ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1704/2016

Decizia nr. 1704/2016 Prin Sentința civilă nr. 116 din 19 februarie 2015 a Tribunalului Arad s-au respins excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei legitimității interesului reclamanților în promovarea acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă și s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca reprezentați prin Primar, dispunându-se obligarea pârâtei SC A. SRL la plata sumei de 217.263,74 lei reprezentând cotă de asociere restantă indexată cu rata inflației, și suma de 302.315,35 lei majorări de întârziere, cu 1200 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului Municipiul Cluj-Napoca.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 953 din 8 mai 2008 pronunțată în Dosarul nr. x/117/2005 al Tribunalului Constanța, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 639/CA din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Comisia constituită în baza Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale și s-a dispus obligarea pârâților să soluționeze cererea formulată de reclamantă privind vânzarea și negocierea directă a imobilului situat în Cluj-Napoca, în suprafață de 523,35 mp deținut în baza contractului de asociere nr. 303 din 22 mai 2004. Ulterior acestui litigiu, între părți s-a declanșat un nou proces finalizat prin Sentința nr. 1094/CA din 2 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași, prin care, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Comisia constituită în baza Legii nr. 550/2002 și Primarul Municipiului Cluj s-a constatat că reclamanta SC A. SRL a parcurs etapele aferente procedurii de vânzare prin negociere directă a imobilului, că s-a stabilit prețul de vânzare la suma de 1.330.300 lei conform Raportului de evaluare înregistrat la Primăria Municipiului Cluj-Napoca sub nr. 20754 din 45 din 22 martie 2005,

dar că pârâții refuză încheierea contractului de vânzare-cumpărare pe motiv că reclamanta înregistrează restanțe la plata obligațiilor asumate prin contractul de asociere, în perioada septembrie 2004 - octombrie 2007 și mai 2008 - martie 2009. S-au apreciat nefondate aceste apărări și în consecință, s-a dispus ca sentința să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare cu plata prețului în cinci rate, precum și intabularea dreptului de proprietate al reclamantei, concomitent cu intabularea ipotecii legale. Împotriva Sentinței nr. 1094 din 2 decembrie 2010 a Tribunalului Iași pârâții au declarat recurs care a fost admis prin Decizia civilă nr. 411 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, doar în ce privește dispoziția de intabulare în Cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.

Sintetizând pretențiile formulate de reclamantă în prezentul litigiu, precum și efectele hotărârilor judecătorești anterioare asupra acestora, Tribunalul Arad a reținut că se pretind debite restante și majorări de întârziere pe perioada 1 septembrie 2008 - 27 aprilie 2011, decurgând din contractul de asociere încheiat la 28 mai 2004, în timp ce instanțele anterioare, verificând incidența art. 16 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 au statuat doar că, până la data de 20 noiembrie 2008 când a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța, SC A. SRL nu a înregistrat restanțe la plata cotei de asociere pe o perioadă de cel puțin 6 luni consecutive.

Valorificând concluziile raportului de expertiză judiciar contabilă, s-a reținut că pârâta trebuie să răspundă contractual numai pentru cotele de asociere aferente perioadei 1 septembrie 2008 - 28 mai 2009 (data expirării duratei contractului de asociere), iar majorările de întârziere de 0,1% sunt datorate doar până la data de 16 septembrie 2011 (data intrării în vigoare a O.G. nr. 29/2011). În privința accesoriilor s-a reținut că, potrivit art. 4 din O.G. nr. 34/1995, penalitățile de întârziere se calculează și la sumele datorate bugetelor locale, iar la momentul încheierii contractului, O.G. nr. 92/2003 prevedea la art. 1 că dispozițiile sale se aplică și pentru administrarea creanțelor provenind din alte sume ce constituie venituri ale bugetului consolidat.

