ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1518/2016

Decizia nr. 1518/2016

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 30 aprilie 2010 (astfel cum a fost precizată ulterior), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin „Hidroelectrica” SA București, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că are calitate de persoană expropriată cu privire la terenul de 1238 mp, proprietate tabulară a bunicului său sau, în subsidiar, cu privire la ½ din acest teren și să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului, beneficiul realizat de pe acest teren și cheltuieli de judecată.

În cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu numitul B., în calitate de moștenitor al defunctului C.

Prin sentința nr. 114 din 21 mai 2014, Tribunalul Bihor a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

A respins excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiunea al reclamantului pentru folosul de tras solicitat pentru perioada 2002-2014.

A admis în parte, atât acțiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de SC Hidroelectrica SA București, prin administratorul judiciar D. SPRL, cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul B. În consecință, a constatat că reclamantul și intervenientul au calitatea de persoane expropriate cu privire la terenul agricol în suprafață de 1291 mp, identificat conform raportului de expertiză. A obligat Statul Român, reprezentat de SC Hidroelectrica SA, să plătească reclamantului și intervenientului suma de 48.748,6 RON cu titlu de despăgubiri, din care 32.920,5 RON reprezentând contravaloare teren și 15.821,1 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2014. A respins în rest atât acțiunea principală cât și cererea de intervenție în interes propriu.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, pe aspectul calității procesuale active a reclamantului A. și a intervenientului în interes propriu B., că aceștia sunt moștenitorii legali ai defunctelor E. căsătorită F. și respectiv G. căsătorită H., venind doar la moștenirea proprietarului tabular C. (bunic matern) în cote egale de ½ părți fiecare. S-a mai reținut că C., împreună cu cealaltă coproprietară de C.F., I., au fost expropriați de SC Hidroelectrica SA de facto începând cu anul 1990 și de jure odată cu apariția H.G. nr. 392/2002, astfel că atât reclamantul cât și intervenientul justifică legitimare procesuală activă în cauză, câtă vreme nu au fost despăgubiți în niciun fel pentru terenul preluat antecesorilor lor.

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras solicitat pe perioada 1989-2007, s-a reținut că ea trebuie analizată distinct în funcție de cronologia în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre pârâți. Astfel, pentru perioada 1989-2001, când pârâtul, prin reprezentant SC Hidroelectrica SA, a procedat la exproprierea de facto a terenului în cauză, dreptul la acțiunea în despăgubiri a reclamantului și intervenientului s-a prescris raportat la dispozițiile art. 8 și 13 din Decretul nr. 167/1958.

Odată cu apariția H.G. nr. 392/2002, situația juridică a terenului s-a clarificat, părțile fiind expropriate de jure, astfel că în speță nu se mai aplică dispozițiile dreptului comun, ci Legea nr. 33/1994, care nu face referire la prescripția dreptului la despăgubiri, expropriatorul recunoscând exproprierea și implicit dreptul expropriatului la despăgubiri, așa încât s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2002-2014.

Referitor la excepția prematurității acțiunii, aceasta a fost respinsă câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40/1989, declarându-se de utilitate publică și expropriate în favoarea Statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului Strei, inclusiv terenul reclamantului și al intervenientului.

În schimb, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice a fost găsită întemeiată și admisă întrucât, raportat la dispoz. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice față de reprezentantul pârâtului, SC Hidroelectrica SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului.

Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990, prepușii SC Hidroelectrica SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluența cu râul Mureș, în scopul amenajării hidroenergetice a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, dând eficiență Decretului nr. 40/1998.

Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor aferente, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Ulterior, prin apariția H.G. nr. 392/2002, întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național, terenurile fiind expropriate în favoarea Statului Român. Nici în acest nou context legislativ, pârâta SC Hidroelectrica SA nu a depus diligențele necesare, neacordând despăgubirile cuvenite persoanelor expropriate, nici până în prezent.

În aceeași situație s-au aflat și reclamantul A. și intervenientul B., în calitate de moștenitori legali ai numitului C.

Terenul a fost identificat și evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, reținându-se că, potrivit art. 1-4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea cuvenită persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a terenului și din prejudiciul cauzat proprietarului, reprezentat de beneficiul nerealizat al producției agricole anuale pe perioada lipsei de folosință (2002-2014)

Ca atare, s-a constatat că valoarea reală a terenului este de 32.920,5 RON (25,5 RON/mp), la care se adaugă venitul nerealizat pe teren, estimat la o valoare de 1319,01 RON/an (0,1291 ha x10.217 RON/ha), așa încât raportat la perioada lipsei de folosință a terenului, a rezultat o sumă de 15.821,1 RON (1319x12 ani).

