ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 18.02.2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 560/2015

HOTĂRÂRE

18.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 560/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr.

560

/20

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/40/2010, reclamantul Municipiul Botoșani a chemat în judecată pe pârâta S.N. Radiocomunicații București - Sucursala Direcția Radiocomunicații Iași solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia să încheie contract de concesiune pentru terenul în suprafață de

992 m.p. situat în șos. x, Botoșani; să achite suma de 393.377 RON, reprezentând contravaloarea redevenței pentru respectiva suprafață de teren, aferentă perioadei 01 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2010; să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 12.226 m.p. situată în Botoșani, bd. z, și să plătească suma de 241.891 RON, reprezentând contravaloarea redevenței pentru acest din urmă teren, aferentă aceleiași perioade.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței de contencios, cu referire la capetele de cerere având ca obiect „obligația de a face” și „revendicare”, cu argumentul că acestea sunt de competența instanței de drept comun, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția de nelegalitate a H.C.L. Botoșani nr. 71/2010 și excepția prescripției achizitive, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Prin sentința nr. 1159 din 25 mai 2011, Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat pricina, spre soluționare, în favoarea Judecătoriei Botoșani reținând, în esență, că obiect al primului capăt de cerere îl constituie un teren aflat în proprietate privată, iar cererea în revendicare a suprafeței de 12.226 m.p., potrivit art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 13 alin. (1) C. proc. civ. este de competența Judecătoriei Botoșani, în absența indicării unei valori de peste 500.000 RON; că în cauză cererile de obligare a pârâtei la plata unor sume cu titlu de redevență pentru cele două terenuri în litigiu, sunt accesorii cererii principale, dispozițiile art. 248 și 256 din Legea nr. 571/2003 nefiind aplicabile în speță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani sub nr. x/193/2011 din data de 26 iulie 2011.

Reclamantul a formulat precizări, invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Botoșani, în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004, apreciind că și prin raportare la valoarea terenului revendicat - 1.578.132,08 RON, cererea este de competența tribunalului.

La solicitarea instanței, reclamantul a mai precizat că valoarea contractului de concesiune pentru terenul de 19.992 m.p. este de 69.972 RON/an; că, acest act se va perfecta pe durata existenței construcției și că durata normală de „viață” a unei construcții cu caracter definitiv este de 49 ani.

Prin sentința civilă nr. 1356 din 24 februarie 2012, Judecătoria Botoșani a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Botoșani, secția I civilă, reținând, în esență, incidența art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în raport de valoarea obiectului, iar așa cum s-a stabilit și prin decizia nr. 1159 din 25 mai 2011 a Tribunalului, secția de contencios, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Botoșani, împrejurare de natură a atrage competența instanțelor civile, nu de contencios.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă, la data de 18 mai 2012, sub nr. de dosar x/40/2012.

Prin sentința nr. 235 din 20 februarie 2014, Tribunalul Botoșani, secția I civilă, a respins excepția lipsei de competență a secției I civilă, invocată de reclamantul Municipiul Botoșani - prin Primar; a respins, ca nefondate, acțiunea principală, așa cum a fost modificată, cererea reconvențională și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta-reclamantă S.N. Radiocomunicații SA București - prin Sucursala Iași și a dispus restituirea taxei de timbru achitată de reclamantul Municipiul Botoșani - prin Primar în cuantum de 19.892 RON, conform ordinului de plată din 07 septembrie 2012, ca nedatorată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că cererea având ca obiect încheierea unui contract de concesiune cu privire la un teren proprietate privată a statului sau unității administrativ teritoriale nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, competentă fiind instanța de drept comun, în cazul de față, după valoarea obiectului care depășește suma de 500.000 RON, Tribunalul Botoșani.

Împrejurarea că bunul este proprietate privată, s-a apreciat că rezultă din Hotărârea Consiliului Local Botoșani nr. 71 din 31 martie 2010, prin care a fost aprobată includerea în inventarul cu bunurile proprietate privată a terenului pentru care se solicită obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune.

S-a constatat că excepțiile nelegalității Hotărârii Consiliului Local Botoșani nr. 71 din 31 martie 2010 și respectiv, a lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiului Botoșani au fost irevocabil tranșate, prin decizia nr. 1513 din 08 mai 2013 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul nr. x/99/2011, motiv pentru care nu s-a impus reluarea acelorași aspecte discutate, deoarece s-ar încălca autoritatea de lucru judecat.

