ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1321/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1321/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1321/2016

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Judecata în fața primei

instanțe. Sentința Tribunalului București, secția a VI-a civilă

Prin sentința nr. 4879 din 17 aprilie 2012,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea

formulată de reclamanta A. București, în contradictoriu cu pârâta SC

B. SRL, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 141.861

lei, reprezentând contravaloare lucrări de reparații, potrivit

contractelor de asociere în participațiune din 01 iulie 2009, suma de

19.081,76 lei, reprezentând dobânda legală calculată până la 31

mai 2011 inclusiv și în continuare, până la data achitării

efective a debitului.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că între reclamantă, în calitate de

asociat prim și pârâtă, în calitate de asociat secund, au fost

încheiate contractele din 01 iulie 2009, în temeiul cărora

părțile s-au asociat, în scopul amenajării, punerii în

funcțiune și exploatării teraselor C. și D., situate în

Parcul Herăstrău din București și apoi, al

împărțirii beneficiilor rezultate în urma exploatării lor,

potrivit contribuției părților la asociere. Operarea teraselor

urma a se realiza exclusiv de către asociatul secund, iar durata asocierii

a fost stabilită la 25 de ani, începând cu data semnării, cu

posibilitatea prelungirii, prin act adițional. Contribuția asociatului

prim consta în dreptul de folosință exclusivă asupra celor

două imobile, iar contribuția asociatului secund presupunea

asigurarea în integralitate a resurselor financiare necesare realizării

celor două terase, obținerea autorizațiilor, avizelor și

acordurilor prevăzute de lege și necesare pentru realizarea și

exploatarea teraselor, precum și administrarea și gestiunea lor.

În continuare, tribunalul a constatat

că la 07 iulie 2009, reclamanta a încheiat cu SC E. SRL contractele de

lucrări, având ca obiect lucrări generale de renovare a terasei C.,

respectiv a terasei D. și, în temeiul acestor contracte, a plătit

prestatorului suma totală de 141.861 lei.

A mai luat act că în perioada 01

aprilie 2010-30 iunie 2010, Camera de Conturi a Municipiului București a

efectuat la reclamantă un control operativ, în cadrul căruia a

constatat efectuarea unor plăți nelegale, în sumă de 141.861

lei, pentru lucrări de reparații la cele două terase de

alimentație publică, deși dreptul de folosință

exclusivă fusese cedat către SC B. SRL.

La 01 septembrie 2010, Camera de

Conturi a Municipiului București a emis Decizia nr. 79/2010, în cadrul

căreia, constatând efectuarea plăților nelegale, a dispus

cuantificarea întregului prejudiciu și luarea măsurilor legale de

recuperare a acestuia. Ca atare, comisia de specialitate numită prin Decizia

nr. 2949 din 17 septembrie 2010, procedând la determinarea și

cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamantă prin plata contravalorii

lucrărilor de reparații efectuate la terasele C. și D. în baza

contractelor, din 07 iulie 2009, a stabilit că valoarea acestuia este de

141.861 lei, inclusiv T.V.A., întrucât asemenea investiții nu trebuiau

suportate de reclamantă, ci de către pârâtă.

Ca o consecință, prima

instanță a admis acțiunea, așa cum a fost formulată,

notând și că obligația principală este purtătoare de

dobânzi legale, potrivit O.G. nr. 9/2000.

Apelul. Decizia instanței de prim

control judiciar;

Împotriva acestei sentințe, SC B.

SRL a declarat apel, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 176 din 06

martie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă;

ca o consecință, hotărârea apelată a fost schimbată în

tot, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța

de prim control judiciar a reținut că singurul temei invocat de

către reclamantă îl constituie controlul efectuat de Curtea de

Conturi, însăși autoarea cererii de chemare în judecată

apreciind însă că a efectuat plățile disputate în

executarea obligațiilor sale contractuale. Curtea de apel a subliniat, așadar,

că reclamanta a pretins o sumă de bani la care nu s-a considerat

îndreptățită, ci doar pentru că a fost obligată de

Curtea de Conturi să inițieze un atare demers.

Din această perspectivă, a

apreciat că acțiunea reclamantei nu putea să fie admisă,

deoarece aproape întreaga cerere de chemare în judecată este mai

degrabă o pledoarie pentru legalitatea plăților, iar concluziile

Curții de Conturi nu sunt prin ele însele obligatorii pentru

instanță sau pentru terții nesupuși controlului, așa

încât deciziile sale nu pot constitui temei al unui drept subiectiv civil al

cărui subiect activ să fie persoana controlată, iar subiect

pasiv, un terț.

