Decizia nr. 1965/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 327/2014 a Tribunalului Vâlcea

Prin sentința nr. 327 din 28 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E. Pârâta SC F. SA a fost obligată să plătească reclamanților suma de 37.400 lei, despăgubiri materiale, precum daune morale în cuantum de 200.000 lei către reclamanta A., de 300.000 lei către reclamanta B. reprezentată de A., de 100.000 lei către reclamanta D., de 100.000 lei către reclamantul C. și de 50.000 lei către reclamantul E. În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut în esență că sunt întrunite cerințele legale pentru obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale către reclamanți, astfel cum acestea au fost probate în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 1352 C. civ., art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin decizia civilă nr. 795 din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, au fost admise apelurile formulate de reclamanții A., B., C., D. și E. și pârâta SC F. SA împotriva sentinței civile nr. 327 din 28 februarie 2014 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, fiind anulată sentința și reținută cauza pentru evocarea fondului. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că, instanța de fond nu a analizat apărarea referitoare la acceptarea de către victimă - G. - a riscului de a suferi o vătămare, precum și contribuția acestuia, cu vinovăție, la producerea accidentului, respectiv nu a verificat concursul acestei vinovății cu culpa conducătorului auto H. Numai după verificarea acestor elemente instanța putea să stabilească despăgubirile morale în concret, dar și pe cele materiale, acestea din urmă numai sub aspectul cuantumului raportat la proporția de culpă. S-a mai reținut că, cu prilejul rejudecării, instanța va determina în funcție de dovedirea existenței vinovăției comune a celor două victime ale accidentului și de dovedirea proporției vinovăției fiecăruia, cât anume din cuantumul de 37.400 lei reprezentând daune materiale se cuvine a fi plătit de către pârâtă, reclamanților. Totodată, soluționând procesul prin neadministrarea probelor menționate mai sus, prima instanță în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului, astfel că în raport de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. au fost admise ambele apeluri, iar sentința anulată și reținută cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia nr. 652 din 6 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților A., B., C., D. și E., iar pârâta a fost obligată să plătească reclamanților ½ din suma de 37.400 lei reprezentând daune materiale, precum și daune morale în cuantum de 100.000 lei pentru A., 150.000 lei pentru B., 50.000 lei pentru D., 50.000 lei pentru C. și 25.000 lei pentru E. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență incidența prevederilor art. 1371 alin. (1) C. civ. și art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, întrucât cele două victime ale accidentului au avut deopotrivă culpă, în proporție egală la producerea acestuia și la cauzarea prejudiciului material și moral ce se cere a fi reparat. În consecință, fixarea cuantumului despăgubirilor a fost făcută ținându-se seama de gravitatea culpelor lui H. și G., care au fost stabilite pe baza probelor dosarului în proporții egale. Instanța de apel a mai reținut că prevederile art. 1371 C. civ. și cele ale art. 28 din Ordinul nr. 14/2011 nu sunt în contradicție cu pct. 23 din Directiva 103/CE/2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, a Parlamentului European, întrucât prin legislația internă nu s-au exclus de la asigurare pasagerii pentru considerentul că au știut că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului, ci s-a avut în vedere doar gradul în care culpa acestora concură cu culpa autorului prejudiciului. În consecință, instanța de fond trebuia să reducă la jumătate despăgubirile pe care le-a apreciat ca fiind justificate, la acest cuantum urmând însă a se avea în vedere procentul de culpă de ½ a victimei G. Având în vedere că prin decizia intermediară s-a statuat cu privire la corecta cuantificare a daunelor materiale la suma de 37.400 lei, reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea lui G. și pomenirile ulterioare până la 1 an, și față de culpa concurentă a victimei, instanța de apel l-a obligat pe asigurător să plătească reclamanților, în temeiul normelor legale mai sus invocate, ½ din suma de 37.400 lei, reprezentând daunele materiale. Totodată, a fost făcută aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011, astfel că în raport de gradul de rudenie între victimă și reclamanți, aceștia fiind soția, fiica, părinții și fratele victimei și de modul în care aceștia au fost afectați, și față de prevederile art. 1391 C. civ., s-a impus obligarea asigurătorului de răspundere civilă de a acoperi ½ din prejudiciile morale reținute ca atare de instanța de fond.