De asemenea, prin Legea nr. 210/2005 de aprobare a O.G. nr. 20/2005 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, noțiunea de "penalități de întârziere" s-a înlocuit cu cea de "majorări de întârziere", s-a stabilit nivelul acestora la 0,1% pe zi de întârziere și s-a statuat că acest nivel poate fi modificat prin legile bugetare anuale. Impunerea prin HCML Cluj-Napoca nr. 284 din 15 iulie 2010 a cuantumului de 0,5% pe zi pentru calculul majorărilor de întârziere a fost apreciată de prima instanță drept o modificare unilaterală a contractului, astfel că nu a fost avută în vedere. S-a mai reținut, sub același aspect al accesoriilor, că, prin O.G. nr. 29/2011 publicată în M. Of.

nr. 626 din 2 septembrie 2011 și care a intrat în vigoare la 17 septembrie 2011, legiuitorul a înțeles ca dispozițiile Codului de procedură fiscală să nu mai fie aplicabile creanțelor datorate bugetului general consolidat, rezultate din raporturi juridice contractuale. În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâtă, prima instanță a reținut următoarele: Nu există autoritate de lucru judecat în cauză, deoarece debitele restante sunt pretinse pentru o altă perioadă decât cea avută în vedere de instanțele anterioare, iar suprapunerea parțială a perioadelor analizate (septembrie - noiembrie 2008) nu este suficientă pentru analiza consecutivității de 6 luni cerută de legea specială, analiză ce astfel nu poate intra în contradicție cu cele dezlegate anterior.

Prima instanță a apreciat ca fiind nefondată și excepția lipsei unui interes legitim al reclamantei în promovarea prezentei acțiuni. Tribunalul a subliniat că, în cadrul litigiilor anterioare, instanțele judecătorești au înlăturat ca discriminatorii prevederile legale ce impuneau pârâților din acea cauză, ca autorități publice locale, o interdicție expresă de înstrăinare a imobilului către SC A. SRL Cluj-Napoca.

În aceste condiții, Tribunalul Arad a apreciat că, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, pârâții nu puteau avea o altă atitudine decât cea conformă cu dispoziția legală incidentă și care era în vigoare, considerând relevantă chiar și împrejurarea că SC A. SRL a făcut demersuri de punere în executare a respectivelor hotărâri judecătorești abia din data de 12 martie 2009. Dintr-o altă perspectivă, dată fiind fundamentarea prezentei acțiuni pe răspunderea contractuală și lipsa unei acțiuni reconvenționale prin care pârâta să solicite instanței stabilirea unei culpe extracontractuale în sarcina reclamanților și cuantificarea acesteia, tribunalul a apreciat că nu este îndrituit să soluționeze raporturile juridice distincte de cele contractuale, limitându-și analiza la strictul necesar soluționării excepției invocate.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 15 decembrie 2008 s-a reținut că a intervenit suspendarea cursului acesteia potrivit art. 720 1 C. proc. civ. pe durata procedurii concilierii directe (2 august 2010 - 15 septembrie 2010) și existența unor plăți parțiale în perioada septembrie 2008 - mai 2009 de natură a întrerupe cursul prescripției conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Prin Decizia civilă nr. 600 din 23 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 116 din 19 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Arad, care a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării obligației pârâtei de a plăti reclamanților Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca suma de 302.315,35 lei cu titlu de majorări de întârziere.

Au fost menținute dispozițiile privind obligația pârâtei de plată a sumei de 217.263,74 lei cu titlu de cotă de asociere indexată cu rata inflației și a sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată parțiale. Totodată s-a respins apelul reclamanților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat, cu obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată parțiale ale pârâtei în apel, în sumă de 24.529 lei.

Instanța de apel a reținut în motivarea soluției dispuse următoarele considerente: Abordând cu prioritate apelul reclamanților Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Curtea a constatat că ansamblul de critici formulate privesc două aspecte: - perioada pentru care pârâta ar datora cota de participare, conform clauzelor contractuale, reclamanții susținând că, în cauză, a avut o loc o tacită relocațiune, iar contractul nu a încetat la data de 28 mai 2009, cum a reținut prima instanță, ci ulterior, la data de 28 aprilie 2011, când a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească care ținea loc de contract între părțile litigante, privind imobilul aflat în discuție; - modalitatea de calcul și cuantumul majorărilor de întârziere, reclamanții susținând că, în mod nelegal prima instanță nu a ținut seama de HCML Cluj-Napoca nr. 284/2010 cu privire la care a apreciat greșit că nu ar fi incidentă în cauză.