În continuare, instanța de apel a

mai constatat că tribunalul nu a făcut decât să reia aspectele

reținute de Curtea de Conturi, dar nu a aplicat vreo normă juridică

la situația de fapt și nici nu a motivat existența, în sarcina

pârâtei, a obligației de plată a sumei pretinse.

În aceste condiții, ținând

cont de efectul devolutiv al apelului, curtea a notat că litigiul

ridică problema de drept a efectelor deciziei Curții de Conturi

asupra altor persoane decât cea supusă controlului și cea a

caracterului reparațiilor la imobilele a căror folosință a

fost aportată în asocierea în participațiune.

Cu privire la prima chestiune, a

reținut că deciziile Curții de Conturi nu sunt acte normative

și, ca atare, nu se impun altor persoane decât celor controlate. De

asemenea, a mai notat că deciziile Curții de Conturi nu au nici

autoritate de lucru judecat, ceea ce face ca ele să nu li se impună

nici instanțelor judecătorești, acestea fiind singurele chemate

de lege să stabilească drepturile și obligațiile

contractuale ale părților.

În ceea ce privește problema

caracterului reparațiilor la imobilele a căror folosință a

fost aportată în asocierea în participațiune, curtea de apel a

subliniat că aceasta nu faceparte din cauza acțiunii, pentru că

reclamanta nu a invocat faptul că reparațiile în discuție au

depășit obiectul sau scopul contractelor de asociere în

participațiune, ci a susținut chiar contrariul, și anume că

a plătit reparațiile tocmai în executarea contractelor, invocând ca

temei al acțiunii doar faptul că prin decizia Curții de Conturi,

plățile au fost considerate nelegale.

Prin urmare, a apreciat că

această problemă de drept nu face parte din cadrul procesual al

acțiunii.

Instanța de apel a notat că

nu prezintă relevanță, pentru soluționarea cauzei,

măsura în care reclamanta a respectat obligațiile impuse prin decizia

Curții de Conturi, dar și că judecătorul nu poate suplini

lipsurile unei acțiuni civile și nu îi poate adăuga un alt

temei.

De aceea, a admis apelul și a

schimbat sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată,

cererea.

Recursul declarat de A. București

împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 1374 din 19 mai

2015; pe cale de consecință, decizia atacată a fost casată,

iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, instanței de apel.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța supremă a reținut că hotărârea

recurată apare doar sub forma unei expuneri de afirmații, neexaminate

coroborat, care nu creează transparența asupra silogismului judiciar.

Astfel, deși a criticat

modalitatea de examinare a fondului de către tribunal, și

instanța de apel a procedat de o manieră similară, ignorând efectul

devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, fără a

realiza o analiză propriu-zisă a fondului cauzei și

fără a expune raționamentul în urma căruia a apreciat

că, în măsura în care reclamanta nu a pretins că

plățile ar fi fost nelegale, această împrejurare ar fi fost

suficientă, prin ea însăși, să conducă spre concluzia

că nu se impunea ca ele să fi fost suportate de către

pârâtă.

În rejudecare după casare, Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, a pronunțat Decizia

civilă nr. 1947 din 19 noiembrie 2015, prin care a admis apelul și a

schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins

cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța

de apel a reținut că tribunalul a admis cererea întemeindu-se

exclusiv pe efectele Deciziei nr. 79 din 01 septembrie 2010 a Curții de

Conturi, fără a analiza însă raporturile contractuale dintre

părți, deși decizia nu o leagă pe apelanta-pârâtă

(atât timp cât obiectul controlului l-a format activitatea

intimatei-reclamante), iar ea nu are autoritate de lucru judecat în fața

instanțelor de judecată.

În al doilea rând, analizând

raporturile juridice dintre părți, curtea a apreciat că, pentru

a putea constitui un veritabil aport în cadrul asocierii în

participațiune, terasele trebuiau să îndeplinească toate

condițiile pentru a putea fi întrebuințate conform destinației

convenite între părți. Astfel, a notat că obiectul celor

două contracte de asociere în participațiune l-a constituit asocierea

părților, în vederea amenajării, punerii în funcțiune și

exploatării teraselor C. și D., precum și împărțirea

beneficiilor rezultate în urma exploatării. Instanța de apel a luat

act că apelanta-pârâtă este cea care urma să asigure în

integralitate resursele financiare necesare realizării teraselor. În acest

context, a apreciat că obligațiile asumate de către

apelanta-pârâtă vizează amenajarea celor două imobile ca terase,

în vederea exploatării lor, pornind de la premisa că imobilele ar fi

trebuit predate într-o stare care să permită întrebuințarea.