În consecință, s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin SC Hidroelectrica SA, la plata unei sume totale de 48.748,6 RON, cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin SC Hidroelectrica SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 2 din 26 aprilie 2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a fost admis apelul și schimbată în parte sentința în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul, fiind stabilite acestea la suma de 33116,5 RON, din care 23883,5 RON reprezentând contravaloare teren și 9233 RON folos de tras pe perioada 2007-2014.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul și intervenientul sunt moștenitori ai proprietarului tabular C. (decedat la 11 septembrie 1933), astfel cum a rezultat din actele de stare civilă, certificatele de moștenitor și extrasele de carte funciară, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.

S-a constatat că proprietarul tabular C. este înscris în C.F. XX Subcetate, cu dreptul de 1/3 părți sub B 16, iar imobilele în litigiu au fost colectivizate (aspect de asemenea, necontestat).

Pârâta a susținut că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu a putut fi primită întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea obiectivului, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea lucrărilor, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces verbal au fost identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorului reclamantului (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin contraexpertiza topografică) nu au figurat printre aceste terenuri. Prin urmare, s-a constatat caracterul nefondat al susținerii pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989.

S-a reținut că imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice Hidroelectrica SA.

Prin hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari. În acest scop, pârâta l-a notificat și pe antecesorul reclamantului, decedat la acel moment.

Față de această stare de fapt, s-a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect.

Astfel, în ce privește inadmisibilitatea acțiunii, apelanta a adus în sprijinul excepției două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989, ambele nefondate.

Aceasta întrucât, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci pe cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P. și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002 și în consecință, legea aplicabilă a fost Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice.

De altfel, s-a apreciat că, atâta vreme cât până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

S-a constatat că este relevantă chiar atitudinea pârâtei, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu ar fi aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de acest act normativ, notificându-i pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea.

Instanța de apel a apreciat nefondate și argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea invocată a acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost învestită cu cererea reclamantului de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC Hidroelectrica SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin această societate, chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a constat că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv asupra celor din litigiu.

Dar, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului și intervenientului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-l pe antecesorul reclamantului și intervenientului cu privire la oferta de despăgubire.

Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât, la data notificării, antecesorul reclamantului era decedat, iar reclamantul nu a avut cunoștință de aceste notificări.

Față de aceste aspecte, s-a constatat că reclamantul și intervenientul au justificat legitimare procesuală activă, dreptul acestora de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că părțile au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

S-a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

Cu trimitere la o serie de hotărâri C.E.D.O. (cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, Dragnea și alții împotriva României), s-a reținut că, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența instanței europene, „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportat la aceste repere jurisprudențiale, s-a considerat că reclamantul și intervenientul se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.

Astfel, oferta de despăgubiri emisă de pârât, Statul, prin instituțiile sale, a recunoscut reclamantului și intervenientului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 – 1992 și sub aspect legal, prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce le justifică acestora legitimarea procesuală în formularea cererii de despăgubiri.

S-a constatat că pârâta a mai invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că reclamantul și intervenientul nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari, dar că, potrivit situației de fapt, a rezultat cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului și intervenientului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. De asemenea, conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamantul și intervenientul sunt moștenitorii proprietarului tabular în calitate de nepoți de fiică.

S-a reținut și incidența art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în art. 28 din Legea nr. 7/1996), conform căruia dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Or, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după acești proprietari, nu au putut fi primite susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că părțile nu au făcut dovada vocației succesorale pentru acestea.

Nefondată a fost găsită și critica referitoare la soluția dată cererii de chemare în garanție a pârâtei față de Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere dispoz. art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în raporturi juridice prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. În speță, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

De asemenea, au fost înlăturate criticile aduse pe fondul cauzei, constatându-se că nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamantul și intervenientul au acceptat prețul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. În realitate, notificările au fost emise pe numele antecesorilor părților, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data transmiterii lor, aceștia erau decedați, astfel încât reclamantul și intervenientul nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.