S-a apreciat că prima critică nu este fondată, deoarece pentru perioada ulterioară datei expirării contractului de asociere - 28 mai 2009, nu există temei legal sau contractual în baza căruia pârâta să fie obligată la plata vreunei sume de bani cu titlu de cotă de asociere. Cât privește cea de-a doua critică, s-a reținut că actul negociat și semnat de părțile litigante nr. 303 din 28 mai 2004 este un contract de drept privat, contract de asociere în participațiune, reglementat de fostul C. com.

în cuprinsul art. 251 - 256. Prin urmare, chiar dacă unul din subiectele care au subscris acest contract, este un subiect de drept public (Municipiul Cluj-Napoca), raportul juridic născut în urma încheierii unui asemenea contract este un raport de drept privat supus dispozițiilor Codului civil, a Codului comercial și a celorlalte prevederi legale ce reglementează raporturile de drept privat, caracterizate prin egalitatea părților, pe libertatea consimțământului etc. Conținutul art. 13 din contractul de asociere, conform căruia "neîndeplinirea obligațiilor pecuniare de către părți, atrage plata unei dobânzi și penalități/zi de întârziere, conform prevederilor legale în vigoare" s-a interpretat în sensul că vor fi incidente dispozițiile legislației civile referitoare la daune interese ce reglementează raporturile juridice civile, iar nu la legislația fiscal-bugetară ce are în vedere raporturile juridice de drept public dintre autoritatea publică locală și subiectele de drept privat.

Prima instanță a apreciat că prin sintagma "dobânzi și penalități/zi de întârziere, conform prevederilor legale în vigoare" părțile ar fi avut în vedere dobânzile și penalitățile din materie fiscală. Curtea nu a împărtășit însă acest punct de vedere, atâta vreme cât formularea părților - una extrem de vagă, generală și echivocă - este cuprinsă într-un contract civil, în care cele două subiecte de drept au participat pe poziții de egalitate, iar dobânzile și penalitățile sunt accesorii ale unor drepturi de creanță regăsite și în legislația civilă ce guvernează raportul juridic dedus judecății, iar nu numai în legislația fiscală. Prin utilizarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 979 și art. 983 C. civ., Curtea a concluzionat că, având în vedere natura civilă/comercială a contractului, daunele-interese la care părțile s-au referit în art. 13 din contract sunt reglementate de legislația civilă.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâta SC A. SRL, Curtea a constatat că susținerile acesteia sunt fondate numai în ce privește obligarea sa la majorări de întârziere, celelalte critici formulate cu privire la hotărârea primei instanțe fiind nefondate. S-a reținut că motivele de nemulțumire a pârâtei față de cuantumul capitalului datorat au fost formulate de circumstanță, nefiind fondate, prima instanță stabilind corect suma datorată, în baza raportului de expertiză contabilă, care a arătat cu precizie atât sumele datorate integral actualizate cu indicele de inflație, cât și sumele achitate benevol de către pârâtă, dar și diferența rămasă neachitată, de 217.263,74 lei.

În privința majorărilor de întârziere, în afara argumentelor expuse cu privire la supunerea dobânzilor și penalităților regimului juridic civil de drept comun, iar nu prevederilor speciale din materia bugetar-fiscală, curtea de apel a mai reținut și faptul că actele normative apreciate de prima instanță ca fiind incidente în cauză nu își găsesc aplicabilitatea. Astfel, s-a reținut că O.G. nr. 34/1995 reglementează exclusiv majorările de întârziere ce sunt datorate în cadrul unor raporturi juridice de drept public în cadrul cărora obligația de plată derivă din lege, iar nu din contracte negociate. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1 din O.G. nr. 92/2003, care vizează creanțe datorate "potrivit legii" și nu creanțe rezultate din clauze contractuale asumate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat.