Prima instanță a reținut că prin art. VI al Decretului prezidențial nr. 76 din 03 aprilie 1978 a fost aprobată schimbarea categoriei de folosință a suprafeței de 37.629 m.p. teren, din arabil în fâneață, în scopul construirii Stației de Radiodifuziune Botoșani, iar prin Ordinul Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare nr. 532 din 22 noiembrie 1976 i-a fost transmis societății pârâte, cu caracter definitiv, numai terenul în suprafață de 2430 m.p., pe care este amplasată construcția stației radio, restul suprafeței de 32.208 m.p. făcând parte din patrimoniul fostului C.A.P. Botoșani.

S-a constatat că începând cu anul 1978, întreaga suprafață de teren, respectiv 34.638 m.p. a fost deținută de R.D.F. Botoșani, fiind înregistrată în patrimoniul acesteia și, conform concluziilor celor două expertize administrate în cauză, este ocupată în totalitate de componentele stației, respectiv: clădiri autorizate, echipamente și instalații subterane, fiind necesară pentru funcționarea firească a stației întreaga suprafață de teren alocată de autorități în perioada 1976-1978, indiferent sub ce formă.

În fișa fostului C.A.P. este evidențiată parcela 412, sola 44, cu suprafața de 4,5 ha., în care este cuprinsă și suprafața aferentă segmentului din bd. y, pe care s-a construit Stația de Radiodifuziune Botoșani, cu privire la suprafața de 2.430 m.p. teren, eliberându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, întrucât este suprafața de teren acoperită cu obiectivul aflat deasupra terenului.

Cu privire însă la suprafața de 37.820 m.p., pentru care societatea pârâtă nu poate face dovada existenței unui drept de administrare reglementat de lege, instanța de fond a constatat că pe aceasta se află dispusă instalația subterană, de asemenea exploatată de pârâtă; că societatea-pârâtă a dovedit folosința întregii suprafețe de teren, pe care are încorporată stația de radiodifuziune, situație ce rezultă din documentația ce a stat la baza emiterii decretului prezidențial din 03 aprilie 1978, în scopul construirii stației de radiodifuziune, atât cu privire la suprafața de 2.430 m.p., cu caracter definitiv, cât și cu privire la suprafața de 38.064 m.p., cu caracter temporar.

Deși instanțele anterioare nu i-au recunoscut pârâtei un drept de administrare, implicit s-a reținut în favoarea acesteia un drept de folosință pe perioada existenței obiectivului, situație în care chiar dacă Municipiul Botoșani reclamă un drept de proprietate, pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune, întrucât este deja titulara unui drept de folosință recunoscut, acest fapt rezultând din declarațiile de impunere aflate la dosar, în care se menționează că aceasta deține teren în folosință pentru care i-a fost stabilită și pentru care achită taxa de folosire.

Conform prevederilor art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în care se arată că pentru terenurile proprietate publică sau privată ale statului ori ale unităților administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren.

S-a reținut că societatea-pârâtă este parte a unei convenții de dare în folosință a terenului pe perioada existenței investiției, iar cererea reclamantului, de obligare la încheierea unui contract de concesiune se grefează peste existența unui drept de folosință pe care pârâta îl are și care este recunoscut de dispozițiile legale. De altfel, unităților administrative teritoriale le-a fost recunoscută posibilitatea de a ceda în acest mod unul din atributele dreptului de proprietate, care este folosința, contractele de concesiune nefiind prevăzute în mod exclusiv.

În consecință, prima instanță a apreciat că societatea pârâtă nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune cu reclamantul, întrucât a primit terenul în folosință pe întreaga durată a investiției, folosința poate fi și gratuită, iar acest drept recunoscut într-un anumit context social, chiar și peste schimbările survenite, nu poate permite reclamantului să nu respecte convențiile valabil încheiate sub imperiul legilor anterioare. Terenul folosit de pârâtă are o situație specială, este acoperit cu echipament și instalații ce se impune a fi protejate, modalitatea de transmitere fiind deja stabilită și nu se impune în mod obligatoriu doar concesiunea, în acest sens fiind și dispozițiile art. 124 din Legea nr. 215/2001.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de societatea pârâtă, având ca obiect recunoașterea unui drept de proprietate, prin intervenirea uzucapiunii de 30 de ani, asupra terenului aferent stației de radiodifuziune Botoșani, tribunalul a constatat că pentru soluționarea favorabilă a unor astfel de acțiuni este imperios necesar ca posesia să îndeplinească anumite condiții respectiv ca cel ce invocă dobândirea acestui drept real să nu fie doar un detentor precar, cum este cazul de față, întrucât precaritatea, înseamnă mai mult decât un viciu al posesiei, semnifică chiar absența acesteia.