Împotriva deciziilor nr. 795 din 29 septembrie 2014 și nr. 652 din 6 aprilie 2015 ale Curții de Apel Pitești, secția I civilă, reclamanții A., B., C., D. și E. au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea acestuia și casarea deciziilor atacate. În dezvoltarea primului motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a arătat de către reclamanți faptul că pricina a fost dezbătută în fond, în complet format din doi judecători - fiind pronunțată decizia nr. 795/2014, iar ulterior a fost constituit un complet de divergență, litigiul fiind dezbătut și soluționat în complet format din trei judecători - când s-a pronunțat decizia nr. 652/2015. S-a mai susținut de către recurenți că nu există o motivare a opiniilor divergente, împrejurare față de care aceștia consideră că judecata pricinii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale privind constituirea completului de judecată. Sub acest aspect, recurenții susțin că părțile au pus concluzii pe fondul cauzei și nu asupra chestiunilor aflate în divergență, acestea nefiind, de altfel, precizate părților și nici motivate de instanță. Din lecturarea încheierii din 30 martie 2015 s-ar putea deduce faptul că divergența viza aplicabilitatea dispozițiilor art. 1371 C. civ. în raport de dispozițiile Directivei 103/CE/2009. Completul de divergență era ținut să judece doar aspectele legate de divergență și nu să reediteze dezbaterile pe fondul cauzei, ci să reia chestiunile cu privire la care nu s-a putut realiza unanimitatea conform dispozițiilor art. 399 alin. (3) C. proc. civ. Față de considerentele expuse, se invocă încălcarea dispozițiilor mai sus evocate și cele imperative ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1371 C. civ. fără să aibă în vedere alte texte de lege care impun neaplicarea acestuia în situația concretă dată de prezenta speță. Astfel, legea, doctrina și practica nu admit faptul că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri sau de a rămâne cu sechele pentru toată viața, art. 1355 alin. (3) C. civ. reglementând această situație tocmai pentru a nu se mai ajunge la abuzuri. Interdicția statuată în dispozițiile art. 1355 alin. (3) C. civ. se corelează cu dispozițiile legii fundamentale și cu prevederile C. civ. în materia drepturilor inerente persoanei fizice. Recurenții au solicitat instanței de control judiciar să constate că nu există niciun text de lege care să-i înlăture de la beneficiul acordării daunelor morale și materiale. Reținerea unei culpe de 50% în sarcina victimelor este una nelegală și încalcă flagrant normele de drept material invocate, iar pentru a se putea reține culpa victimei pârâta trebuia să demonstreze fapta ilicită a acesteia, respectiv încălcarea normelor juridice. De altfel, pentru a fi reținute dispozițiile art. 1371 C. civ., instanța de apel trebuia să facă o interpretare amănunțită a tuturor dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală. Recurenții au mai criticat decizia instanței de apel și sub aspectul înlăturării apărărilor vizând aplicabilitatea Directivei nr. 103/CE/2009, interpretarea dată de instanță fiind una lacunară. Față de argumentele expuse, recurenții consideră că instanța a făcut o aplicare greșită a normelor de drept și a înlăturat alte norme care erau incidente în cauză. Totodată, prin modalitatea în care a fost judecată cererea în apel a fost încălcat principiul legalității, motiv pentru care se solicită admiterea recursului și casarea deciziilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând deciziile atacate, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este fondat, iar în raport cu considerentele ce vor fi redate în continuare, deciziile atacate vor fi casate, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Judecata apelului declarat de pârâta SC F. SA împotriva sentinței nr. 327 din 28 februarie 2014 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, s-a realizat prin două decizii, respectiv decizia nr. 795 din 29 septembrie 2014, când în complet format din 2 judecători a fost anulată sentința și reținută