ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1704/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1704/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1704/2016

Prin Sentința civilă nr. 116

din 19 februarie 2015 a Tribunalului Arad s-au respins excepțiile

autorității de lucru judecat, a lipsei legitimității

interesului reclamanților în promovarea acțiunii și a

prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă și

s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca

reprezentați prin Primar, dispunându-se obligarea pârâtei SC A. SRL la

plata sumei de 217.263,74 lei reprezentând cotă de asociere restantă

indexată cu rata inflației, și suma de 302.315,35 lei

majorări de întârziere, cu 1200 lei cheltuieli de judecată în

favoarea reclamantului Municipiul Cluj-Napoca.

Pentru a

pronunța această sentință prima instanță a

reținut următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 953 din 8 mai 2008 pronunțată în

Dosarul nr. x/117/2005 al Tribunalului Constanța, rămasă irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 639/CA din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel

Constanța a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC

A. SRL împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și

Comisia constituită în baza Legii nr. 550/2002 privind vânzarea

spațiilor comerciale și s-a dispus obligarea pârâților să

soluționeze cererea formulată de reclamantă privind vânzarea

și negocierea directă a imobilului situat în Cluj-Napoca, în suprafață

de 523,35 mp deținut în baza contractului de asociere nr. 303 din 22 mai

2004.

Ulterior

acestui litigiu, între părți s-a declanșat un nou proces

finalizat prin Sentința nr. 1094/CA din 2 decembrie 2010

pronunțată în Dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași, prin

care, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca, Comisia constituită în baza Legii nr. 550/2002 și

Primarul Municipiului Cluj s-a constatat că reclamanta SC A. SRL a parcurs

etapele aferente procedurii de vânzare prin negociere directă a imobilului,

că s-a stabilit prețul de vânzare la suma de 1.330.300 lei conform

Raportului de evaluare înregistrat la Primăria Municipiului Cluj-Napoca

sub nr. 20754 din 45 din 22 martie 2005, dar că pârâții refuză

încheierea contractului de vânzare-cumpărare pe motiv că reclamanta

înregistrează restanțe la plata obligațiilor asumate prin

contractul de asociere, în perioada septembrie 2004 - octombrie 2007 și

mai 2008 - martie 2009.

S-au apreciat

nefondate aceste apărări și în consecință, s-a dispus

ca sentința să țină loc de contract autentic de

vânzare-cumpărare cu plata prețului în cinci rate, precum și

intabularea dreptului de proprietate al reclamantei, concomitent cu intabularea

ipotecii legale.

Împotriva

Sentinței nr. 1094 din 2 decembrie 2010 a Tribunalului Iași

pârâții au declarat recurs care a fost admis prin Decizia civilă nr.

411 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, doar în ce

privește dispoziția de intabulare în Cartea funciară a dreptului

de proprietate al reclamantei.

Sintetizând

pretențiile formulate de reclamantă în prezentul litigiu, precum

și efectele hotărârilor judecătorești anterioare asupra

acestora, Tribunalul Arad a reținut că se pretind debite restante

și majorări de întârziere pe perioada 1 septembrie 2008 - 27 aprilie

2011, decurgând din contractul de asociere încheiat la 28 mai 2004, în timp ce

instanțele anterioare, verificând incidența art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 550/2002 au statuat doar că, până la data de 20 noiembrie

2008 când a fost pronunțată decizia Curții de Apel

Constanța, SC A. SRL nu a înregistrat restanțe la plata cotei de

asociere pe o perioadă de cel puțin 6 luni consecutive.

Valorificând

concluziile raportului de expertiză judiciar contabilă, s-a

reținut că pârâta trebuie să răspundă contractual

numai pentru cotele de asociere aferente perioadei 1 septembrie 2008 - 28 mai

2009 (data expirării duratei contractului de asociere), iar

majorările de întârziere de 0,1% sunt datorate doar până la data de

16 septembrie 2011 (data intrării în vigoare a O.G. nr. 29/2011).

