ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3070/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 14 decembrie 2005, Ministerul Justiției a solicitat ca în contradictoriu cu S.C. să se constate, în temeiul art. 1 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nulitatea absolută a Ordinului nr. 3158/C din 25 noiembrie 2004, emis de ministrul justiției, prin care s-a dispus atât numirea, cât și suspendarea pârâtului din funcția de notar public. În esență, reclamantul și-a motivat acțiunea, arătând că din înscrisurile care au stat la baza emiterii acelui ordin, rezultă că pârâtul nu a îndeplinit nici una dintre funcțiile limitativ prevăzute de art. 105 din Legea nr. 36/1995, a notarilor publici și a activității notariale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contenciosul administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 358 din 16 februarie 2006, a respins acțiunea, ca tardiv formulată. Instanța a reținut că o atare soluție se impune în raport cu data emiterii actului administrativ, cu data introducerii acțiunii și cu reglementarea instituită prin dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, în vigoare la data soluționării pricinii. Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul Ministerul Justiției. Recurentul a susținut că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (6) și art. 11 din Legea nr. 554/2004, prin care se consacră, cu caracter de noutate un tip de acțiune în constatarea nulității actului administrativ emis cu nesocotirea unor norme juridice imperative sau prohibitive, act care a produs efecte juridice și nu mai poate fi revocat de către autoritatea publică emitentă.

În opinia recurentului, dispozițiile art. 11 ale legii organice, avute în vedere de instanță în fundamentarea hotărârii, reglementează ipoteze tipice ale unei acțiuni în contencios administrativ care se regăseau și în vechea lege, dar care nu se aplică situației prevăzute de art. 1 alin. (6) din noul act normativ. Cum din motivarea acțiunii rezultă fără echivoc că au fost încălcate norme imperative prevăzute în Legea nr. 36/1995, s-a concluzionat că acțiunea introdusă nu este tardivă, întrucât nulitatea absolută a actului administrativ poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de fond, pârâtul S.C.

a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii. El a susținut cu acel prilej că date fiind dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și cele cuprinse în Codul civil, noua lege a contenciosului administrativ invocată de partea adversă, nu se poate aplica unor acte administrative emise anterior datei de 6 ianuarie 2005, când această din urmă lege a intrat în vigoare. Deși excepția ridicată era admisibilă, curtea de apel a respins-o cu o motivare inexactă, neconvingătoare, care ignoră principiul neretroactivității legii, precum și obligația organului jurisdicțional de a examina legalitatea actului juridic, în raport cu normele legale în vigoare la data emiterii lui și, respectiv, la data soluționării litigiului.

Ori, cum deja s-a arătat, obiectul litigiului de față vizează un act administrativ unilateral, individual, emis de ministrul justiției la 25 noiembrie 2004, situație în care acțiunea introdusă pentru constatarea nulității sale absolute în temeiul Legii nr. 554/2004, la data de 14 decembrie 2005, era în adevăr, inadmisibilă. Soluția recurată este, însă, legală și temeinică în privința modului de rezolvare a celeilalte excepții ridicate de pârât, și anume, tardivitatea introducerii acțiunii de către reclamant. Curtea de apel a reținut în mod corect că deși se referă la acțiunea în constatarea nulității actului administrativ nelegal ce nu mai poate fi revocat de către autoritatea publică emitentă, dispozițiile art. 1 alin 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 trebuie aplicate și coroborate cu normele conținute în art. 11 din același act normativ.

Cu alte cuvinte, acțiunile autorității publice emitente întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. (6), trebuie formulate, în toate cazurile, cu respectarea termenelor stabilite de art. 11, care reprezintă regula în materia contenciosului administrativ reglementat de legea în vigoare. Distincția făcută între nulitățile absolute și nulitățile relative ale actelor juridice supuse normelor dreptului civil, nu are semnificație în sfera dreptului administrativ și acceptarea ei ar echivala cu ignorarea unei reglementări legale speciale, cu caracter derogatoriu de la regula generală. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod judicios instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a concluzionat în sensul că acțiunea formulată la data de 14 decembrie 2005 pentru constatarea nulității absolute a unui ordin ministerial emis la 25 noiembrie 2004, este tardivă.

O astfel de interpretare este concordantă și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a considerat că prin neimpunerea unui termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată o acțiune, se încalcă principiul securității raporturilor juridice (cauza Brumărescu contra României). S-a afirmat totodată, că posibilitatea de a „anula” fără limită de timp – cum ar fi în cazul de față – actul administrativ individual, care intrând în circuitul civil a produs efecte juridice specifice altor ramuri de drept, constituie o nesocotire a dreptului la justiție, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere aceste considerente, urmează a se respinge recursul declarat de Ministerul Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 358 din 16 februarie 2006 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2006.