Prin urmare s-a reținut că, modificările ulterioare aduse prin O.G. nr. 20/2005 aprobată cu modificări de Legea nr. 210/2005 sunt irelevante în cauză. În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata de majorări de întârziere stabilite prin legislația fiscală, este lipsită de orice temei, în condițiile în care părțile au încheiat un contract comercial, supus legislației civile și comerciale, iar nu legislației fiscale. Instanța de apel a menținut soluțiile pronunțate de prima instanță asupra excepțiilor autorității lucrului judecat, lipsei interesului reclamanților și prescripției, reiterate în cuprinsul motivelor de apel de către pârâta SC A. SRL.

Astfel, cu privire la excepția prescripției, instanța de apel a menținut soluția pronunțată de prima instanță, însă a reținut alte considerente în motivare, în legătură cu intervenirea unor întreruperi consecutive ale termenului de prescripție, prin plăți făcute de către pârâtă. Dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu enumeră plata parțială printre clauzele de întrerupere a prescripției, însă stabilește că o recunoaștere a datoriei din partea celui în favoarea căruia curge prescripția, reprezintă act întreruptiv de prescripție.

Excepția lipsei interesului legitim al reclamanților s-a fundamentat de către pârâtă pe împrejurarea că, în măsura în care reclamanții ar fi vândut benevol imobilul încă din anul 2004, nu ar fi existat litigiile dintre părți și că, în măsura în care reclamanții ar fi respectat dreptul pârâtei de a cumpăra imobilul, nu ar mai fi avut dreptul la cotele de asociere solicitate, deoarece contractul de asociere ar fi încetat odată cu încheierea contractului de vânzare. Curtea a apreciat că nu poate fi considerat nelegitim interesul reclamanților de a finaliza un contract de asociere așa cum a fot el încheiat și consimțit de părțile contractante, pentru simplul motiv că, ulterior încheierii lui, justiția a recunoscut pârâtei un drept de cumpărare al imobilului.

Simpla împrejurare că dreptul de cumpărare a spațiului preexista la data contractării asocierii, fiind cuprins în Legea nr. 550/2002, prezumă faptul că părțile au avut în vedere respectarea duratei contractului de asociere, iar nu încheierea lui exclusiv în vederea dobândiri de către pârâtă a dreptului de cumpărare. În cadrul aceleiași excepții a lipsei interesului legitim al reclamantei, pârâta a criticat considerentele primei instanțe conform cărora aceasta ar fi trebuit să formuleze o cerere reconvențională. Instanța de apel a reținut că aceste considerente sunt întemeiate deoarece reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe contractul de asociere, în timp ce apărările și excepțiile pârâtei se fundamentează pe un alt raport juridic, ce excede contractului de asociere.

Nu a fost reținută în apel nici critica legată de efectul puterii de lucru judecat al hotărârilor anterioare cu privire la plata la zi de către pârâtă a cotelor de asociere, deoarece, singurul aspect asupra căruia s-a purtat dezbaterile contradictorii în procesele anterioare a fost legat de una din condițiile impuse de art. 16 din Legea nr. 550/2002, care presupunea inexistența unor restanțe la plata chiriei cel puțin 6 luni consecutiv pe parcursul derulării contractului. Nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat că toate cotele de asociere aferente lunilor pe durata cărora s-a derulat contractul a fost achitate în integralitate. Prin urmare, prezumția puterii de lucru judecat invocată de către apelanta-pârâtă nu a putut fi reținut.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs. 1. Criticile reclamanților cuprinse în motivarea cererii de recurs vizează tacita relocațiune, daunele moratorii și cheltuielile de judecată și se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În sinteză, reclamanții invocă greșita calificare dată în apel cu privire la neaplicarea în speță a tacitei relocațiuni reglementată de art. 1437 C. civ., dată în principal, de greșita calificare a naturii juridice a convenției încheiată între părți, invocându-se în acest sens și aplicarea greșită a art. 977 C. civ., prin aceea că instanța a calificat actul ca fiind un contract de asociere în participație și nu de închiriere spații comerciale cum este în realitate.