În

privința accesoriilor s-a reținut că, potrivit art. 4 din O.G.

nr. 34/1995, penalitățile de întârziere se calculează și la

sumele datorate bugetelor locale, iar la momentul încheierii contractului, O.G.

nr. 92/2003 prevedea la art. 1 că dispozițiile sale se aplică

și pentru administrarea creanțelor provenind din alte sume ce

constituie venituri ale bugetului consolidat.

De asemenea,

prin Legea nr. 210/2005 de aprobare a O.G. nr. 20/2005 pentru modificarea

și completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, noțiunea de "penalități de întârziere"

s-a înlocuit cu cea de "majorări de întârziere", s-a stabilit

nivelul acestora la 0,1% pe zi de întârziere și s-a statuat că acest

nivel poate fi modificat prin legile bugetare anuale.

Impunerea

prin HCML Cluj-Napoca nr. 284 din 15 iulie 2010 a cuantumului de 0,5% pe zi

pentru calculul majorărilor de întârziere a fost apreciată de prima

instanță drept o modificare unilaterală a contractului, astfel

că nu a fost avută în vedere.

S-a mai

reținut, sub același aspect al accesoriilor, că, prin O.G. nr.

29/2011 publicată în M. Of. nr. 626 din 2 septembrie 2011 și care a

intrat în vigoare la 17 septembrie 2011, legiuitorul a înțeles ca

dispozițiile Codului de procedură fiscală să nu mai fie

aplicabile creanțelor datorate bugetului general consolidat, rezultate din

raporturi juridice contractuale.

În ceea ce

privește excepțiile invocate de pârâtă, prima instanță

a reținut următoarele:

Nu

există autoritate de lucru judecat în cauză, deoarece debitele

restante sunt pretinse pentru o altă perioadă decât cea avută în

vedere de instanțele anterioare, iar suprapunerea parțială a

perioadelor analizate (septembrie - noiembrie 2008) nu este suficientă

pentru analiza consecutivității de 6 luni cerută de legea

specială, analiză ce astfel nu poate intra în contradicție cu

cele dezlegate anterior.

Prima

instanță a apreciat ca fiind nefondată și excepția

lipsei unui interes legitim al reclamantei în promovarea prezentei

acțiuni. Tribunalul a subliniat că, în cadrul litigiilor anterioare,

instanțele judecătorești au înlăturat ca discriminatorii

prevederile legale ce impuneau pârâților din acea cauză, ca

autorități publice locale, o interdicție expresă de

înstrăinare a imobilului către SC A. SRL Cluj-Napoca. În aceste

condiții, Tribunalul Arad a apreciat că, până la rămânerea

irevocabilă a hotărârii judecătorești, pârâții nu

puteau avea o altă atitudine decât cea conformă cu dispoziția

legală incidentă și care era în vigoare, considerând

relevantă chiar și împrejurarea că SC A. SRL a făcut

demersuri de punere în executare a respectivelor hotărâri

judecătorești abia din data de 12 martie 2009. Dintr-o altă

perspectivă, dată fiind fundamentarea prezentei acțiuni pe

răspunderea contractuală și lipsa unei acțiuni

reconvenționale prin care pârâta să solicite instanței

stabilirea unei culpe extracontractuale în sarcina reclamanților și

cuantificarea acesteia, tribunalul a apreciat că nu este îndrituit să

soluționeze raporturile juridice distincte de cele contractuale, limitându-și

analiza la strictul necesar soluționării excepției invocate.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

pretențiile anterioare datei de 15 decembrie 2008 s-a reținut că

a intervenit suspendarea cursului acesteia potrivit art. 720

1

C.

proc. civ. pe durata procedurii concilierii directe (2 august 2010 - 15

septembrie 2010) și existența unor plăți parțiale în

perioada septembrie 2008 - mai 2009 de natură a întrerupe cursul

prescripției conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Prin Decizia

civilă nr. 600 din 23 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara,

secția a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei SC A. SRL împotriva

Sentinței civile nr. 116 din 19 februarie 2015 pronunțată de

Tribunalul Arad, care a fost schimbată în parte, în sensul

înlăturării obligației pârâtei de a plăti

reclamanților Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Consiliul Local

al Municipiului Cluj-Napoca suma de 302.315,35 lei cu titlu de majorări de

întârziere.