Or, pârâta-reclamantă nu s-a comportat ca un proprietar asupra terenului, ci dimpotrivă, în 2007 a solicitat recunoașterea unui drept de administrare ce i-a fost respins în mod irevocabil și care denotă lipsa elementului psihologic de a stăpâni bunul ca și proprietar, ea însăși pretinzând dreptul de a folosi terenul, doar fără a plăti redevență într-o convenție de concesiune. Pârâta s-a apărat prin invocarea uzucapiunii doar în raport de cererea principală a reclamantului, fiind evident că nu a posedat niciodată sub nume de proprietar și prin urmare, nu poate să schimbe calitatea acestei posesiuni, care i-a fost cedată în mod benevol și fără ca statul să renunțe la dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, reclamantul Municipiul Botoșani, prin Primar, a declarat apel, care, prin decizia nr. 287 din

17 octombrie 2014

pronunțată de

Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la necompetența secției civile a Tribunalului Botoșani în soluționarea fondului litigiului care, în opinia reclamantului-apelant ar fi revenit secției de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, instanța de control judiciar a apreciat că necompetența funcțională a secțiilor instanței este una de ordine privată în accepțiunea art. 159 C. proc. civ., care, în conformitate cu prevederile art. 159

alin. (3) din același act normativ, putea fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare. Per a contrario, invocarea acesteia de către reclamant apare ca fiind inadmisibilă, împrejurare în care instanța de apel a menținut soluția de respingere a excepției necompetenței secției civile a Tribunalului Botoșani în soluționarea litigiului, cu substituirea motivării în sensul celor arătate.

Cu referire la fondul cauzei, instanța de apel a reținut, în esență, că soluționarea raportului juridic litigios trebuie subordonată modului de interpretare și aplicare a principiului libertății contractuale.

S-a arătat că pentru validitatea unui contract, este necesară o voință juridică valabilă sub toate aspectele sale, respectiv o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată, fermă, neechivocă, precisă, completă și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic.

Astfel, în absența acordului pârâtei la încheierea contractelor pretinse de reclamant, recurgerea acestuia din urmă la concursul forței coercitive a statului, care să acopere lipsa manifestării de voință a celei dintâi în sensul dorit, prin obligarea acesteia la încheierea contractelor, este de natură să încalce principiul libertății contractuale, ceea ce nu a putut fi primit.

Așa fiind, instanța de apel a menținut soluția de respingere a pretențiilor reclamantului (principale și accesorii), cu substituirea motivării primei instanțe circumscrisă recunoașterii în patrimoniul pârâtei a unui drept de folosință asupra terenului în litigiu, aspect apreciat ca fiind neesențial din perspectiva obiectului litigiului.

Totodată, invocarea de către reclamant a calității sale de proprietar asupra respectivei suprafețe de teren s-a apreciat, de asemenea, ca fiind lipsită de relevanță, în prezentul cadru procesual, precizat în afara oricăror ambivalențe în fața instanței de fond (obligare încheiere contracte de concesiune, precum și la plata redevențelor aferente).

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul

Municipiul Botoșani, prin Primar, a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 1, 2, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, subsumat motivelor de nelegalitate instituite de art. 304 pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., reclamantul, susține, în esență, nulitatea hotărârii recurate, în raport de prevederile art. 258, art. 261 alin. (1) pct. 8 și art. 261 alin. (2) C. proc. civ., în raport de împrejurarea că decizia comunicată în temeiul dispozițiilor art. 261 alin. (3) C. proc. civ. „a fost redactată de A. (acesta fiind probabil judecătorul membru al completului de judecată) și de jud. B., care nu a făcut parte din completul de judecată care a soluționat apelul”.

Având în vedere că legiuitorul a stabilit în art. 258 C. proc. civ. că dispozitivul hotărârii se semnează - sub sancțiunea nulității - de către judecătorii care, conform art. 256, „au chibzuit în cauză”, precum și faptul că hotărârea trebuie să cuprindă semnăturile judecătorilor și grefierului, cu mențiunea expresă ca în cazul în care un judecător nu poate semna hotărârea, președintele instanței o va face în locul lui, apreciază că decizia a fost emisă cu încălcarea condițiilor de formă, lipsind semnăturile pentru „președinte” și „judecător”, dar și a prevederilor privind competența de soluționare a cauzelor, apărând ca autor al dispozitivului un judecător care nici nu a făcut parte din completul de judecată.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de pct. 8 și 9 C. proc. civ., consideră că instanța de judecată care a soluționat apelul

a interpretat în mod greșit situația de fapt și de drept a speței dedusă judecății, aplicând în mod greșit prevederile legale în vigoare.