Cu privire la evaluarea despăgubirilor, s-a constatat că în fața instanței de apel au fost depuse de către apelantă mai multe contracte de vânzare – cumpărare încheiate în anii 2012, 2013, având ca obiect terenuri extravilane situate în comuna Bretea Română și s-au efectuat adrese la birourile notarilor publici din circumscripția Judecătoriei Hațeg și B.C.P.I. Hațeg, pentru a pune la dispoziția experților desemnați tranzacții cu imobile similare celui în litigiu.

În acest context, s-a dispus completarea raportului de expertiză efectuat în fața instanței de fond, concluziile fiind în sensul că valoarea terenului în litigiu este de 4,21 euro/mp, respectiv 18,59 RON, folosindu-se metoda comparației directe, cu referire la prețurile de vânzare terenuri în comuna Sântămărie-Orlea, contracte încheiate în anul 2015.

De asemenea, la solicitarea părților, s-a încuviințat efectuarea a trei completări la acest raport, potrivit cărora experții au precizat însă, că valoarea de 4,21 euro/mp este una care se încadrează în limitele prețurilor din contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziție de părți și instanță.

În consecință, Curtea de apel a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate, de 25,5 RON/mp pentru terenul arabil, este unul greșit, criticile pârâtei fiind întemeiate pe acest aspect. Ca atare, soluția tribunalului a fost schimbată pe acest aspect, fiind diminuat cuantumul despăgubirilor, constând în valoarea imobilului, la suma de 23883,5 RON.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, s-a constatat că la judecata în primă instanță s-a stabilit o valoare de 1319,01 RON/an, inferioară celei determinate de expertiza din apel, de 9994 RON, care nu a putut fi validată pentru a nu fi încălcat principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac.

În ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, Curtea de apel a reținut că această cerere este una patrimonială și că, potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă abia prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Drept urmare, s-a apreciat că cererea reclamantului și intervenientului, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință datorată ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Pe acest aspect, au fost înlăturate susținerile reclamantului în sensul că despăgubirile constând în echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Aceasta, întrucât despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterioară exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu a putut fi primită susținerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, ar putea face obiectul unei cereri întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 33/1994.

S-a mai arătat că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului cum că astfel de despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a săvârșit, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar prescripția dreptului la acțiune curge de la data notificării – în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Față de aceste elemente, instanța de apel a constatat că sunt fondate criticile pârâtei cu privire la prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, tribunalul pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și în consecință, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2014 la suma de 9233 RON (1319 x 7 ani).

Au fost înlăturate însă susținerile pârâtei, în sensul că nu putea fi primită modificarea pretențiilor constând în folosul de tras până în anul 2014 inclusiv, formulată de reprezentantul reclamantului oral, odată cu dezbaterea în fond a cauzei.

Aceasta, întrucât procedând la verificarea încheierii de amânare a pronunțării din 07 mai 2014, instanța de apel a constatat că reprezentantul pârâtului nu a formulat opoziție la precizarea capătului doi al cererii și nu a solicitat instanței să constate că aceasta este formulată tardiv, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., așa încât asemenea aspecte nu pot fi invocate pentru pentru prima dată în apel.

Totodată, s-a precizat că în cauză sunt incidente prevederile pct. 2 alin. (2) din art. 132 C. proc. civ., cererea neputând fi considerată modificată.

Pentru considerentele arătate, apelul pârâtei a fost admis și schimbată în parte sentința numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor datorate de pârâtă, stabilite la suma de 33.116,5 RON, din care 23.883,5 RON reprezentând contravaloare teren și 9.233 RON reprezentând folos de tras pe perioada 2007-2014.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica SA, prin administrator judiciar D. SPRL, în calitate de reprezentant al Statului Român, care a susținut că soluția este nelegală din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au fost dezvoltate următoarele argumente:

- Soluția instanței de apel cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu răspunde criticilor invocate, care au vizat caracterul exclusiv al căii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991 (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și de asemenea, au fost avute în vedere aspecte nesupuse „analizei” instanței, iar pronunțarea asupra acestora s-a făcut cu aplicarea greșită a legii în raport cu situația dedusă judecății precum și cu nesocotirea normelor speciale înlăturate de la aplicare de norma generală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, reclamantul a arătat în acțiunea introductivă de instanță că terenul în litigiu a fost preluat de pârâtă în anul 1989 pentru realizarea obiectivului de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe Sectorul Subcetate – Simeria”, că a depus cerere în baza Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate inclusiv asupra acestui teren, instanța de apel nerăspunzând criticilor de inadmisibilitate referitoare la nefinalizarea procedurii de reconstituire demarată în anul 1991.