Au fost

menținute dispozițiile privind obligația pârâtei de plată a

sumei de 217.263,74 lei cu titlu de cotă de asociere indexată cu rata

inflației și a sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată

parțiale.

Totodată

s-a respins apelul reclamanților împotriva aceleiași sentințe,

ca nefondat, cu obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată

parțiale ale pârâtei în apel, în sumă de 24.529 lei.

Instanța

de apel a reținut în motivarea soluției dispuse următoarele

considerente:

Abordând cu

prioritate apelul reclamanților Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Curtea a constatat că

ansamblul de critici formulate privesc două aspecte:

- perioada

pentru care pârâta ar datora cota de participare, conform clauzelor

contractuale, reclamanții susținând că, în cauză, a avut o

loc o tacită relocațiune, iar contractul nu a încetat la data de 28

mai 2009, cum a reținut prima instanță, ci ulterior, la data de

28 aprilie 2011, când a rămas irevocabilă hotărârea

judecătorească care ținea loc de contract între părțile

litigante, privind imobilul aflat în discuție;

- modalitatea

de calcul și cuantumul majorărilor de întârziere, reclamanții

susținând că, în mod nelegal prima instanță nu a ținut

seama de HCML Cluj-Napoca nr. 284/2010 cu privire la care a apreciat

greșit că nu ar fi incidentă în cauză.

S-a apreciat

că prima critică nu este fondată, deoarece pentru perioada

ulterioară datei expirării contractului de asociere - 28 mai 2009, nu

există temei legal sau contractual în baza căruia pârâta să fie

obligată la plata vreunei sume de bani cu titlu de cotă de asociere.

Cât

privește cea de-a doua critică, s-a reținut că actul

negociat și semnat de părțile litigante nr. 303 din 28 mai 2004

este un contract de drept privat, contract de asociere în participațiune,

reglementat de fostul C. com. în cuprinsul art. 251 - 256.

Prin urmare,

chiar dacă unul din subiectele care au subscris acest contract, este un

subiect de drept public (Municipiul Cluj-Napoca), raportul juridic născut

în urma încheierii unui asemenea contract este un raport de drept privat supus

dispozițiilor Codului civil, a Codului comercial și a celorlalte

prevederi legale ce reglementează raporturile de drept privat,

caracterizate prin egalitatea părților, pe libertatea

consimțământului etc.

Conținutul

art. 13 din contractul de asociere, conform căruia "neîndeplinirea

obligațiilor pecuniare de către părți, atrage plata unei

dobânzi și penalități/zi de întârziere, conform prevederilor

legale în vigoare" s-a interpretat în sensul că vor fi incidente

dispozițiile legislației civile referitoare la daune interese ce reglementează

raporturile juridice civile, iar nu la legislația fiscal-bugetară ce

are în vedere raporturile juridice de drept public dintre autoritatea

publică locală și subiectele de drept privat.

Prima

instanță a apreciat că prin sintagma "dobânzi și penalități/zi

de întârziere, conform prevederilor legale în vigoare" părțile

ar fi avut în vedere dobânzile și penalitățile din materie

fiscală.

Curtea nu a

împărtășit însă acest punct de vedere, atâta vreme cât

formularea părților - una extrem de vagă, generală și

echivocă - este cuprinsă într-un contract civil, în care cele

două subiecte de drept au participat pe poziții de egalitate, iar

dobânzile și penalitățile sunt accesorii ale unor drepturi de

creanță regăsite și în legislația civilă ce

guvernează raportul juridic dedus judecății, iar nu numai în

legislația fiscală.