cauza pentru evocarea fondului, și prin decizia nr. 625 din 6 aprilie 2015, când în complet format din 3 judecători a fost soluționat fondul litigiului. Din desfășurarea cursului procesual al prezentului litigiu în fața instanței de apel rezultă că normele procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergență au fost încălcate. Astfel, din încheierea ședinței de judecată din data de 2 februarie 2015 rezultă că la acel termen, după dezbaterea asupra fondului cauzei, instanța a dispus amânarea pronunțării succesiv, la data de 9 februarie 2015, respectiv 16 februarie 2015, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii. La data de 16 februarie 2015, instanța a apreciat că se impune repunerea cauzei pe rol pentru judecata cauzei în complet de divergență, fiind stabilit termen la data de 2 martie 2015, încheiere în cadrul căreia nu s-a arătat de către instanță în legătură cu ce poartă divergența. La termenul din 2 martie 2015, s-a constituit completul de divergență prin includerea în complet a unui judecător, iar pricina a fost amânată pentru data de 30 martie 2015, ca urmare a neîndeplinirii procedurii de citare cu pârâta SC F. SA. Ulterior, la termenul din 30 martie 2015, completul de divergență a constatat acțiunea în stare de judecată și a acordat cuvântul părților asupra fondului cauzei, instanța punându-le în vedere părților, totodată, să facă discuții și cu privire la aplicabilitatea art. 1371 C. civ. în raport cu pct. 23 din Directiva 103/CE/2009. Totodată, instanța având nevoie de timp pentru deliberare a dispus amânarea pronunțării la data de 6 aprilie 2015, când a fost pronunțată decizia nr. 625. Din lucrările dosarului, se constată că soluționarea apelului s-a făcut în complet format din trei judecători, în loc de doi judecători, ceea ce atrage casarea hotărârii pronunțate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., fiind încălcate prevederile legale imperative ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora apelul se judecă în complet format din doi judecători, precum și dispozițiile art. 399 C. proc. civ. Art. 399 C. proc. civ. reglementează procedura de judecată în complet de divergență, atunci când membrii completului învestit cu soluționarea cauzei au opinii diferite asupra unei anumite chestiuni sau asupra soluției globale, înștiințarea părților despre obiectul divergenței fiind făcută în ședință, fie prin încheierea de repunere a cauzei pe rol, pentru a nu fi luate prin surprindere asupra obiectului acesteia. În cauză, nerespectarea procedurii de judecată în complet de divergență constă în faptul că părțile nu au fost încunoștințate asupra obiectului divergenței, în sensul dacă aceasta poartă asupra unor chestiuni sau asupra soluției, precum și în faptul că părților li s-a acordat cuvântul asupra fondului litigiului, iar apelul soluționat în complet format din trei judecători, în contextul în care completul de divergență era ținut să judece doar aspectele care au generat divergența. Nereluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergență, cu încălcarea principiilor publicității, contradictorialității și dreptului la apărare, toate considerate ca fiind de ordine publică, și soluționarea pe fond a pricinii, atrage nulitatea absolută hotărârii, fiind de neconceput ca un judecător să poată hotărî într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat. Având în vedere că recursul vizează cele două decizii ale instanței de apel - nr. 795 din 29 septembrie 2014 și nr. 652 din 6 aprilie 2015 ale Curții de Apel Pitești, secția I civilă, - ca expresie a unicității exercitării căii de atac, se impune casarea amândurora, context în care celelalte critici invocate de reclamanți urmează a fi avute în vedere de către instanța de casare. Față de considerentele expuse, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să admită recursul reclamanților promovat împotriva deciziilor nr. 795 din 29 septembrie 2014 și nr. 652 din 6 aprilie 2015 ale Curții de Apel Pitești, secția I civilă, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.