din 19 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 7476 din 13 septembrie 2013. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri, a fost respins prin Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 5 octombrie 2015, revizuenții A., B., C. și D. au solicitat revizuirea acestei decizii, susținând că este potrivnică Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenții au susținut următoarele: În ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, revizuenții susțin că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, condiția identității de părți este îndeplinită, cele două litigii având ca părți Municipiul București, prin primar general (în calitate de pârât) și A., B., C., D. (în calitate de reclamanți). În ce privește cea de-a doua condiție - identitatea de obiect, din examinarea dispozitivelor hotărârilor, reiese că după ce o instanță de judecată a aplicat pârâtului sancțiunea plății de daune cominatorii pentru neeexecutarea obligațiilor, o altă instanță nu a recunoscut efectul acestei hotărâri.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, instanța a menținut obligația intimatului-pârât de a soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere; prin decizia supusă revizuirii (Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015), instanța de recurs a negat dreptul revizuienților-reclamanți de a obține daunele compensatorii de la intimatul-pârât pentru neemiterea dispoziției de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este notoriu faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 20 din 12 decembrie 2005 că în situația hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii care nu pot fi puse în executare, din cauza caracterului lor incert și nelichid, este necesar, în prealabil, să se stabilească, după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecința transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

Contrar deciziei instanței supreme, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015 (care face obiectul revizuirii), nu a recunoscut dreptul revizuienților-reclamanți, în calitate de creditori ai "obligației de a face" stabilită prin titlu executoriu ce nu poate fi pus în aplicare, de a solicita transformarea daunelor cominatorii acordate prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007 și menținute prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, în daune compensatorii, care să asigure repararea prejudiciului efectiv cauzat prin pasivitatea culpabilă a intimatului-pârât. Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație șl Justiție (care este anterioară deciziei ce se solicită a fi revizuită) are autoritate de lucru judecat față de Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015 a Curții de Apel București.

Cât privește cea de-a treia condiție și anume identitatea de cauză juridică, temeiul de drept este același, fiind invocate dispozițiile art. 1073 C. civ. și ale Legii nr. 10/2001, cele două acțiuni având aceeași cauză, respectiv neexecutarea culpabilă de către intimatul-pârât a obligațiilor stabilite de Legea nr. 10/2001, din care derivă dreptul la dezdăunare a revizuenților-reclamanți. Pe cale de consecință, în speță sunt întrunite condițiile legale pentru incidența motivului reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Pe fondul cererii de revizuire, revizuenții susțin următoarele: Prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut în tot hotărârea din apel, adică Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007, în considerentele căreia s-a statuat că "daunele cominatorii, la care a fost obligat intimatul-pârât, prin natura lor reprezenta o sancțiune a debitorului, în cazul neexecutării obligației ce îi incumbă.

Dat fiind caracterul incert și nelichid al daunelor cominatorii acordate prin hotărâre judecătorească, instanța de recurs avea obligația stabilirii sumei ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat revizuenților prin întârzierea executării, iar nu să respingă cererea, cu motivarea eronată că prejudiciul invocat nu este cert. În aceste condiții, este necesar să se înlăture nelegalitatea produsă ca urmare a soluționării diferite a aceleiași cauze prin hotărâri contradictorii, cu nesocotirea autorității lucrului judecat. Concluzia nefondată a instanței de recurs, în sensul că nu ar fi fost probat caracterul cert al prejudiciului suferit de revizuenții-reclamanți prin neexecutarea de către intimatul-pârât a obligației de soluționare a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, este urmarea ignorării înscrisurilor administrate de părți care dovedeau că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca notificarea să fie soluționată prin restituirea imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, Înalta Curte a confirmat legalitatea măsurii sancționării intimatului-pârât prin plata de daune cominatorii, tocmai pentru că, verificând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, a concluzionat că revizuenții au fost prejudiciați prin atitudinea culpabilă a intimatului-pârât. Așa fiind, în virtutea rolului activ, instanța de recurs avea posibilitatea de a verifica dacă revizuenții-reclamanți erau îndreptățiți la restituirea imobilului, procedând la analiza înscrisurilor din dosarul administrativ al notificării, iar în urma constatării îndeplinirii condițiilor legale, să statueze asupra existenței prejudiciului cert.