Prin

utilizarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 979 și art.

983 C. civ., Curtea a concluzionat că, având în vedere natura

civilă/comercială a contractului, daunele-interese la care

părțile s-au referit în art. 13 din contract sunt reglementate de

legislația civilă.

În ceea ce

privește apelul declarat de pârâta SC A. SRL, Curtea a constatat că

susținerile acesteia sunt fondate numai în ce privește obligarea sa

la majorări de întârziere, celelalte critici formulate cu privire la

hotărârea primei instanțe fiind nefondate.

S-a

reținut că motivele de nemulțumire a pârâtei față de

cuantumul capitalului datorat au fost formulate de circumstanță,

nefiind fondate, prima instanță stabilind corect suma datorată,

în baza raportului de expertiză contabilă, care a arătat cu

precizie atât sumele datorate integral actualizate cu indicele de

inflație, cât și sumele achitate benevol de către pârâtă,

dar și diferența rămasă neachitată, de 217.263,74 lei.

În

privința majorărilor de întârziere, în afara argumentelor expuse cu

privire la supunerea dobânzilor și penalităților regimului

juridic civil de drept comun, iar nu prevederilor speciale din materia

bugetar-fiscală, curtea de apel a mai reținut și faptul că

actele normative apreciate de prima instanță ca fiind incidente în

cauză nu își găsesc aplicabilitatea.

Astfel, s-a

reținut că O.G. nr. 34/1995 reglementează exclusiv

majorările de întârziere ce sunt datorate în cadrul unor raporturi

juridice de drept public în cadrul cărora obligația de plată

derivă din lege, iar nu din contracte negociate.

De asemenea,

nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1 din O.G. nr. 92/2003, care

vizează creanțe datorate "potrivit legii" și nu

creanțe rezultate din clauze contractuale asumate în cadrul unor raporturi

juridice de drept privat.

Prin urmare

s-a reținut că, modificările ulterioare aduse prin O.G. nr.

20/2005 aprobată cu modificări de Legea nr. 210/2005 sunt irelevante

în cauză.

În raport de

aceste considerente, Curtea a apreciat că solicitarea reclamanților

de obligare a pârâtei la plata de majorări de întârziere stabilite prin

legislația fiscală, este lipsită de orice temei, în

condițiile în care părțile au încheiat un contract comercial,

supus legislației civile și comerciale, iar nu legislației

fiscale.

Instanța

de apel a menținut soluțiile pronunțate de prima

instanță asupra excepțiilor autorității lucrului

judecat, lipsei interesului reclamanților și prescripției,

reiterate în cuprinsul motivelor de apel de către pârâta SC A. SRL.

Astfel, cu

privire la excepția prescripției, instanța de apel a

menținut soluția pronunțată de prima instanță,

însă a reținut alte considerente în motivare, în legătură

cu intervenirea unor întreruperi consecutive ale termenului de prescripție,

prin plăți făcute de către pârâtă. Dispozițiile

art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu enumeră plata parțială

printre clauzele de întrerupere a prescripției, însă stabilește

că o recunoaștere a datoriei din partea celui în favoarea căruia

curge prescripția, reprezintă act întreruptiv de prescripție.

Excepția

lipsei interesului legitim al reclamanților s-a fundamentat de către

pârâtă pe împrejurarea că, în măsura în care reclamanții ar

fi vândut benevol imobilul încă din anul 2004, nu ar fi existat litigiile

dintre părți și că, în măsura în care reclamanții

ar fi respectat dreptul pârâtei de a cumpăra imobilul, nu ar mai fi avut

dreptul la cotele de asociere solicitate, deoarece contractul de asociere ar fi

încetat odată cu încheierea contractului de vânzare.

