ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8898/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8898/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Ședința

publică de la 6 noiembrie 2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1011 din 13 septembrie 2005, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

și precizată de reclamantul B.T.N. în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Secția 17 Poliție București.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a

reținut că teza susținută de către reclamant este, în

esență, aceea că pârâții se fac vinovați pentru supunerea la rele

tratamente a acestuia și a familiei

sale prin omisiunea acestora și

eșecul de a aplica măsurile necesare pentru a evita să fie supuși

unui astfel de tratament de către trei dintre

vecinii din imobilul în care locuiesc.

În raport de aceste afirmații ale

reclamantului și de faptul că, din perspectiva dreptului român, faptele expuse

trebuie analizate în condițiile răspunderii civile delictuale, care își are

izvorul în săvârșirea culpabilă a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii,

conform art. 998-

999 C. civ., se impune

analiza întrunirii condițiilor legale pentru angajarea acestei răspunderi și

anume: existența unei fapte ilicite săvârșite de pârâți, existența unui

prejudiciu în patrimoniul

reclamantului, vinovăția pârâților și

existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În ceea

ce privește fapta ilicită, tribunalul a constat că pârâtul Statul Român,

reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice este

persoană juridică, titular de drepturi și obligații, iar răspunderea civilă a

acestuia poate fi angajată pentru faptele proprii săvârșite prin exercițiul

drepturilor și obligațiilor ce îi incumbă ori în condițiile legii pentru fapta

altuia.

Aspectele

expuse de către reclamant în legătură cu omisiunea și eșecul organelor de

poliție

sesizate să ia măsurile necesare pentru a încetat

acțiunile celor trei vecini, care, prin lucrările și modificările efectuate la

instalația de alimentare cu apă au întrerupt alimentarea cu apă a

apartamentului în care locuiește reclamantul și familia sa, nu vizează o faptă

a Statului Român, ci, cel mult una a organelor care, potrivit legii au

atribuții în ceea ce privește păstrarea ordinii publice, acestea funcționând în

structura Ministerului Administrației și Internelor. Or, acest

minister are el însuși personalitate juridică, și

în consecință răspunde, în limitele obligațiilor ce îi

revin potrivit

legii, pentru faptele cu caracter ilicit săvârșite prin organele sale.

Pe de altă parte, între Statul Român și

organele de Poliție sesizate în legătură cu faptele

menționate, nu există nici raporturi de prepușenie, care să justifice

angajarea răspunderii acestuia

pentru faptele prepușilor săi.

Referitor la pârâta Secția 17 Poliție

București, instanța de fond a reținut că a fost sesizată atât de mama

reclamantului, în legătură cu pretinse fapte ilicite ale celor trei vecini, cât

și de aceștia din urmă în legătură cu pretinse fapte ilicite săvârșite de către

aceasta. Niciuna dintre sesizări nu a fost făcută de către reclamant. In

condițiile în care reclamantul, având capacitate deplină de exercițiu în

perioada de referință (2001-2005), nu a adresat nicio sesizare secției de

poliție pârâte, nu poate fi reținută în raport cu această situație, omisiunea

și / sau eșecul pârâtei în a soluționa aspectele ce țin de imposibilitatea

folosinței normale a locuinței sale, datorate faptelor cu pretins caracter

ilicit ale vecinilor. Ca atare, nu se poate reține că s-a produs în patrimoniul

reclamantului un prejudiciu, ca urmare a nerezolvării unor reclamații adresate

pârâților chemați în judecată.

Prejudiciul, ca și condiție a angajării

răspunderii civile delictuale trebuie să fie personal. Astfel, eventualul

prejudiciu ce i s-ar fi produs mamei (familiei) reclamantului, nu poate fi

analizat decât la cererea titularului dreptului

la reparație și nu la cererea altei persoane, respectiv

a reclamantului.

Față de aceste

considerente, instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit vinovăția pârâților,

nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, ca și condiții

de angajare a răspunderii

civile delictuale a pârâților în

raporturile acestora cu reclamantul.

Nefiind întrunite în speță

cumulativ cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale, nu

s-a putut stabili în sarcina pârâților obligația de desdăunare a

reclamantului pentru prejudiciul pretins.

Instanța a mai reținut că, în raportul juridic

dedus judecății nu a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 3 și art. 13 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru a fi reținute

în

sarcina pârâților fapte cu caracter

ilicit, care să poată fi calificate drept tratamente inumane sau

degradante

față de persoana reclamantului.

Prin apelul declarat de reclamant, s-a criticat

hotărârea instanței de fond prin prisma art. 1, art.

3, și art. 13 din Convenție, susținându-se că, această hotărâre este

greșită pentru că, responsabilitatea

statului este angajată atunci când

legislația nu permite protecția corespunzătoare sau când autoritățile au eșuat

în a lua măsurile necesare pentru a evita riscul de tratament inuman și

degradant despre care s-a știut sau s-ar fi putut

ști (menționând că s-a știut de lipsirea permanentă

a reclamantului de

apă și de posibilitatea utilizării locuinței de către familie și de a avea o

viață de familie normală).

Se mai arată că, atât Statul cât și

Secția 17 Poliție București nu au luat măsurile necesare

pentru a interveni, deși cunoșteau situația de

fapt a reclamantului, împrejurare în care trebuiau să

sancționeze

faptele ilicite ale celor trei vecini, să ia măsuri pentru revenirea la starea

inițială, să constate și să dispună repararea pagubei (fiind o încălcare

procedurală, cât și o încălcare de esență prin supunerea la rele tratamente,

inumane și degradante).