În lumina celor evocate, în mod inevitabil se ridică problema existenței speranței legitime a revizuenților-reclamanți de redobândire a bunului în materialitatea lui și a unei despăgubiri materiale, deoarece Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă și apoi prin închirierea imobilului. Deși prin Deciziile civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 și nr. 747 din 14 noiembrie 2007, pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006, nu s-a dispus retrocedarea imobilului în patrimoniul revizuenților-reclamanți, prin aceste hotărâri s-a născut speranța legitimă că prin soluționarea notificării își pot redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul notificării.

Ori, atâta vreme cât intimatul-pârât refuză în mod nejustificat mai bine de 14 ani să soluționeze cererea revizuențîlor-reclamanți, fie chiar prin emiterea unei dispoziții de respingere (care să poată fi atacată ulterior în instanță), se încalcă în mod sistematic dreptul acestora la soluționarea pretențiilor lor într-un termen rezonabil, precum șl liberul acces la justiție, drepturi protejate de Curtea Europeană a Dreptului Omului. Practica judiciară creată la nivelul instanțelor (de exemplu, Decizia nr. 8327 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) a statuat în numeroase rânduri că este rolul și obligația organelor statului, ca în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție să-și construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.

În atare condiții, apare ca fiind nelegală motivarea instanței de recurs că revizuenții-reclamanți nu au suferit un prejudiciu efectiv, deoarece intimatul-pârât nu era obligat să restituie imobilul, ci doar să soluționeze notificarea. În literatura juridică s-a subliniat în mod constant faptul că daunele cominatorii nu au nicio legătură cu prejudiciul încercat de creditor datorită neexecutării obligației de către debitor, ele neavând caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile, tocmai prin amenințarea pe care o reprezintă pentru debitorul obligației de executat.

Pe cale de consecință, prejudiciul suferit de revizuenții-reclamanți are o dublă cauză: pe de o parte, nesoluționarea timp de 14 ani a notificării formulate în baza unei legi speciale instituite de stat tocmai pentru reparația unui alt prejudiciu produs de stat în trecut, iar pe de altă parte, nerespectarea Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de obligare a intimatului-pârât să execute obligațiile ce îi incumbă în temeiul legii, sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere. Nesocotind probatoriul și autoritatea de lucru judecat a deciziei anterior menționate, instanța de recurs, în mod nelegal, a judecat cererea fără a cerceta condițiile privind deținerea titlului de proprietate și calitatea de persoane îndreptățite a revizuienților-reclamanți.

Față de înscrisurile depuse la dosar, instanța de recurs trebuia să constate că autorul revizuienților-reclamanți a pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul notificării. Referitor la întinderea concretă a prejudiciului, aceasta a fost probată și precizată în fața instanței de fond, prin depunerea unei cereri precizatoare la termenul de judecată din data de 13 septembrie 2013, prin evaluarea prejudiciului la suma de 279.719 lei, urmare a administrării unui raport de expertiză judiciară tehnică evaluatorie. Al doilea element al răspunderii civile delictuale - fapta ilicită a intimatului-pârât derivă din durata excesiv de lungă a nesoluționării notificării.

Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul legal, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen decizie sau dispoziție motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. Fapta ilicită a intimatului-pârât constă și în deținerea imobilului în litigiu, iar omisiunea intimatului-pârât de a răspunde la notificare în termenul legal corelată cu păstrarea pe o perioadă de 14 ani au generat lipsirea revizuienților-reclamanți de exercițiul folosinței tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului.

Lipsa răspunsului intimatului-pârât echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Instanța de recurs a ignorat Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008 a înaltei curți de casație șl justiție, care se bucură de autoritate de lucru judecat, obligatorie pentru instanțele ulterioare, prin care s-a stabilit temeinicia daunelor cominatorii solicitate de revizuienții-reclamanți.

O astfel de abordare din partea instanței de recurs, este în totală contradicție cu spiritul legii, obligând revizuienții-reclamanți să aștepte la nesfârșit emiterea unei dispoziții motivate, soluționarea notificării putând fi amânată sine d/e de către intimatul-pârât, acesta nefiind constrâns în niciun fel la executarea obligației. Instanța de recurs a pronunțat o soluție nelegală și contradictorie, întrucât nu a observat că în speță este vorba tocmai despre neîndeplinirea în mod culpabil de către intimatul-pârât a obligației instituite în sarcina sa prin titlul executoriu, de perioada îndelungată în care revizuienții-reclamanți s-au aflat în imposibilitate de a-și exercita în mod efectiv prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului la care au dreptul și de a dispune de imobil astfel cum doresc.