Curtea a

apreciat că nu poate fi considerat nelegitim interesul reclamanților

de a finaliza un contract de asociere așa cum a fot el încheiat și

consimțit de părțile contractante, pentru simplul motiv că,

ulterior încheierii lui, justiția a recunoscut pârâtei un drept de

cumpărare al imobilului. Simpla împrejurare că dreptul de

cumpărare a spațiului preexista la data contractării asocierii,

fiind cuprins în Legea nr. 550/2002, prezumă faptul că părțile

au avut în vedere respectarea duratei contractului de asociere, iar nu

încheierea lui exclusiv în vederea dobândiri de către pârâtă a

dreptului de cumpărare.

În cadrul

aceleiași excepții a lipsei interesului legitim al reclamantei,

pârâta a criticat considerentele primei instanțe conform cărora aceasta

ar fi trebuit să formuleze o cerere reconvențională.

Instanța

de apel a reținut că aceste considerente sunt întemeiate deoarece

reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe contractul de

asociere, în timp ce apărările și excepțiile pârâtei se

fundamentează pe un alt raport juridic, ce excede contractului de

asociere.

Nu a fost

reținută în apel nici critica legată de efectul puterii de lucru

judecat al hotărârilor anterioare cu privire la plata la zi de către

pârâtă a cotelor de asociere, deoarece, singurul aspect asupra căruia

s-a purtat dezbaterile contradictorii în procesele anterioare a fost legat de

una din condițiile impuse de art. 16 din Legea nr. 550/2002, care

presupunea inexistența unor restanțe la plata chiriei cel puțin

6 luni consecutiv pe parcursul derulării contractului. Nu s-a stabilit cu

putere de lucru judecat că toate cotele de asociere aferente lunilor pe

durata cărora s-a derulat contractul a fost achitate în integralitate.

Prin urmare, prezumția puterii de lucru judecat invocată de către

apelanta-pârâtă nu a putut fi reținut.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel, atât reclamanții, cât și pârâta au

declarat recurs.

reclamanților cuprinse în motivarea cererii de recurs vizează tacita

relocațiune, daunele moratorii și cheltuielile de judecată

și se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.

În

sinteză, reclamanții invocă greșita calificare dată în

apel cu privire la neaplicarea în speță a tacitei relocațiuni

reglementată de art. 1437 C. civ., dată în principal, de greșita

calificare a naturii juridice a convenției încheiată între

părți, invocându-se în acest sens și aplicarea greșită

a art. 977 C. civ., prin aceea că instanța a calificat actul ca fiind

un contract de asociere în participație și nu de închiriere

spații comerciale cum este în realitate.

Se mai

susține că tacita relocațiune este un acord de voință

care nu se materializează în scris, ci prin manifestări exterioare

și că, din întreaga conduită a părților în

legătură cu folosința spațiului litigios rezultă

că acestea au înțeles să prelungească durata

locațiunii.

O altă

critică vizează capătul de cerere privind obligarea pârâtei la

plata daunelor moratorii, susținându-se că instanța de apel a

ignorat întregul cuprins al clauzei inserate la art. 13 din Contractul de

asociere nr. 303 din 28 mai 2004 potrivit căruia "neîndeplinirea

obligațiilor pecuniare de către părți, atrage plata unei

dobânzi și penalități de întârziere, conform prevederilor în vigoare".

Se

susține totodată că, în măsura în care s-a reținut

că reclamanții nu sunt îndreptățiți la

penalități de întârziere calculate conform Legii nr. 210/2005 ori în

baza HCL nr. 284/2010, instanța de apel ar fi putut acorda dobânda

legală în materie, cu atât mai mult cu cât, aceasta concluzionează în

considerentele hotărârii recurate că, daunele-interese la care

părțile s-au referit în art. 13 din contract sunt daune-interese

reglementate de legislația civilă, respectiv de O.G. nr. 9/2000 în

vigoare la acea vreme.

