ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3398/2015

Decizia nr. 3398/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de recurentul-reclamant A..

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 267 parag. 1 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența de a se pronunța, cu titlu preliminar, asupra: "a) interpretării prevederilor Tratatelor și b) validității și interpretării actelor instituțiilor și organismelor Uniunii Europene".

Procedura preliminară, reprezintă o formă de colaborare, constând în adresarea de către instanțele naționale a unor întrebări preliminare organelor jurisdicționale comunitare, în vederea interpretării tratatelor și a normelor derivând din acestea.

Această procedură instituie un mecanism prin care jurisdicțiile interne și Curtea de Justiție a Uniunii Europene intră în dialog pentru a aplica în mod corect o normă comunitară ce intră în conflict cu o prevedere legală națională.

Potrivit art. 92 alin. (1) din Regulamentul de procedură, Curtea Europeană de Justiție se pronunță prin ordonanță motivată când: a) Curtea este în mod vădit necompetentă (adică obiectul întrebărilor nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cu alte cuvinte litigiul este pur intern, deci Curtea nu are competența materială să se pronunțe); b) cererea preliminară este vădit inadmisibilă.

Litigiul este pur intern dacă, ținând seama de împrejurările speței, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect.

În mai multe rânduri, Curtea s-a declarat competentă să statueze asupra unor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care situația de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, fiind, prin urmare, de competența exclusivă a statelor membre, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții de drept al Uniunii fusese determinată de dreptul național, ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții (ex.: Hotărârea din 3 decembrie 1998, Schoonbroodt, C-247/97, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței, C-310/10).

Din cuprinsul actelor dosarului nu rezultă o astfel de situație care să determine aplicabilitatea dispozițiilor de drept ale Uniunii.

În ceea ce privește cauzele de inadmisibilitate a unei cereri preliminare în interpretare, dezvoltate pe parcursul anilor de către Curtea de Justiție în scopul unei mai bune desfășurări a procedurii preliminare, acestea sunt următoarele: cererea preliminară nu cuprinde o descriere adecvată a situației de fapt și de drept; instanța de trimitere nu explică adecvat de ce îi este necesar răspunsul Curții pentru soluționarea litigiului; întrebările nu sunt pertinente pentru soluționarea litigiului dedus judecății instanței de trimitere sau sunt ipotetice; organismul de trimitere nu întrunește criteriile pentru a constitui instanță de trimitere în sensul art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene; faptele din litigiul principal s-au petrecut înaintea aderării la UE a statului membru căruia îi aparține instanța de trimitere; litigiul nu este autentic, ci creat artificial în scopul de a provoca o trimitere preliminară.

Instanța a cărei decizie în cazul concret nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, îi este necesară pentru soluționarea cauzei.

Prin urmare, pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în această procedură, este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluționarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluționarea cauzei, adică să se aplice în situația care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curții de Justiție să fie util pentru rezolvarea litigiului.

Aprecierea relevanței întrebărilor revine instanței de trimitere.

Prin intermediul cererii inițiale, recurentul-reclamant a solicitat instanței să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarea întrebare: "Cum se interpretează art. 288 și art. 291 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, precum și Protocolul 2 al Uniunii Europene, în cazul nerespectării unei hotărâri judecătorești, sub aspectul determinării prejudiciului și evaluării daunelor cuvenite? Se poate considera că se prezumă existența unui prejudiciu moral, prin nerespectarea oricărei hotărâri judecătorești, cuantumul daunelor urmând a fi apreciat de către instanțele naționale în raport cu împrejurările cauzei? În ipoteza existenței și a unui prejudiciu material, care vor fi condițiile acordării daunelor și criteriile evaluării acestui prejudiciu, în lipsa unor dispoziții specifice sau a unor norme de trimitere, în legislația națională?"

Potrivit art. 288 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (ex-articolul 249 Tratatul de înființare a Comunității Europene): "Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii."

Acest text al tratatului menționează actele pe care le adoptă instituțiile comunitare, nefăcând referire la hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele din statele membre ale Uniunii.

Potrivit art. 291 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene: "(1) Statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. (2) În cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile prevăzute la articolele 24 și 26 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliului. (3) În înțelesul alineatului (2), Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc, în prealabil, normele și principiile generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie. (4) În titlul actelor de punere în aplicare se introduc cuvintele "de punere în aplicare".

Textul vizează domeniul punerii în aplicare a actelor obligatorii ale Uniunii.

Articolul 291 alineatul (2) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene este o normă de atribuire de competență în favoarea Uniunii în vederea exercitării (în subsidiar) de către Comisie a unei competențe proprii statelor membre.

Actele "de punere în aplicare" în sensul articolului 291 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene permit Comisiei, atunci când sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare și prin derogare de la principiul potrivit căruia punerea în aplicare revine statelor, să efectueze ea însăși punerea în aplicare a dreptului Uniunii.

Protocolul nr. 2, a cărui interpretare este vizată prin cererea recurentului-reclamant privește aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Potrivit art. 1 din protocol "fiecare instituție asigură în permanență respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității definite la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană."

Conform art. 5 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene: "(1) Statele membre își coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri și, în special, orientările generale ale acestor politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziții speciale. (2) Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor membre și, în special, prin definirea orientărilor acestor politici. (3) Uniunea poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre."

Astfel cum s-a menționat anterior, prima condiție pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în procedura întrebării preliminare este ca norma europeană pusă în discuție să fie relevantă pentru soluționarea procesului, condiție neîndeplinită cu privire la art. 288 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, art. 291 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, având în vedere conținutul acestor texte, raportat la obiectul cauzei.