Prin urmare, instanța de prim

control judiciar a considerat că lucrările care au fost efectuate

potrivit contractelor din 07 iulie 2009 intrau în sarcina intimatei-reclamante,

față de dispozițiile art. 1421 alin. (1) C. civ. și art. 4

din Regulamentul de organizare și funcționare a A. București,

raportate la situația de fapt care rezultă din referatul de

necesitate întocmit de intimata-reclamantă anterior încheierii celor

două contracte de asociere în participațiune, din care rezultă

că, având în vedere starea avansată de degradare, este necesar a se

demara de urgență lucrări de renovare a clădirii, respectiv

desfacerea și refacerea tencuielilor, finisaje interioare și

exterioare, precum și refacerea instalațiilor electrice și

sanitare.

De asemenea, curtea de apel a mai

notat că din răspunsurile la interogatoriul administrat în fața

primei instanțe, rezultă că intimata-reclamantă a

recunoscut că imobilele puteau fi amenajate ca terase după renovare

și că investițiile pe care le-a efectuat în baza contractelor

din 07 iulie 2009 au fost făcute ca urmare a obligațiilor care îi

reveneau în temeiul art. 4 și 6 din Regulamentul de organizare și

funcționare a A. București, iar nu ca urmare a contractelor de

asociere în participațiune încheiate cu apelanta-pârâtă.

Astfel, subliniind că

noțiunea de renovare nu este identică cu cea de amenajare, la care se

referă contractele de asociere în participațiune, instanța de

prim control judiciar a tras concluzia că renovarea imobilelor, pentru a

fi aduse într-o stare de natură să permită utilizarea lor

potrivit scopului convenit, era în sarcina intimatei-reclamante, argumente în

considerarea cărora a admis apelul și a schimbat în tot sentința

tribunalului, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.

Recursul. Motivul de nelegalitate

invocat;

A. București a declarat recurs

împotriva acestei decizii, solicitând anularea sa și menținerea

sentinței pronunțate de tribunal.

În motivare, recurenta a arătat

că instanța de apel nu a ținut cont de clauzele cuprinse în art.

4.1.2. din contractele de asociere în participațiune, care stabileau

contribuția asociatului secund (respectiv, a intimatei-pârâte), de a

asigura în integralitate resursele financiare necesare realizării

teraselor; în concret, a afirmat că amenajarea interioară a celor

două imobile constituia o condiție esențială pentru

semnarea contractelor pe o durată de 25 de ani.

Analizând actele dosarului, precum

și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte

reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune

subliniat că solicitarea recurentei de anulare a deciziei atacate

relevă necunoașterea dispozițiilor în care C. proc. civ.

indică soluțiile pe care le poate pronunța instanța de

recurs, în cazul admiterii căii extraordinare de atac, respectiv casarea

sau modificarea.

În altă ordine de idei, dar tot

preliminar, trebuie notat că, deși recurenta nu a indicat, în mod

expres, niciun motiv de nelegalitate, examinarea memoriului de recurs permite

încadrarea din oficiu a criticilor, potrivit art. 306 alin. (3) C.proc.civ, în

ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., text de lege

potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, i-a schimbat acestuia natura sau înțelesul lămurit

ori vădit neîndoielnic.

Instanțele devolutive au stabilit

că A. București, în calitate de asociat prim și SC B. SRL, în

calitate de asociat secund, au încheiat contractele de asociere în

participațiune din 01 iulie 2009, în temeiul cărora părțile

s-au asociat, în scopul amenajării, punerii în funcțiune și

exploatării teraselor C. și D., situate în Parcul Herăstrău

din București și apoi, al împărțirii beneficiilor rezultate

în urma exploatării lor, potrivit contribuției părților la

asociere. Operarea teraselor urma a se realiza exclusiv de către asociatul

secund, iar durata asocierii a fost stabilită la 25 de ani, începând cu

data semnării, cu posibilitatea prelungirii, prin act adițional.

Dacă asociatul prim contribuia,

aportând dreptul de folosință asupra celor două imobile,

contribuția asociatului secund presupunea asigurarea în integralitate a

resurselor financiare necesare realizării celor două terase,

obținerea autorizațiilor, avizelor și acordurilor prevăzute

de lege și necesare pentru realizarea și exploatarea teraselor,

precum și administrarea și gestiunea celor două terase, așa

cum rezultă din art. 4.1.2., comun ambelor contracte.