Totodată, inadmisibilitatea acțiunii a fost rezolvată greșit și din perspectiva dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, care impun existența dreptului de proprietate al celui îndreptățit la despăgubiri asupra terenului expropriat, condiție neîndeplinită în speță întrucât dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost reconstituit în procedura Legii nr. 18/1991.

Susținerea reclamantului în sensul că reconstituirea nu s-a putut realiza deoarece Primăria a refuzat atribuirea terenurilor trebuia înlăturată, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 18/1991 pun la îndemâna celui îndreptățit acțiuni prin care să poată contesta modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate.

Chiar și în ipoteza în care ar fi înlăturată critica de nelegalitate referitoare la nesocotirea caracterului exclusiv al procedurilor instituite de Legea nr. 18/1991, soluția de inadmisibilitate a acțiunii este dată de caracterul special al normelor prevăzute de Legea nr. 1/2000 în raport cu exercitarea dreptului la acțiune al reclamanților.

Aceasta, în contextul în care art. 4 din Legea nr. 1/2000 prevede restituirea (prin compensare) a dreptului de proprietate pentru terenurile din extravilanul localităților preluate în mod abuziv de către stat, incluse în „diverse amenajări hidrotehnice, de hidroameliorații sau de altă natură”, adică exact situația existentă în speță.

Or, față de caracterul special al procedurilor instituire de Legea nr. 1/2000, reclamantul și intervenientul aveau posibilitatea exclusivă de a solicita despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu au înțeles să-l întreprindă.

- În ce privește excepția lipsei calității procesuale active, instanța de apel a aplicat greșit legea de drept material ce reglementează aspectele succesorale și totodată a dat o interpretare greșită actelor pe care se sprijină dovada calității de moștenitori a reclamantului și intervenientului, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, reclamantul și intervenientul au depus numai acte de stare civilă – ceea ce poate proba, cel mult, o vocație succesorală abstractă – și pe de altă parte, nici nu au dovedit că în masa succesorală a defuncților proprietari tabulari se afla terenul în litigiu, având în vedere aspectul colectivizării terenurilor agricole.

În ce privește notificarea transmisă de SC Hidroelectrica SA persoanelor care puteau pretinde drepturi în raport cu amenajarea hidroenergetică, aceasta viza, în mod obligatoriu, depunerea de acte doveditoare a calității de proprietar pentru respectivele terenuri. Or, este tocmai ceea ce nu a fost făcut de către reclamant și intervenient.

- Referitor la fondul cauzei, s-a susținut că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, atât în ceea ce privește determinarea contravalorii terenului expropriat, cât și în ceea ce privește determinarea contravalorii prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii.

S-a arătat că în privința valorii terenului expropriat a fost omologat un raport de expertiză fără a se ține cont de prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel, astfel încât valoarea de 4,21 euro/mp nu reprezintă prețul real de tranzacționare.

Pe acest aspect, înșiși experții au stabilit în raportul întocmit în cauză că „nu există o piață imobiliară bine conturată în baza contractelor din 2015”, ceea ce duce cu evidență la concluzia că au fost încălcate dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Totodată, valoarea nu a fost determinată prin raportare la terenuri de același fel, (respectiv, au fost avute în vedere terenuri intravilane și nu arabile extravilane) aspect cunoscut instanței de apel din probatoriul administrat, fără a se referi însă la aceste împrejurări în conținutul considerentelor, ceea ce face ca hotărârea să fie afectată și de viciul nemotivării.

În plus, valoarea terenului a fost determinată în baza unor contracte cu privire la care experții au avut opinii contradictorii în diferite faze de elaborare a raportului de expertiză.

- În ce privește determinarea contravalorii prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii, s-a arătat că decizia cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și totodată, se bazează pe o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În dezvoltarea argumentelor, s-a arătat că lipsa folosului agricol nu se încadrează în categoria despăgubirilor avute în vedere de legiuitor în cuprinsul textului anterior menționat, care reglementează prejudiciul creat prin expropriere (ca de ex., recolta rămasă neculeasă, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat).

Or, o persoană care a fost expropriată nu va putea pretinde să fie despăgubită atât pentru lipsirea de proprietatea bunului său expropriat cât și pentru lipsirea de folosința acestuia.