Prin cererea completatoare, recurentul-reclamant a solicitat ca Curtea de Justiție a Uniunii Europene să stabilească dacă principiul respectării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, de către justiția română, în contextul reglementărilor interne, care nu conțin masuri legale față de faptele anterior expuse, includ și dreptul său, ca și al oricărei alte parți de a fi ascultată înainte de adoptarea oricărei decizii ce decurge din aceste încălcări. Ar putea ele să aducă atingere intereselor sale, astfel cum acest drept de a fi ascultat se interpretează în cadrul art. 41, art. 47, art. 48 și art. 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene? Pot fi ele invocate în mod direct de către particulari, în fața instanțelor naționale?

A solicitat ca Curtea de Justiție a Uniunii Europene să stabilească dacă principiul respectării dreptului la apărare și în special dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de adoptarea unei măsuri individuale nefavorabile, trebuie interpretate în sensul ca dreptul la apărare al destinatarului unei decizii irevocabile a unei instanțe ce l-a exclus de la ultimele dezbateri (și unde, într-o unică ședința s-au epuizat toate fazele procesuale), dar și în lipsa oricăror proceduri legal stabilite, este încălcat, în cazul în care petiționarul nu a fost ascultat de justiție, anterior adoptării deciziei?

A mai solicitat ca Curtea de Justiție a Uniunii Europene să stabilească dacă principiul respectării dreptului la apărare și în special, dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de adoptarea unei măsuri individuale nefavorabile, trebuie interpretat în sensul că, atunci când destinatarul unei decizii ce-i aduce prejudicii morale și materiale, și care nu a fost ascultat de justiție, anterior adoptării deciziei, i-a fost încălcat dreptul la apărare, chiar dacă el nu mai are la dispoziție o cale de atac efectivă, de retractare a deciziei injuste, în cadrul unei etape ulterioare (căci revizuirea, sau contestația în anulare, deși sunt căi de atac extraordinare de retractare, sunt respinse în România, în proporție de 99,99%), iar reglementarea națională nu permite destinatarilor unor astfel de decizii, în lipsa unei audieri prealabile, să obțină măcar suspendarea executării, până la eventuala lor reformare? Este aceasta, o consecință juridică a încălcării de către justiția română, a principiului respectării dreptului la apărare, fapt determinat de lipsurile dreptului național?

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii, întrebările privesc interpretarea art. 41, art. 47 și art. 48 și 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Conform art. 41 din Cartă, intitulat "Dreptul la o bună administrare": "(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. (2) Acest drept include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere; (b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial; (c) obligația administrației de a-și motiva deciziile. (3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre. (4) Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă. "

Art. 47 din Cartă consacră "Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil" astfel: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție."

Potrivit art. 48 din Cartă, intitulat "Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare": "(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea. (2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare."

Art. 51 din Cartă stabilește domeniul de aplicare al acesteia, după cum urmează: "(1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate. (2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate."

În ceea ce privește situația de fapt, recurentul-reclamant a făcut referire, în cererea completatoare, la Sentința nr. 20276 din 15 noiembrie 2011 și la încheierea Judecătoriei Sectorului 1 din 19 ianuarie 2010 prin care s-a dispus suspendarea executării debitoarei A. în Dosarul nr. x/299/2010.

A precizat că, "prin încheierea nelegală din 19 ianuarie 2010, ce a suspendat executarea silită, s-a ajuns la Sentința nr. 20276 din 15 noiembrie 2011, care printr-un alt abuz de drept, din nou, a încălcat dreptul său la apărare, căci s-a admis cererea debitoarei introdusă nelegal, la Judecătoria Sectorului 1, în loc de a fi fost introdusă la SCAF-TB, fiind obligat să transforme daunele interese, în daune cominatorii."

Curtea de Apel a apreciat că susținerile recurentului-reclamant privind încălcarea dreptului la apărare și a dreptului de a fi ascultat nu privesc instanța care a pronunțat Sentința civilă nr. 2427 din 30 aprilie 2013, ce face obiectul recursului.

În consecință, s-a constatat că normele europene a căror interpretare se solicită nu sunt relevante pentru soluționarea recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 2427 din 30 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2012.

Împotriva încheierii pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs atât reclamantul A. cât și intervenienta Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Român.

În motivarea recursurilor se arată că netrimiterea întrebărilor preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, este o stopare a lămuririi judecării corecte a unei cauze inedite în România, când deși există o sentință irevocabilă care este și pusă în execuție, tocmai pentru că legea a fost încălcată, totuși, printr-un lanț lung de nelegalități, pedeapsa de neexecutare - aici daunele cominatorii - nu sunt luate în considerare, și sunt chiar ignorate de o parte a magistraților naționali, tocmai datorită unui efectiv vid legislativ.

Înainte de a analiza motivele de recurs, examinând cu prioritate excepția inadmisibilității invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, drept pentru care va respinge recursurile, ca inadmisibile.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost art. 234 din Tratatul de înființare a Comunității Europene) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (fost art. 234 din Tratatul de înființare a Comunității Europene) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară.

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

În cauză, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost respinsă prin încheierea de ședință din 9 octombrie 2014, care este o încheiere interlocutorie.

Deci, încheierea pronunțată de Curtea de Apel nu poate fi atacată separat.

Fiind o încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată numai odată cu fondul, fiind susceptibilă de aceeași cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor finale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursurile sunt inadmisibile.

Pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile legale incidente Înalta Curte va respinge recursurile, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și intervenienta Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română împotriva Încheierii din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibile.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2015.

Procesat de GGC - CL