Instanța de apel a schimbat

înțelesul vădit neîndoielnic al acestei clauze.

Situația de fapt

reținută de instanțele de fond cuprinde încheierea de către

recurenta-reclamantă cu SC E. SRL, ulterior semnării celor două

contracte de asociere în participațiune, respectiv la 07 iulie 2009, a

contractelor de lucrări, având ca obiect lucrări generale de renovare

a terasei C., respectiv a terasei D.; în baza acestor contracte, recurenta-reclamantă

a plătit prestatorului suma totală de 141.861 lei.

În perioada 01 aprilie 2010-30 iunie 2010,

Camera de Conturi a Municipiului București a efectuat la recurenta-reclamantă

un control operativ, în cadrul căruia a constatat efectuarea unor

plăți nelegale, în sumă de 141.861 lei, pentru lucrări de

reparații la două terase de alimentație publică, deși

dreptul de folosință exclusivă fusese cedat către SC B. SRL.

La 01 septembrie 2010, Camera de

Conturi a Municipiului București a emis Decizia nr. 79/2010, în cadrul

căreia, constatând efectuarea plăților nelegale, a dispus

cuantificarea întregului prejudiciu și luarea măsurilor legale de

recuperare a acestuia. Ca atare, comisia de specialitate numită prin Decizia

nr. 2949 din 17 septembrie 2010, procedând la determinarea și

cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamantă prin plata

contravalorii lucrărilor de reparații efectuate la terasele C.

și D. în baza contractelor, din 07 iulie 2009, a stabilit că valoarea

acestuia este de 141.861 lei, inclusiv T.V.A., întrucât asemenea

investiții nu trebuiau suportate de recurenta-reclamantă, ci de

către intimata-pârâtă.

Procedurile administrative și

apoi, cele judiciare demarate nu au condus la anularea actului de control al

Curții de Conturi, așa încât acesta a devenit definitiv și a

născut în sarcina recurentei obligația de a iniția demersuri

pentru recuperarea sumei de 141.861 lei.

Înalta Curte apreciază că în

înțelesul vădit lămurit al clauzelor contractuale, a căror

analiză era esențială pentru evaluarea pe fond a

pretențiilor, contribuția recurentei în asocierea în

participațiune se limita la a acorda intimatei dreptul de

folosință asupra imobilelor;din contracte nu rezultă asumarea de

către recurentă a vreunei alte obligații, vizând, spre exemplu, aducerea

imobilelor într-o stare care să permită întrebuințarea, așa

cum a reținut curtea de apel.

Se cuvine subliniat, în acest context,

că părțile nu au încheiat contracte de locațiune, prin

urmare, nu era necesar ca recurenta să transmită folosința celor

două imobile într-o stare aptă a permite întrebuințarea; de

aceea, referirea instanței de apel la dispozițiile art. 1421 alin.

(1) C. civ. este străină de natura cauzei.

După cum rezultă din

preambulul contractelor de asociere în participațiune, asociatul prim s-a

declarat interesat să se asocieze cu persoane juridice private, în scopul

modernizării și amenajării celor două imobile.

Din această perspectivă,

contribuția asociatului secund, constând între altele, după cum s-a

reținut deja, în asigurarea integrală a resurselor financiare

necesare realizării celor două terase, presupunea ca, indiferent de

gradul de degradare în care se aflau, o dată ce folosința acestora îi

era transmisă, să demareze proceduri administrative de autorizare,

urmate de lucrări în vederea amenajării lor, avansând integral

cheltuielile necesare.

În aceste condiții, instanța

supremă impune părților concluzia că lucrările de

renovare a celor două imobile au generat investiții, care nu ar fi

trebuit suportate de către recurenta-reclamantă, ci de către

intimata-pârâtă.

Prin urmare, decizia atacată se

întemeiază pe schimbarea înțelesului vădit lămurit și

neîndoielnic al art. 4.1.2., comun celor două contracte de asociere în

participațiune, așa încât este fondat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, în temeiul art. 312 alin.

(1), (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va

modifica în tot decizia instanței de prim control judiciar, în sensul

că, în baza art. 296 C. proc. civ., va respinge apelul ca nefondat,

considerentele deciziei de față urmând a le completa pe cele expuse

de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenta-reclamantă A. București împotriva Deciziei civile nr. 1947

din 19 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă.

Modifică decizia atacată în

sensul că:

Respinge ca nefondat apelul declarat

de pârâta SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 4879 din 17 aprilie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 13 septembrie 2016.