De altfel, considerentele deciziei sunt contradictorii întrucât, admițând excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita despăgubiri pentru perioada anterioară anului 2007, instanța de apel motivează că despăgubirile reprezentând contravaloarea folosului agricol nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu avută în vedere de legiuitor în art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru ca apoi, conform dispozitivului să acorde despăgubiri pentru lipsa folosului agricol aferent intervalului 2007-2014.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Sunt nefondate criticile care susțin că soluționarea cauzei ar fi trebuit realizată prin reținerea unei excepții din cele invocate de către pârâtă.

Astfel, în ce privește inadmisibilitatea acțiunii, susținerea că aceasta ar fi dată de incidența unei alte legi speciale (Legea nr. 18/1991) întrucât reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, este nefondată.

Așa cum s-a reținut pe situația de fapt de către instanțele fondului, preluarea terenului în litigiu s-a realizat mai întâi în fapt, pentru ca ulterior, prin H.G. nr. 392/2002 să fie declarată utilitatea publică a obiectivului de interes național „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, declanșându-se etapele exproprierii.

În acest context a fost notificat și antecesorul reclamantului, în calitate de proprietar tabular (decedat la acel moment), făcându-i-se oferta de despăgubiri.

Ca atare, cadrul legal de valorificare a despăgubirilor este cel atras de instituția exproprierii.

Este nefondată critica pârâtei conform căreia instanța ar fi răspuns cu argumente străine excepției de inadmisibilitate invocând dispozițiile Decretului nr. 40/1989, ceea ce ar face incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În realitate, instanța de apel constată că situației juridice a terenului nu-i sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 40/1989, întrucât acesta nu a figurat în procesul-verbal de predare întocmit cu acea ocazie, ci a făcut obiectul exproprierii prin H.G. nr. 329/2002.

Precizarea nu e lipsită de importanță și nici străină cadrului judecății întrucât explică de ce, față de momentul la care s-a produs exproprierea, este incidentă Legea nr. 33/1994.

În ce privește nefinalizarea procedurii legii fondului funciar, aceasta nu s-a datorat culpei părților-reclamante, ci atitudinii autorităților care au stabilit, raportat la regimul juridic al imobilului ca „pentru terenurile agricole afectate de investiție să nu se emită titlu de proprietate” și că „odată cu apariția Legii nr. 33/1994 s-a creat cadrul legal prin care beneficiarul SC Hidroelectrica SA să poată intra în posesia terenurilor aferente lucrărilor hidroenergetice”.

Recurenta însăși face referire la aceste aspecte în adresa (din 13 decembrie 2006) pe care o transmite Comisiei județene de fond funciar, așa încât nu se poate prevala de nefinalizarea unei proceduri inaplicabile, pentru a paraliza demersul reclamanților.

De asemenea, soluția dată inadmisibilității acțiunii nu este nelegală cum se pretinde pentru că ar nesocoti raportul dintre norma generală și cea specială.

În realitate, cum s-a menționat, regimul juridic al terenului, expropriat conform H.G. nr. 392/2002, a atras incidența, ca act normativ special care reglementează această materie, a Legii nr. 33/1994, iar nu a legilor fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000) care asigură un alt cadru de reparație pentru terenurile preluate abuziv de către stat înainte de 1990.

Față de această stabilire a cadrului normativ al judecății rămâne fără temei critica referitoare la nepronunțarea instanței de apel asupra susținerii din apel referitoare la nefinalizarea procedurii începute în baza Legii nr. 18/1991.

- Argumentul de inadmisibilitate constând în „neîndeplinirea condiției esențiale a exproprierii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 33/1994, respectiv „existența dreptului de proprietate al celui îndreptățit la despăgubiri” nu susține în realitate un fine de neprimire, ci vizează o condiție de fond care trebuie avută în vedere de expropriator la momentul exproprierii.

Aceasta, întrucât exproprierea presupune o trecere forțată a proprietății din patrimoniul unei persoane particulare în patrimoniul statului.

Or, sub acest aspect care vizează, cum s-a arătat, fondul litigiului, expropriatorul a făcut verificările de carte funciară și l-a identificat pe autorul reclamanților ca proprietar tabular, acesta fiind și motivul pentru care a transmis notificarea cu oferta de despăgubiri.

- Are de asemenea, caracter nefondat critica referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.