Tribunalul Botoșani, susține recurentul,

a respins acțiunea reclamantului pe baza unor motive pe care Municipiul Botoșani le-a atacat în apel ca fiind nelegal reținute în cauză, iar ulterior, instanța de apel a menținut soluția de respingere a pretențiilor pronunțată prin sentința apelată cu substituirea motivării primei instanțe.

Așa fiind, în opinia recurentului-reclamant, în loc să analizeze motivele de apel invocate, Curtea de Apel Suceava a constata că apelul este nefondat deoarece a apreciat că soluționarea raportului juridic trebuie subordonată modului de interpretare și aplicare a principiului libertății contractuale deși nici una dintre părți nu a invocat acest motiv de apărare, consemnând chiar „substituirea motivării primei instanțe”.

Prin urmare, apreciază că instanța de apel nu a analizat în nici un fel motivele de apel invocate de reclamant, motive pe care le expune pe larg în cuprinsul cererii de recurs, ceea ce, în opinia recurentului, echivalează cu o nejudecare a cererii.

Intimata-pârâtă S.N. Radiocomunicații SA București, prin Sucursala Iași, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, precum și de susținerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului de ședință”.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde semnăturile judecătorilor care au pronunțat-o, neexistând niciun motiv de nulitate din perspectiva prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate, fiind nefondate criticile recurentului-reclamant subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 1 și 2 C. proc. civ.

Este de reținut că cerințele art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând semnăturile judecătorilor care au pronunțat hotărârea se referă la exemplarele originale de care face vorbire art. 266 C. proc. civ., nu și la copiile hotărârii comunicate părților și de care se prevalează recurentul, așa încât o astfel de critică nu ar putea fi reținută ca fiind valabilă.

De altfel, recurentul este în eroare asupra mențiunii vizând numele judecătorului fondului (B.), precum și inițialele redactorului hotărârii din apel „A.”, acestea nefiind aspecte „cuprinse” în hotărârea atacată în înțelesul art. 261 C. proc. civ., ci mențiuni administrative cu valoare statistică la nivelul fiecărei instanțe de judecată.

Se constată că instanța de apel a verificat aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii (obligarea pârâtei să încheie contract de concesiune pentru terenul în suprafață de 19.992 m.p. situat în Botoșani, șos. x; achitarea sumei de 393.377 RON, reprezentând contravaloarea redevenței pentru respectiva suprafață de teren, aferentă perioadei 01 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2010; lăsarea în deplină proprietate și posesie suprafața de 12.226 m.p. situată în Botoșani, bd. y, și să plătească suma de 241.891 RON, reprezentând contravaloarea redevenței pentru acest din urmă teren, aferentă aceleiași perioade), în limitele în care apelantul-reclamant a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de pârâtă, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței reclamantului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a reținut cu justețe că pentru validitatea unui contract, este necesară o voință juridică valabilă sub toate aspectele sale, respectiv o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată, fermă, neechivocă, precisă, completă și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic, iar în absența acordului pârâtei la încheierea contractelor pretinse de reclamant, recurgerea acestuia din urmă la concursul forței coercitive a statului, care să acopere lipsa manifestării de voință a celei dintâi în sensul dorit, prin obligarea acesteia la încheierea contractelor, este de natură să încalce principiul libertății contractuale, aspect ce nu poate fi primit.

Prin urmare, invocarea de către reclamant a calității sale de proprietar asupra suprafeței de teren în discuție, în mod legal a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanță, în prezentul cadru procesual, precizat în fața instanței de fond (obligare încheiere contracte de concesiune, precum și la plata redevențelor aferente).

Simpla nemulțumire a recurentului-reclamant cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței și care au exclus totodată, cercetarea celorlalte critici invocate de apelant, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor formulate de către parte, sunt aspecte care nu pot fi asimilate „unei neanalizări a motivelor de apel” și nici nu justifică invocarea motivelor de recurs instituite de prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările invocate în raport de scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Prin urmare, împrejurarea că instanța de apel a menținut soluția de respingere a pretențiilor reclamantului (principale și accesorii) cu substituirea motivării primei instanțe circumscrisă recunoașterii în patrimoniul pârâtei a unui drept de folosință asupra terenului în litigiu, nu poate echivala cu o încălcare a dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. și nu poate atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 invocate de recurent.

De altfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța de apel procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, iar în speță, deși recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, întrucât aceasta nu a arătat în ce constă greșita interpretare a actului juridic dedus judecății în sensul textului legal evocat.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 1,2, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurent, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul declarat

reclamantul

Municipiul Botoșani, prin Primar și Secretar, împotriva

deciziei nr. 287 din

17 octombrie 2014

pronunțată de

Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.