Ultima

critică se referă la cheltuielile de judecată în sumă de

24.529 lei la care reclamanții au fost obligați fără ca

instanța de apel să precizeze în mod concret în considerente în ce

constau aceste cheltuieli.

pârâtei vizează înlăturarea obligației de plată a cotei de

asociere, modul de soluționare a excepțiilor invocate și

cheltuielile de judecată și se întemeiază în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

2.1. Asupra

modului de soluționare a excepției prescripției se invocă

încălcarea art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și a prevederilor art.

1110 și următoarele C. civ. referitoare la imputația

plății, recurenta susținând că nu a intervenit nicio

cauză de întrerupere a cursului prescripției, astfel că pretențiile

anterioare lunii decembrie 2008 sunt prescrise, iar plățile efectuate

și reținute ca atare de instanța de apel au stins în realitate

datorii curente și dobânzi.

Se mai

arată că imputația plății a fost făcută

chiar de către creditor prin mențiunile

"rămășiță 0" și că "se stinge

datoria curentă", iar ordinea de stingere a datoriilor nu poate fi

modificată.

2.2. În ceea

ce privește menținerea soluției de respingere a excepției

nelegitimității interesului recurenta invocă aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 970, art. 969 C. civ., art. 720

5

și art. 119 C. proc. civ.

Se arată

că, faptul că Legea nr. 550/2002 preexista la data încheierii

contractului nu susține legalitatea soluției pronunțate, fiind

relevant că dreptul pârâtei SC A. SRL nu a fost respectat de către

reclamanți în momentul în care s-a aplicat legea și că se tinde

la obținerea unui câștig ca urmare a încălcării acestui

drept.

În opinia

recurentei, obligațiile neexecutate de către autoritățile

publice își au izvorul în contractul de asociere, iar cererea

reconvențională nu era necesară în analiza argumentelor invocate

de pârâtă pentru stabilirea unei culpe extracontractuale, cu atât mai mult

cu cât pârâta nu a formulat împotriva reclamanților vreo pretenție ci

a invocat excepții și apărări în combaterea pretențiilor

bănești ale acestora.

Prin menținerea

soluției de respingere a excepției lipsei interesului, Curtea a

încălcat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu își poate

invoca propria culpă și nici nu s-a referit în motivare la

incidența acestuia.

Recurenta

susține totodată că, în speță, modalitatea

culpabilă de executare a contractului prin refuzul de soluționare a

cererii și prin refuzul de a încheia contractul de vânzare-cumpărare

nu poate fi imputată recurentei prin reținerea faptului că nu

și-ar fi îndeplinit obligațiile de plată asumate prin contractul

de asociere.

2.3. Pe fond,

recurenta susține că decizia a fost pronunțată cu

încălcarea puterii lucrului judecat prevăzută de art. 1200 pct.

4 C. civ., având în vedere identitatea de chestiuni litigioase tranșate

prin hotărârile judecătorești de la Iași și

Constanța, raportat la noua cerere care face obiectul judecății

în prezentul dosar.

Se

susține că, condiția legală de la art. 16 din Legea nr.

550/2002 a fost analizată de instanță la momentul la care s-a

pronunțat cu privire la pretenția SC A. SRL, cu referire la întreaga

perioadă contractuală care a încetat în mai 2009, iar nu pentru o

anumită durată izolată de 6 luni.

Recurenta

contestă soluția curții de apel și raportat la

considerentele care au justificat menținerea dispoziției de obligare

a sa la plata cotei de asociere până la data de 28 mai 2009, arătând

că a fost însușit eronat calculul reclamanților anexat

acțiunii în care aceștia au inclus și cote de asociere din

lunile noiembrie și decembrie 2007, deși pentru perioada 1 ianuarie

2008 - 5 martie 2008 contractul prezintă soldul "0", înscris

semnat și care poartă ștampila Municipiului Cluj-Napoca. S-au

invocat aceleiași motive cu privire la încercarea reclamanților de a

modifica imputația plăților după ce și-au exprimat

opțiunea cu privire la ordinea stingerii datoriilor.

