ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 6/2017

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 13 aprilie 2016, în Dosarul nr. 38.424/4/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea chestiunii de drept ce vizează cuantumul onorariului executorului judecătoresc în cazul în care obiectul executării silite este o obligație de a face intuitu personae.

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 24 decembrie 2014, contestatorul municipiul București, prin primarul general, a solicitat, în contradictoriu cu intimații I.M., S.G., A.C., A.F.F. și terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, anularea actelor de executare silită emise în dosarul execuțional înregistrat la Biroul executorului judecătoresc R.G.I., precum și a actelor de executare ce se vor emite ulterior, respectiv încetarea executării silite. A solicitat totodată suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabilă a contestației la executare și cenzurarea cheltuielilor de executare.

Prin Sentința civilă nr. 8.331 din 26 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte contestația la executare și a redus onorariul executorului judecătoresc stabilit prin Încheierea din data de 15 decembrie 2014, de la 2.600 lei la 248 lei. S-a reținut că, prin Sentința civilă nr. 1.353 din 26 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în Dosarul civil nr. 7.679/3/2012, contestatorul a fost obligat să emită, pe numele intimaților, decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în litigiu, iar, prin Decizia civilă nr. 2.102R/06.12.2013, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a modificat în parte sentința, obligând contestatorul să înainteze direct la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul administrativ, împreună cu hotărârile judecătorești din cauza respectivă; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței tribunalului.

În condițiile în care contestatorul nu a înțeles să aducă la îndeplinire obligația de bunăvoie, prin cererea din data de 11 decembrie 2014, intimații au solicitat punerea în executare silită a dispozițiilor titlurilor executorii, constituindu-se astfel dosarul de executare.

Prin Încheierea din data de 12 decembrie 2014, executorul judecătoresc a încuviințat executarea silită, iar prin Încheierea din data de 15 decembrie 2014 a stabilit cheltuielile de executare la nivelul sumei de 3.780 lei, din care 2.600 lei onorariu executor judecătoresc, 300 lei onorariu avocat, 200 lei cheltuieli necesare declanșării executării silite, 480 lei cheltuieli necesare continuării executării după încuviințare, iar 200 lei cheltuieli cu încetarea executării.

La data de 15 decembrie 2014, debitorul a fost somat să își aducă la îndeplinire obligația de a face, stabilită prin cele două hotărâri judecătorești.

Activitatea executorului judecătoresc în ce privește executarea silită a obligației de a face s-a oprit la momentul transmiterii somației către debitor, ulterior continuând exclusiv pentru încasarea cheltuielilor de executare. La data de 15 decembrie 2014, executorul judecătoresc a emis adresă de înființare a popririi în sarcina terțului poprit, înștiințând și debitorul cu privire la această măsură.

În ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin Încheierea din data de 15 decembrie 2014, în cuantum total de 3.780 lei, instanța a avut în vedere dispozițiile din Codul de procedură civilă din care rezultă că, în ipoteza în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația stabilită printr-un titlu executoriu, executarea silită are loc până la achitarea inclusiv a cheltuielilor de executare, dispoziția legală întemeindu-se în mod firesc pe culpa debitorului în declanșarea acestei proceduri.

Cuantumul onorariului ocazionat de îndeplinirea procedurilor de executare silită se stabilește potrivit anexei la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, modificată prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.561/C/2012.

În cuprinsul Ordinului ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.561/C/2012, nu se regăsește reglementat, în mod individual, un onorariu pentru punerea în executare a unei obligații de a face, de natura celor impuse debitorului prin titlul executoriu, aceste obligații neputând fi încadrate în niciunul dintre tipurile de executare inserate în anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare, și cu atât mai puțin în categoria celor prevăzute de art. 39 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în lipsa oricărei reglementări exprese sub acest aspect, singurul punct al anexei menționate la care se putea încadra această obligație de a face era cel menționat la pct. 12 - orice alte acte sau operațiuni date prin lege.

Instanța a reținut că specificul obligației de a face impusă debitorului prin titlul executoriu, respectiv o obligație pur personală, face ca obligația, în sine, să nu poată fi adusă la îndeplinire decât prin acțiunea voluntară a celui obligat la aceasta, iar activitatea executorului în cazul executării silite a obligațiilor de a face care nu pot fi îndeplinite decât de debitor se rezumă doar la comunicarea unei somații cu semnificația unei acțiuni de constrângere și nu de realizare efectivă a obligației.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel intimații, susținând că în mod greșit prima instanță a reținut aplicabilitatea în cauză a pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, cu modificările aduse prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.561/C/2012, având în vedere că, potrivit actelor de executare, onorariul executorului a fost stabilit conform prevederilor pct. 2 din același act normativ coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează onorariul pentru executările directe, enumerarea fiind exemplificativă, și nu limitativă.

În cursul soluționării apelului, apelanții-intimați au solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerere ce a fost admisă de către instanța de judecată, fiind dispusă sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Prin încheierea de sesizare din data de 13 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 38.424/4/2014, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că obiectul dosarului este cererea de apel formulată de apelanții-intimați împotriva Sentinței civile nr. 8.331 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, tribunalul pronunțându-se prin decizie definitivă.