Se mai susține că tacita relocațiune este un acord de voință care nu se materializează în scris, ci prin manifestări exterioare și că, din întreaga conduită a părților în legătură cu folosința spațiului litigios rezultă că acestea au înțeles să prelungească durata locațiunii.

O altă critică vizează capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii, susținându-se că instanța de apel a ignorat întregul cuprins al clauzei inserate la art. 13 din Contractul de asociere nr. 303 din 28 mai 2004 potrivit căruia "neîndeplinirea obligațiilor pecuniare de către părți, atrage plata unei dobânzi și penalități de întârziere, conform prevederilor în vigoare". Se susține totodată că, în măsura în care s-a reținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți la penalități de întârziere calculate conform Legii nr. 210/2005 ori în baza HCL nr. 284/2010, instanța de apel ar fi putut acorda dobânda legală în materie, cu atât mai mult cu cât, aceasta concluzionează în considerentele hotărârii recurate că, daunele-interese la care părțile s-au referit în art. 13 din contract sunt daune-interese reglementate de legislația civilă, respectiv de O.G.

nr. 9/2000 în vigoare la acea vreme. Ultima critică se referă la cheltuielile de judecată în sumă de 24.529 lei la care reclamanții au fost obligați fără ca instanța de apel să precizeze în mod concret în considerente în ce constau aceste cheltuieli. 2. Recursul pârâtei vizează înlăturarea obligației de plată a cotei de asociere, modul de soluționare a excepțiilor invocate și cheltuielile de judecată și se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 2.1. Asupra modului de soluționare a excepției prescripției se invocă încălcarea art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și a prevederilor art. 1110 și următoarele C. civ. referitoare la imputația plății, recurenta susținând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției, astfel că pretențiile anterioare lunii decembrie 2008 sunt prescrise, iar plățile efectuate și reținute ca atare de instanța de apel au stins în realitate datorii curente și dobânzi.

Se mai arată că imputația plății a fost făcută chiar de către creditor prin mențiunile "rămășiță 0" și că "se stinge datoria curentă", iar ordinea de stingere a datoriilor nu poate fi modificată. 2.2. În ceea ce privește menținerea soluției de respingere a excepției nelegitimității interesului recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970, art. 969 C. civ., art. 720 5 și art. 119 C. proc. civ. Se arată că, faptul că Legea nr. 550/2002 preexista la data încheierii contractului nu susține legalitatea soluției pronunțate, fiind relevant că dreptul pârâtei SC A. SRL nu a fost respectat de către reclamanți în momentul în care s-a aplicat legea și că se tinde la obținerea unui câștig ca urmare a încălcării acestui drept.

În opinia recurentei, obligațiile neexecutate de către autoritățile publice își au izvorul în contractul de asociere, iar cererea reconvențională nu era necesară în analiza argumentelor invocate de pârâtă pentru stabilirea unei culpe extracontractuale, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a formulat împotriva reclamanților vreo pretenție ci a invocat excepții și apărări în combaterea pretențiilor bănești ale acestora. Prin menținerea soluției de respingere a excepției lipsei interesului, Curtea a încălcat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă și nici nu s-a referit în motivare la incidența acestuia. Recurenta susține totodată că, în speță, modalitatea culpabilă de executare a contractului prin refuzul de soluționare a cererii și prin refuzul de a încheia contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi imputată recurentei prin reținerea faptului că nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de plată asumate prin contractul de asociere.