Depunerea la dosar, de către reclamant și intervenient, a certificatelor de stare civilă care demonstrează relația de rudenie cu proprietarul tabular nu face doar dovada unei vocații succesorale abstracte, cum pretinde recurenta.

Astfel, pe de o parte, așa cum recurenta însăși a precizat, reclamantul a declanșat procedura de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 și potrivit art. 13 alin. (2) din acest act normativ „moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil (…) sunt considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei”.

Independent de procedura în sine – nefinalizată, cum s-a arătat, din motive neimputabile reclamantului – cererea de reconstituire adresată Comisiei produce efectele juridice pe care legea le atribuie acestui act declanșator al procedurii reconstituirii, legate de acceptarea moștenirii.

Pe de altă parte, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legitimarea reclamantului și a intervenientului la obținerea de despăgubiri a fost recunoscută chiar de către expropriator atunci când a notificat pe antecesorul părților (proprietar tabular decedat la acel moment) cu oferta de despăgubiri.

Or, așa cum s-a arătat în conținutul considerentelor deciziei din apel, această confirmare a dreptului de creanță din partea unei autorități a statului (pârâta acționând în calitate de reprezentant al expropriatorului) echivalează cu o speranță legitimă asimilabilă noțiunii de „bun actual”, care intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană.

Eronată este și susținerea lipsei calității procesuale active sub motiv că terenul nu s-ar fi aflat în patrimoniul antecesorului părților la momentul decesului, fiind preluat de Stat și trecut în proprietate cooperatistă (fosta Cooperativă Agricolă de Producție).

În realitate, a avut loc doar o preluare în fapt a terenului, fără afectarea dreptului de proprietate al autorului părților care, așa cum o demonstrează evidențele de carte funciară, a rămas proprietar tabular.

Că este așa, o demonstrează însăși adoptarea H.G. nr. 392/2002, care a asigurat cadrul normativ pentru realizarea exproprierii, adică pentru trecerea terenurilor vizate de această măsură (printre care și cel al autorului părților) din proprietate privată în proprietate publică a astatului.

- Sunt lipsite de temei și criticile formulate pe fondul cauzei în legătură cu determinarea valorii terenului expropriat.

Contrar susținerii recurentei-pârâte, instanța de apel, încuviințând refacerea și completarea probatoriului pe acest aspect, a stabilit ca obiectiv al expertizei determinarea valorii imobilului expropriat pornind de la criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 – respectiv, prețul cu care se vând imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Aceste criterii au fost avute în vedere de comisia de experți (alcătuită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994) atât în raportul întocmit inițial, cât și în cele trei completări ale raportului, ca răspuns la obiecțiunile formulate de părți.

Astfel, metoda folosită a fost cea a comparației directe (cu tranzacții efective, încheiate la nivelul anului 2015, când s-a întocmit raportul de expertiză), iar comparabilele au fost terenuri arabile intravilane, categorie de folosință căreia i-a aparținut și terenul expropriat (potrivit evidențelor de c.f. și identificării făcute de experți).

Împrejurarea că „nu există o piață imobiliară bine conturată” cum arată recurenta-pârâtă, nu este de natură să infirme rezultatul expertizei, câtă vreme au fost prezentate tranzacții efective, valorificate în cadrul metodei comparației directe.

De altfel, această piață imobiliară, insuficient de activă, este explicabilă prin specificul zonei care, conform expertizei a determinat „activități de vânzare-cumpărare terenuri cu scopul de a construi barajul, ceea ce a dus la creșterea prețurilor terenurilor din zonă”.

Aspectele legate de situarea diferită a terenurilor la care s-au raportat experții au fost valorificate, de asemenea, în conținutul expertizei, aplicându-se în mod corespunzător corecții „pentru a fi aduse la zona, poziția și starea terenului în cauză”.

În realitate, pârâta reiterează în cadrul recursului obiecțiunile formulate cu ocazia judecății în apel, fiind nemulțumită cu valoarea despăgubirilor.

Or, astfel de nemulțumiri vizând cuantumul nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate câtă vreme a rezultat că întocmirea raportului de expertiză s-a făcut cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

- Are însă caracter fondat și pe acest aspect recursul va fi admis, critica pârâtei referitoare la acordarea „folosului de tras” pe perioada 2007-2014.

Așa cum corect s-a arătat de către recurentă, considerentele deciziei sunt pe de o parte contradictorii, iar pe de altă parte, lipsite de temei legal, având în vedere cadrul normativ al judecății.