De asemenea s-a reținut că problema de drept vizând modul de stabilire a onorariului executorului judecătoresc în cazul în care obiectul executării silite este o obligație de a face intuitu personae are incidență asupra fondului apelului, reprezentând motivul principal de apel.

S-a apreciat și că această chestiune de drept este una nouă, neexistând un recurs în interesul legii cu acest obiect, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competență materială în privința cererilor formulate în cadrul executărilor silite.

Din hotărârile judecătorești depuse de apelanți la dosar rezultă împrejurarea că, asupra aceleiași probleme de drept, instanțele au opinii diferite, cu interpretări contradictorii ale dispozițiilor Ordinului ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți privind chestiunea de drept supusă judecății.

Completul de judecată al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă a apreciat că onorariul executorului judecătoresc, în cazul în care titlul executoriu conține obligația impusă unei autorități de a emite un act ce intră exclusiv în competența acelei autorități - obligație de a face intuitu personae - se impune a fi stabilit prin raportare la prevederile pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare.

La pct. 2 din anexa la ordinul menționat sunt indicate limitativ executările directe, avându-se în vedere obligațiile de a face care sunt efectiv aduse la îndeplinire de către executorul judecătoresc. Caracteristic acelor obligații de a face, denumite generic de legiuitor "executări directe", este faptul că executarea este efectiv realizată de executor, astfel că prevederile pct. 12 din anexă nu pot fi aplicabile în ipoteza în care obligația stabilită prin titlul executoriu în sarcina debitorului este o obligație de a face intuitu personae, ceea ce implică faptul că poate fi adusă la îndeplinire doar de către debitor, excluzând intervenția unei terțe persoane.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat practica judiciară identificată, precum și punctele de vedere teoretice, conturându-se următoarele opinii:

În cadrul primei orientări jurisprudențiale, majoritară, s-a apreciat că în cazul în care obligația stabilită prin titlul executoriu este una de a face intuitu personae, ce poate fi îndeplinită doar de către debitor, creditorul poate recurge la concursul executorului judecătoresc numai pentru emiterea și comunicarea unei somații în condițiile Codului de procedură civilă. Ca atare, onorariul executorului judecătoresc trebuie stabilit în baza pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare, acesta fiind tariful maxim stabilit pentru realizarea oricăror altor acte și operațiuni date prin lege executorului judecătoresc, cărora li se circumscrie și executarea silită a obligației de a face intuitu personae, din moment ce aceasta nu este enumerată la pct. 2 din anexă privind executările silite directe.

Prin cea de-a doua orientare jurisprudențială, minoritară, s-a considerat că onorariul executorului judecătoresc pentru orice alte acte sau operațiuni date prin lege în activitatea sa, de la pct. 12 din anexă, se stabilește doar prin raportare la acele operațiuni pentru care nu este necesară încuviințarea executării silite și, ca atare, obligațiile de a face se supun în întregime, sub aspectul onorariului executorului judecătoresc, pct. 2 din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare, punct care enumeră cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ activitățile executorului pentru care se pot percepe onorarii în cuantumul indicat de text.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori asupra modului de interpretare și aplicare a pct. 2 și pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, modificată prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.561/C/2012, cu referire la art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost în sensul că onorariul la care se poate raporta executorul judecătoresc pentru activitatea decurgând din executarea obligațiilor de a face intuitu personae este cel prevăzut la pct. 12 din anexă, ce vizează categoria generică "orice alte acte sau operațiuni date prin lege" din activitatea executorului judecătoresc.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Procedura sesizării instanței supreme în vederea pronunțării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă reprezintă o procedură nouă, preluată din dreptul francez, introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, fiind reglementată în cartea a II-a "Procedura contencioasă", titlul III - "Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare", capitolul II, art. 519 - art. 521 din Codul de procedură civilă.

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare românești în una predictibilă, care să răspundă așteptărilor rezonabile ale justițiabililor.

Prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, rațiunea și fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate, cu caracter de noutate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prealabilă cu privire la dezlegarea chestiunii vizând cuantumul onorariului cuvenit executorului judecătoresc în cazul în care obiectul executării silite îl reprezintă o obligație de a face intuitu personae.

Examinarea datelor comunicate de către curțile de apel arată că există deja practică judiciară în materie, aproape unitară, instanțele naționale pronunțând, în majoritate covârșitoare, același tip de soluții.

Aspectele sesizate privind modalitatea de aplicare a unor prevederi cuprinse într-un ordin al ministrului nu vizează interpretarea unor dispoziții legale care să comporte o reală dificultate, ci doar realizarea unui raționament judiciar, prin aplicarea unei norme în raport cu scopul și conținutul acesteia.

În plus, relaționarea textelor de lege în discuție a fost expusă și în cuprinsul actului de sesizare, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unei chestiuni de drept controversate, susceptibilă de a genera interpretări diferite, în egală măsură de pertinente, care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile. Acest mecanism nu trebuie transformat într-o procedură dilatorie, de natură a întârzia inutil cursul procesului.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,