2.3. Pe fond, recurenta susține că decizia a fost pronunțată cu încălcarea puterii lucrului judecat prevăzută de art. 1200 pct. 4 C. civ., având în vedere identitatea de chestiuni litigioase tranșate prin hotărârile judecătorești de la Iași și Constanța, raportat la noua cerere care face obiectul judecății în prezentul dosar. Se susține că, condiția legală de la art. 16 din Legea nr. 550/2002 a fost analizată de instanță la momentul la care s-a pronunțat cu privire la pretenția SC A. SRL, cu referire la întreaga perioadă contractuală care a încetat în mai 2009, iar nu pentru o anumită durată izolată de 6 luni.

Recurenta contestă soluția curții de apel și raportat la considerentele care au justificat menținerea dispoziției de obligare a sa la plata cotei de asociere până la data de 28 mai 2009, arătând că a fost însușit eronat calculul reclamanților anexat acțiunii în care aceștia au inclus și cote de asociere din lunile noiembrie și decembrie 2007, deși pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 5 martie 2008 contractul prezintă soldul "0", înscris semnat și care poartă ștampila Municipiului Cluj-Napoca. S-au invocat aceleiași motive cu privire la încercarea reclamanților de a modifica imputația plăților după ce și-au exprimat opțiunea cu privire la ordinea stingerii datoriilor. 2.4. Recurenta critică și decizia instanței de apel cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le-a redus, susținându-se încălcarea art. 276 C. proc.

civ. Prin întâmpinarea înregistrată la 2 iunie 2016, pârâta SC A. SRL a solicitat respingerea recursului reclamanților, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. În apărare se arată în esență că instanța a calificat în mod corect contractul dintre părți ca fiind unul de asociere în participație, operațiune care însă nu a fost argumentul determinant pentru combaterea tacitei relocațiuni și care nu poate opera în lipsa voinței reciproce și tacite a părților, concretizată prin încheierea unui act adițional. În ce privește daunele moratorii se arată că reclamanții nu au formulat un petit subsidiar cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, iar neexercitarea rolului activ nu poate încălca principiul disponibilității.

În legătură cu cheltuielile de judecată se arată că omisiunea invocată prin cererea de recurs a fost îndreptată prin Decizia nr. 752 din 22 septembrie 2015, care nu a fost atacată de reclamanți. Prin întâmpinarea înregistrată la 2 iunie 2016 reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar au solicitat respingerea recursului pârâtei, arătând în apărare că excepțiile procesuale reiterate ca și critici în recurs au fost corect soluționate de instanțele de fond, iar pe fond suma la care pârâta a fost obligată este în acord cu concluziile raportului de expertiză judiciar contabilă.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamanților se va reține că între părți s-a încheiat la data de 28 mai 2004 actul intitulat "contract de asociere" nr. 303 având ca obiect punerea la dispoziția pârâtei SC A. SRL a unui spațiu comercial în schimbul achitării unor sume de bani. Din ansamblul clauzelor contractuale, raportat la art. 977 C. civ., rezultă că acesta are natura juridică a unui veritabil contract de închiriere, iar nu de asociere în participație, cum greșit a fost calificată natura juridică a acestuia de către instanța de apel. Cu toate acestea, schimbarea naturii juridice a actului nu este în măsură să afecteze condițiile în care poate avea loc tacita relocațiune, în privința căreia părțile au stipulat expres în ce condiții poate fi contractul prelungit.

Potrivit art. 6 din contract "Intenția unei părți de prelungire a contractului de asociere va trebui adusă la cunoștința celeilalte părți, în scris, cu cel puțin 3 luni înaintea expirării termenului prezentului contract", iar conform art. 7 "Modificarea clauzelor prezentului contract de asociere se poate face numai prin acordul părților contractante", ceea ce în speță nu s-a realizat, astfel încât, în mod corect nu au fost reținute ca fiind incidente prevederile art. 1437 - 1438 C. civ. În ceea ce privește criticile privind neacordarea daunelor moratorii sub forma dobânzilor prevăzute de legislația civilă se va reține că acestea nu sunt fondate. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat la pct. 2 "să obligați pârâta la plata majorărilor de întârziere până la data plății efective" întemeindu-și în drept această solicitare pe dispozițiile art. 115 din Legea nr. 210 din 4 iulie 2005 privind aprobarea O.G.