În final,

a solicitat modificarea în tot a sentinței apelate și obligarea pârâților în

solidar la

plata sumei de 5.396.000.000 lei, reprezentând

cinci miliarde daune morale, 96 milioane -despăgubiri materiale și 300 milioane,

daune pentru nefolosirea locuinței.

Prin decizia nr. 54A din 16 februarie

2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.T.N.

împotriva sentinței nr. 1011 din 13 septembrie 2005, pronunțată de Tribunalul

București,

secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu intimații pârâți Starul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor

Publice și Secția 17 Poliție București.

Instanța

de apel a reținut că s-au aplicat corect dispozițiile art. 998 și art. 999 C.

civ., care

reglementează răspunderea civilă delictuală.

În acest sens, s-a avut în vedere că pe

baza actelor existente la dosarul cauzei, reclamantul

nu a dovedit prejudiciul suferit, fapta culpabilă a pârâților și

raportul de cauzalitate, iar invocarea

legislației CEDO pentru justificarea

în drept a acțiunii, atâta timp cât există reglementări în legislația internă,

nu poate fi reținută ca fiind încălcată de pârâți.

De altfel,

s-a arătat că aceste referiri la legislația CEDO fac trimitere la răspunderea

civilă

delictuală, reglementată de Codul civil român, ce

are aceleași principii ca și cele ale legislației europene invocate în ambele

faze procesuale.

Împotriva

deciziei nr. 54 A din 16 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel

București, în

termenul prevăzut de lege, reclamantul B.T.N.

a declarat recurs.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. arată că, instanța de apel a

interpretat greșit actul dedus judecății, reținând că în speță ar fi aplicabile

principiile de drept

intern, având izvorul în art. 998-999

C. civ.

Susține

reclamantul că, în conformitate cu principiul disponibilității părților, și-a

întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 3, 8, P1

-l,

art. 13 CEDO, norme de drept care au

directă aplicabilitate în fața instanțelor române prin ratificarea Convenției

europene pentru apărarea drepturilor omului prin Legea nr. 30/1994.

Se mai arată că, s-au aplicat greșit

dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 13 din Convenție, deoarece reclamantul

solicitând în mod expres judecarea în raport de aceste texte, ambele instanțe au

refuzat în mod continuu aplicarea lor și

s-au pronunțat numai în raport de prevederile art. 998 și

999 C. civ.

Critica vizează și fondul cauzei, susținându-se

că instanțele aveau obligația să soluționeze

cererea

reclamantului în raport de temeiul juridic indicat, deoarece prevederile art.

998, 999 C. civ., reținute impun îndeplinirea anumitor condiții pentru

angajarea răspunderii civile delictuale,

pe câtă vreme art. 1 și art. 3

din Convenție, așa cum s-a solicitat prin acțiune, impun cu totul alte

condiții, pe care instanțele și organele

administrative au obligația să le aplice în virtutea Legii nr.

30/1994

și a dreptului internațional.

Recurentul arată că, răspunderea civilă a

pârâților Statul Român și Secția 17 Poliție

București,

în speță, este angajată direct în raport de dispozițiile art. 1 și art. 3 din

Convenție și nu se

impunea examinarea îndeplinirii condițiilor cerute de

art. 998-999 C. civ., prevederile Convenției aplicându-se independent și

nefiind limitate de dreptul intern.

Prin

ignorarea textelor indicate anterior, pretinde recurentul, că nu i s-a acordat

dreptul la

despăgubirile solicitate,

În același sens, învederează că dreptul

la despăgubiri cuvenit în raport cu încălcarea art. 3

este inerent și prin art. 13 din Convenție, care prevede un remediu

efectiv, remediu interpretat în

mod constant în jurisprudența Curții

Europene ca incluzând atât despăgubiri materiale, cât și morale.

Prin

sentința nr. 1011 din 13 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului,

menționând că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile

delictuale, reglementate de art. 998-999 C. civ.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, a

menținut soluția instanței de fond, pronunțată în baza textelor

enunțate, ca urmare a respingerii

apelului declarat de reclamant, prin

decizia nr. 54A din 16 februarie 2006.

Prin urmare, se constată că prin cele

două hotărâri s-a soluționat acțiunea promovată de reclamant în temeiul art. 3

și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului în

raport de dispozițiile art. 998 și art. 999 C.

civ. , ignorând în acest fel temeiurile invocate de acesta

și modul în

care a înțeles să-și conceapă susținerile în fața instanțelor, schimbând cadrul

procesual în limitele căruia judecata ar fi

trebuit să aibă loc. Este adevărat, că o anume situație de

fapt expusă

și probată trebuie calificată juridic de către instanțele de judecată,

lămurirea și explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor

instituțiilor și regulilor juridice aplicabile. în același timp însă,

calificarea juridică a unei situații de fapt date, nu poate fi făcută

cu încălcarea principiului disponibilității,

schimbându-se astfel total obiectul și temeiul juridic al

acțiunii.

În cauza de față, schimbând cadrul procesual, stabilit de

către reclamantul recurent în

raport cu

dispozițiile art. 3 și art. 13 din Convenție, într-un alt temei juridic, bazat

pe dispozițiile art.

998 C. civ. , instanțele au încălcat principiul

disponibilității, ceea ce impune ca în temeiul art.

312 coroborat cu art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat

de către reclamant, casarea deciziei recurate, cât și a sentinței pronunțate de

Tribunalul București și trimiterea cauzei

spre soluționare la același

tribunal, care urmează să soluționeze litigiul în raport de temeiul juridic

indicat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul B.T.N.

Casează decizia nr. 54A/16 februarie 2006 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, precum și sentința nr. 1011 din

13 septembrie 2005 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, și

trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2006.