2.4.

Recurenta critică și decizia instanței de apel cu privire la

cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le-a redus, susținându-se

încălcarea art. 276 C. proc. civ.

Prin

întâmpinarea înregistrată la 2 iunie 2016, pârâta SC A. SRL a solicitat

respingerea recursului reclamanților, cu obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată.

În

apărare se arată în esență că instanța a

calificat în mod corect contractul dintre părți ca fiind unul de

asociere în participație, operațiune care însă nu a fost

argumentul determinant pentru combaterea tacitei relocațiuni și care

nu poate opera în lipsa voinței reciproce și tacite a

părților, concretizată prin încheierea unui act adițional.

În ce

privește daunele moratorii se arată că reclamanții nu au

formulat un petit subsidiar cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii

legale, iar neexercitarea rolului activ nu poate încălca principiul

disponibilității.

În

legătură cu cheltuielile de judecată se arată că

omisiunea invocată prin cererea de recurs a fost îndreptată prin

Decizia nr. 752 din 22 septembrie 2015, care nu a fost atacată de

reclamanți.

Prin

întâmpinarea înregistrată la 2 iunie 2016 reclamanții Consiliul Local

al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar au

solicitat respingerea recursului pârâtei, arătând în apărare că

excepțiile procesuale reiterate ca și critici în recurs au fost

corect soluționate de instanțele de fond, iar pe fond suma la care pârâta

a fost obligată este în acord cu concluziile raportului de expertiză

judiciar contabilă.

Analizând

recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

I. Cu privire

la recursul reclamanților se va reține că între părți

s-a încheiat la data de 28 mai 2004 actul intitulat "contract de

asociere" nr. 303 având ca obiect punerea la dispoziția pârâtei SC A.

SRL a unui spațiu comercial în schimbul achitării unor sume de bani.

Din ansamblul

clauzelor contractuale, raportat la art. 977 C. civ., rezultă că

acesta are natura juridică a unui veritabil contract de închiriere, iar nu

de asociere în participație, cum greșit a fost calificată natura

juridică a acestuia de către instanța de apel.

Cu toate

acestea, schimbarea naturii juridice a actului nu este în măsură

să afecteze condițiile în care poate avea loc tacita

relocațiune, în privința căreia părțile au stipulat

expres în ce condiții poate fi contractul prelungit. Potrivit art. 6 din

contract "Intenția unei părți de prelungire a contractului

de asociere va trebui adusă la cunoștința celeilalte

părți, în scris, cu cel puțin 3 luni înaintea expirării

termenului prezentului contract", iar conform art. 7 "Modificarea

clauzelor prezentului contract de asociere se poate face numai prin acordul părților

contractante", ceea ce în speță nu s-a realizat, astfel încât,

în mod corect nu au fost reținute ca fiind incidente prevederile art. 1437

- 1438 C. civ.

În ceea ce

privește criticile privind neacordarea daunelor moratorii sub forma

dobânzilor prevăzute de legislația civilă se va reține

că acestea nu sunt fondate. Prin cererea de chemare în judecată

reclamanții au solicitat la pct. 2 "să obligați pârâta la

plata majorărilor de întârziere până la data plății

efective" întemeindu-și în drept această solicitare pe

dispozițiile art. 115 din Legea nr. 210 din 4 iulie 2005 privind aprobarea

O.G. nr. 20/2005, prevalându-se de art. 13 din contractul de asociere.

Interpretând

aceste prevederi contractuale, curtea de apel a reținut că

"solicitarea reclamantelor la plata unor majorări de întârziere stabilite

prin legislația fiscală este lipsită de temei, în

condițiile în care părțile au încheiat un contract comercial,

supus legislației civile și comerciale, iar nu legislației

fiscale".