nr. 20/2005, prevalându-se de art. 13 din contractul de asociere. Interpretând aceste prevederi contractuale, curtea de apel a reținut că "solicitarea reclamantelor la plata unor majorări de întârziere stabilite prin legislația fiscală este lipsită de temei, în condițiile în care părțile au încheiat un contract comercial, supus legislației civile și comerciale, iar nu legislației fiscale". Recurentele nu formulează nicio critică de nelegalitate asupra acestor statuări, limitându-se la a imputa instanței de apel neacordarea dobânzii legale în materie, raportat la O.G. nr. 9/2000 în vigoare la acea vreme. În aceste condiții, în respectarea principiului disponibilității, instanța de recurs va reține că, în lipsa unei solicitări exprese, chiar în subsidiar, prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii.

Nu vor fi reținute nici criticile în legătură cu cheltuielile de judecată la care reclamanții au fost obligați în apel, față de considerentele și dispozitivul Deciziei civile nr. 752 din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, de îndreptare a erorilor materiale și omisiunilor strecurate în considerentele Deciziei civile nr. 600 din 23 iunie 2015 a aceleiași instanțe, împotriva căreia reclamanți nu au exercitat calea de atac a recursului. II. În ceea ce privește recursul pârâtei SC A. SRL se va reține că, în mod legal instanța de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cu privire la efectul întreruptiv de prescripție al plăților făcute de către pârâtă, cu valoare de recunoaștere a datoriei din partea celui în favoarea căruia curge prescripția și întemeindu-se pe probele cu înscrisuri și expertiza tehnică contabilă administrate pe parcursul litigiului.

Nu se vor reține nici criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei interesului reclamanților în promovarea acțiunii, instanța de apel justificând prin considerentele expuse soluția adoptată printr-o motivare amplă. Chiar dacă, argumentele recurentei prin care susține că apărările și excepțiile formulate în cauză nu trebuie să îmbrace forma unei acțiuni reconvenționale sunt întemeiate, acest fapt nu este de natură să schimbe soluția de respingere a excepției invocate. Astfel, nu poate fi apreciat ca fiind nelegitim interesul reclamanților de a finaliza contractul de asociere în condițiile încheierii sale pe baza acordului de voință al părților, pentru motivul că, ulterior datei încheierii, pârâtei i s-a recunoscut pe cale judecătorească un drept de cumpărare, chiar dacă, potrivit Legii nr. 550/2002 acest drept preexista la data încheierii contractului.

În legătură cu puterea lucrului judecat se va reține că, din examinarea considerentelor Sentinței nr. 1094/CA din 2 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 411 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, invocate de recurentă nu rezultă că a fost realizată o analiză clară a incidenței art. 16 din Legea nr. 550/2002 și în plus, litigiul dezlegat prin aceste hotărâri avea atât obiect cât și cauză juridică diferite de cea din prezentul litigiu.

Cât privește cuantumul cotei de asociere indexată cu rata inflației de 217.263,74 lei reținut ca fiind datorat de către pârâta SC A. SRL reclamanților a fost examinat de instanța de apel prin raportare la probele administrate în cauză, reținându-se corect că motivele de nemulțumire ale pârâtei nu sunt consistente ci, de circumstanță, după cum au fost reluate în aceeași modalitate și în recurs, așa încât, în această privință nu se poate reține incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Criticile recurentei vizând încălcarea art. 276 C. proc. civ. prin care contestă soluția adoptată de instanța de apel în sensul reducerii cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtei SC A. SRL nu pot fi examinate în prezentul recurs ca și critici de nelegalitate ale soluției adoptate.

Văzând toate aceste considerente mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză atât de reclamanții Consiliul Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, cât și de pârâta SC A. SRL, împotriva Deciziei civile nr. 600 din 23 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și de pârâta SC A. SRL Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 600 din 23 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 octombrie 2016. Procesat de GGC - NN