Astfel, motivând pe aspectul prescripției extinctive a dreptului de a formula asemenea pretenții, instanța de apel reține că echivalentul lipsei de folosință nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ca atare, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului (altfel spus, fapta ilicită) ceea ce, în condițiile dreptului comun, atrage incidența art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptibilitatea dreptului la acțiune.

În același timp însă, instanța de apel apreciază ca fiind întemeiate pretențiile care se încadrează în termenul de prescripție extinctivă, ceea ce contrazice statuarea anterioară conform căreia o asemenea solicitare nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu avută în vedere de dispozițiile legale în materia exproprierii, cele care au fixat cadrul judecății.

Separat de caracterul contradictoriu al considerentelor soluția este eronată pe fondul ei.

Astfel, în mod greșit instanța de apel constată că singurul impediment care s-ar fi opus recunoașterii acestor pretenții ar fi fost de natură procedurală, constând în modificarea cererii cu nesocotirea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., susținere înlăturată cu referire la alin. (2) pct. 2 din textul menționat (ipoteza de simplă majorare a câtimii pretențiilor).

În realitate, noțiunii de prejudiciu reglementată de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, nu i se subsumează cea constând în contravaloarea „folosului de tras”, respectiv a folosului pe care proprietarul expropriat nu l-a mai putut obține, fiind deposedat de bun și lipsit de proprietatea asupra acestuia.

Legiuitorul a avut în vedere, atunci când a reglementat, în cuantumul despăgubirilor cuvenite expropriatului, separat de valoarea imobilului, și daunele aduse proprietarului [art. 26 alin. (1)], acel prejudiciu determinat în mod direct prin măsura exproprierii (ca de ex., în situația exproprierii parțiale care ar face necesară amenajarea unei căi de acces pentru exploatarea fondului rămas; ori schimbarea categoriei de folosință a terenului rămas în urma exproprierii, care din teren construibil devine neconstruibil; sau prejudiciul constând în contravaloarea recoltei, compromise din cauza exproprierii).

Nu intră însă, în această noțiune de prejudiciu, contravaloarea folosului pe care persoana expropriată nu l-a mai putut realiza pentru că a fost lipsită de dreptul de proprietate.

Aceasta întrucât prin efectul exproprierii are loc stingerea dreptului de proprietate privată (încetarea acestuia) și în mod corespunzător, nașterea dreptului de proprietate publică asupra bunului expropriat.

Exproprierea este așadar, o modalitate legală de dobândire a dreptului de proprietate publică și de limitare a proprietății private.

Ca urmare a acestei treceri a bunului imobil din proprietatea privată în proprietate publică, fostul titular al dreptului nu mai poate solicita contravaloarea lipsei de folosință ca și cum bunul i-ar fi rămas în patrimoniu și ar fi fost împiedicat în exercițiul folosinței.

Reparația pe care ar fi putut-o pretinde părțile reclamante constând în contravaloarea lipsei de folosință s-ar fi putut situa pe tărâm delictual – pentru ocuparea în fapt, anterioară exproprierii – așadar, pe un alt temei juridic decât cel care a fundamentat pretențiile în cauza dedusă judecății.

Altminteri, a susține că pentru imobilul expropriat s-ar cuveni deopotrivă contravaloarea imobilului precum și contravaloarea lipsei de folosință a acestuia înseamnă o contradicție juridică dat fiind faptul că, așa cum s-a menționat, exproprierea înseamnă trecerea forțată a bunului din proprietate privată în proprietate publică, transformarea naturii juridice a dreptului exercitat anterior acestei măsuri (devenit proprietate publică).

De aceea, lipsit de dreptul de proprietate cu toate atributele sale – posesie, folosință, dispoziție – expropriatul nu mai poate solicita, alături de valoarea de înlocuire a bunului (prețul exproprierii) și contravaloarea lipsei de folosință a acestuia.

Ca atare, constând că sub acest aspect, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis și modificată în parte decizia atacată, în sensul înlăturării din cuantumul despăgubirilor a sumei de 9.233 RON, folos nerealizat pe perioada 2007-2014. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica SA, prin administrator judiciar D. SPRL, în calitate de reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 2 din 26 aprilie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că înlătură din cuantumul despăgubirilor suma de 9233 RON reprezentând folos de tras pe perioada 2007-2014.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2016.