Recurentele

nu formulează nicio critică de nelegalitate asupra acestor

statuări, limitându-se la a imputa instanței de apel neacordarea

dobânzii legale în materie, raportat la O.G. nr. 9/2000 în vigoare la acea

vreme.

În aceste

condiții, în respectarea principiului disponibilității,

instanța de recurs va reține că, în lipsa unei solicitări

exprese, chiar în subsidiar, prin cererea de chemare în judecată,

instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii.

Nu vor fi

reținute nici criticile în legătură cu cheltuielile de

judecată la care reclamanții au fost obligați în apel,

față de considerentele și dispozitivul Deciziei civile nr. 752

din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă, de îndreptare a erorilor materiale și omisiunilor strecurate

în considerentele Deciziei civile nr. 600 din 23 iunie 2015 a aceleiași

instanțe, împotriva căreia reclamanți nu au exercitat calea de

atac a recursului.

II. În ceea

ce privește recursul pârâtei SC A. SRL se va reține că, în mod

legal instanța de apel a reținut incidența în cauză a

prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cu privire la efectul

întreruptiv de prescripție al plăților făcute de către

pârâtă, cu valoare de recunoaștere a datoriei din partea celui în

favoarea căruia curge prescripția și întemeindu-se pe probele cu

înscrisuri și expertiza tehnică contabilă administrate pe

parcursul litigiului.

Nu se vor

reține nici criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu

privire la modul de soluționare a excepției lipsei interesului

reclamanților în promovarea acțiunii, instanța de apel justificând

prin considerentele expuse soluția adoptată printr-o motivare

amplă. Chiar dacă, argumentele recurentei prin care susține

că apărările și excepțiile formulate în cauză nu

trebuie să îmbrace forma unei acțiuni reconvenționale sunt

întemeiate, acest fapt nu este de natură să schimbe soluția de

respingere a excepției invocate.

Astfel, nu

poate fi apreciat ca fiind nelegitim interesul reclamanților de a finaliza

contractul de asociere în condițiile încheierii sale pe baza acordului de

voință al părților, pentru motivul că, ulterior datei

încheierii, pârâtei i s-a recunoscut pe cale judecătorească un drept

de cumpărare, chiar dacă, potrivit Legii nr. 550/2002 acest drept

preexista la data încheierii contractului.

În

legătură cu puterea lucrului judecat se va reține că, din

examinarea considerentelor Sentinței nr. 1094/CA din 2 decembrie 2010

pronunțată în Dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 411 din 28 aprilie 2011 a

Curții de Apel Iași, invocate de recurentă nu rezultă

că a fost realizată o analiză clară a incidenței art.

16 din Legea nr. 550/2002 și în plus, litigiul dezlegat prin aceste

hotărâri avea atât obiect cât și cauză juridică diferite de

cea din prezentul litigiu.

Cât

privește cuantumul cotei de asociere indexată cu rata inflației

de 217.263,74 lei reținut ca fiind datorat de către pârâta SC A. SRL

reclamanților a fost examinat de instanța de apel prin raportare la

probele administrate în cauză, reținându-se corect că motivele

de nemulțumire ale pârâtei nu sunt consistente ci, de

circumstanță, după cum au fost reluate în aceeași

modalitate și în recurs, așa încât, în această

privință nu se poate reține incidența art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Criticile

recurentei vizând încălcarea art. 276 C. proc. civ. prin care

contestă soluția adoptată de instanța de apel în sensul

reducerii cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtei SC A. SRL nu pot fi

examinate în prezentul recurs ca și critici de nelegalitate ale

soluției adoptate.

Văzând

toate aceste considerente mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză

atât de reclamanții Consiliul Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul

Cluj-Napoca, cât și de pârâta SC A. SRL, împotriva Deciziei civile nr. 600

din 23 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de reclamanții Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și de pârâta SC A.

SRL Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 600 din 23 iunie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 18 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - NN