Mai mult, în ceea ce privește nerespectarea de către intimatul-pârât a termenului de 60 zile în care trebuia soluționată notificarea, cât și momentul de la care curge acest termen imperativ, aspecte cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în Decizia nr. 3919 din 12 iunie 2008, în raport cu care de solicită revizuirea. Prin pronunțarea unor hotărâri contradictorii au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Befan contra României, Hotărârea din 6 decembrie 2007), care statuează că soluțiile total contradictorii pronunțate de aceeași instanță (Curtea de Apel București) asupra aceleiași chestiuni de drept, în situația în care soluțiile dispuse sunt definitive și irevocabile, încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

De asemenea, a fost încălcat de către autoritatea judecătorească art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12. La termenul din 25 februarie 2016, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererii de revizuire, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed. Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege. Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceiași calitate.

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă atunci când hotărârea a cărei anulare se solicită a nesocotit puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv ambele hotărâri să fie pronunțate în una și aceeași pricină, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți. Așa fiind, una dintre condițiile existenței cazului de revizuire în discuție vizează tripla identitate de părți, obiect și cauză, între litigiile în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii.

Revizuenții au solicitat revizuirea Deciziei nr. 812 din 01 septembrie 2015 a Curții de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., susținând că este potrivnică Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Norma cuprinsă în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. deschide părților calea revizuirii, cale extraordinară de atac, de retractare și nedevolutivă, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, f undamentul acestui caz de revizuire constând în respectarea principiului autorității de lucru judecat.

În cauza dedusă judecății, cele două hotărâri invocate de revizuenți nu îndeplinesc condiția identității de obiect și cauză, fiind pronunțate în litigii având obiect și temeiuri juridice diferite.

Astfel, litigiul finalizat cu Decizia nr. 812/2015, împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire, a avut ca obiect obligarea pârâtului Municipiul București la plata daunelor compensatorii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 14 noiembrie 2007-03 februarie 2014, provenite din transformarea daunelor cominatorii stabilite prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligației de emitere a dispoziției primarului Municipiului București cu privire la imobilul situat în București, sector 3. în timp ce în cauza finalizată prin Decizia nr. 3919/2008, invocată ca pretins potrivnică, s-a soluționat pretenția reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului de a soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și acordarea de daune cominatorii până la executarea acestei obligații.

Nici condiția identității de cauză nu este îndeplinită, întrucât litigiul soluționat prin Decizia nr. 812/2015 a avut ca temei juridic dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., iar cel finalizat cu Decizia nr. 3919/2008 pe cele ale art. 580 3 C. proc. civ. și art. 1073 C. civ. Ca atare, hotărârile pretins potrivnice fiind pronunțate în procese cu obiect și cauză diferite, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a revizuirii referitoare la existența triplei identități de elemente specifică autorității de lucru judecat. Tot ca aspect de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe pct. 7 al art. 322 C. proc. civ., trebuie menționat că în cadrul celui de-al doilea litigiu, finalizat cu Decizia nr. 812/2015, s-a discutat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 747/2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 3919/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - invocată ca pretins potrivnică.

O altă condiție de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în existența unor hotărâri definitive potrivnice, condiție care, de asemenea, nu este îndeplinită în speță. Cele două hotărâri invocate în revizuirea dedusă judecății nu îndeplinesc condiția de a fi potrivnice, întrucât dispozitivele acestora nu conțin prevederi contradictorii, de neconciliat, care să nu poată fi executate simultan. Așa cum s-a arătat, rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găsește în necesitatea de a înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, ceea ce face ca executarea hotărârilor să fie imposibil de realizat, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorității lucrului judecat.

Instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri. Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni”, (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009). De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar.

În realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la nivel de speță, fără să “lege” în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta,,un rău”, respectiv divergențele de jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași măsură.

Concluzionând, se constată că aspectele invocate, pe larg, prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat ci, dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar fi fost greșită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii. În atare situație, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă, nefiind întrunite condițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 812 din 1 septembrie 2015 a Curții de Apel București, formulată de revizuenții B., C., D. și A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2016.