ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1802/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 17 iunie 2005, reclamanta K.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 16326 din 24 februarie 2005, cu consecința recunoașterii calității de refugiată și acordării drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu, din cauza persecuțiilor la care a fost supusă de către jandarmii din localitate și legionari, situație care rezultă din probele anexate cererii adresate pârâtei.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 655 din 19 octombrie 2005, a admis acțiunea, a dispus anularea hotărârii contestate, a obligat pârâta să recunoască reclamantei, statutul de persoană refugiată pentru perioada 15 mai 1941 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 octombrie 2004; a obligat pârâta, la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că probele administrate în cauză atestă fără echivoc existența persecuțiilor etnice și a refugiului, martorii relevând detaliat modalitățile concrete în care au fost exercitate persecuțiile asupra etnicilor maghiari din localitatea Vlaha, inclusiv asupra familiei reclamantei care, în cursul lunii mai 1941, a fost nevoită să se refugieze în localitatea Cluj.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, susținând că hotărârea instanței de fond este greșită, deoarece în speță, schimbul de domiciliu a avut loc dintr-o localitate liberă, pe un teritoriu ocupat. Recursul este întemeiat. Așa cum rezultă din însuși titlul O.G. nr. 105/1999, modificat prin Legea nr. 189/2000, această ordonanță privește acordarea unor drepturi, „persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice”. Prin urmare, subiectul reglementării îl constituie persoanele care au avut de suferit persecuții etnice, aflându-se în situațiile enumerate de legiuitor, la art. 1, din partea autorităților instaurate în România, în perioada menționată.

Din întreg materialul probator administrat în cauză, respectiv acte și declarațiile martorilor, rezultă că schimbul de domiciliu a avut loc dintr-o localitate liberă, pe un teritoriu aflat sub ocupație, astfel că, în mod greșit și peste dispozițiile legale, instanța de fond a apreciat că intimata-reclamantă este îndreptățită la acordarea compensațiilor legale. Față de cele ce preced, Curtea va admite recursul, va casa sentința atacată și, în fond, va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 597 din 3 octombrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea reclamantei K.I., ca neîntemeiată. Cu opinia separată a doamnei judecător R.A., în sensul respingerii recursului, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2006. Opinia separată a doamnei judecător R.A. Contrar punctului de vedere al majorității completului de judecată, care și-a găsit expresia în decizia nr. 1802 din 18 mai 2006, consider, pentru rațiunile pe care le voi înfățișa în continuare, că recursul declarat în cauză este nefondat, iar soluția, ca și motivarea instanței de fond, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Astfel, chiar în titlul O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 189/2000, se menționează că acest act normativ are în vedere acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice. Se poate aprecia, deci, că legiuitorul a avut în vedere întreg teritoriul României, sub aspect geografic, în care au intrat, în egală măsură, atât teritoriile cedate temporar, cât și cele păstrate în continuare de către Statul Român. În același context, trebuie privită și sintagma de „regimuri instaurate”, întrucât, în egală măsură, ea privește regimurile instaurate în teritoriile cedate, cât și în cele păstrate în continuare sub administrarea Statului Român.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999, statuează că beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice. Utilizarea termenilor „persoană, cetățean român”, în contextul general al titlului actului normativ incident în prezenta speță, conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere toți cetățenii români, indiferent de etnia lor, care aflați pe teritoriul Statului Român, fie în teritoriile cedate, fie în cele păstrate în continuare sub administrația românească și care au avut de suferit o persecuție pe motive etnice, a determinat părăsirea localității de domiciliu, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G.

nr. 105/1999. Totodată, analizând în continuare dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000, se poate constata că beneficiază de aceste prevederi, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare, a fost strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu, a făcut parte din detașamentele de muncă forțată, a fost supraviețuitoare a trenului morții, este soțul sau soția persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.

Scopul acestei reglementări l-a constituit acordarea unor drepturi compensatorii, tuturor cetățenilor români care au suferit astfel de persecuții, în perioada indicată, fără a se face distincție în raport cu naționalitatea acestora ori cu administrațiile existente în localitatea de domiciliu. În plus, se poate constata că legea distinge între strămutare și refugiu. Probele administrate în cauză atestă fără echivoc existența persecuțiilor etnice și a refugiului, martorii B.A.

și K.A., ale căror declarații autentificate au fost depuse la dosar, relevând detaliat modalitățile concrete în care au fost exercitate persecuțiile asupra etnicilor maghiari din localitatea Vlaha, inclusiv asupra familiei reclamantei, care în cursul lunii mai 1941 a fost nevoită să se refugieze în localitatea Cluj, unde a rămas până la o dată ulterioară lunii martie 1945. Așadar, din interpretarea teleologică și sistematică a prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada arătată, din motive etnice.

Judecățile de valoare asupra și controverselor istoricilor referitoare la regimurile și comportamentul unor reprezentanți ai autorității centrale executive de la București, ulterior politicii de retorsiune a guvernului de la Budapesta, în condițiile de după Dictat, în opinia mea, exced litigiilor întemeiate pe dispozițiile legale mai sus arătate. Esențial, în aceste litigii este a se verifica dacă sunt sau nu, îndeplinite condițiile strict și limitativ prevăzute de lege, în baza unui material probatoriu consistent și pertinent, de natură a forma convingerea judecătorului, în sensul că reclamantul a dovedit că aparține sferei de adresabilitate a actelor normative arătate. De asemenea, apreciez că este deosebit de important a sublinia că prin art. 16 din Constituția României se instituie egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, iar conform art. 1 alin. (2) din O.G.

nr. 137/2000 (aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată, la rândul său, prin Legea nr. 27/2004), principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate. Mai mult, prin art. 2 alin. (1) din ordonanță, se definește discriminarea, ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Conform art. 2 alin. (2) din același act normativ sunt discriminatorii, și prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Având în vedere că în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, rezultă că prevederile art. 16 alin. (1), precum și cele ale art. 20 din Constituție, se corelează și se interpretează în raport cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internaționale în domeniul drepturilor omului.

Universalitatea recunoașterii și apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea lor egală pentru toți indivizii, iar principiul nediscriminării este înscris practic, în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. În acest sens, menționez dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (cu denumirea simplificată de Convenția europeană a drepturilor omului), precum și Protocolul nr. 12 la această Convenție, la care România a fost stat semnatar din 4 noiembrie 2000, iar prin Legea nr. 103/2006 a ratificat acest protocol (M. Of. nr. 375/2.05.2006), prin care se reafirmă interzicerea generală a discriminării.

Examinând bogatul material probatoriu administrat în cauză, constat că în mod corect și legal, instanța de fond a reținut că probele atestă fără echivoc existența persecuțiilor etnice și a refugiului, declarațiile martorilor relevând în detaliu modalitățile concrete în care au fost exercitate persecuțiile asupra etnicilor maghiari din localitatea Vlaha, inclusiv asupra familiei reclamantei, care a fost nevoită să se refugieze. Împrejurarea că intimata-reclamantă este de o anumită etnie, nu prezintă relevanță, sub aspectul recunoașterii statutului de refugiat, legea nefăcând o astfel de distincție între cei care trebuie să dovedească pretinsa persecuție etnică exercitată asupra lor.

Faptul că recurenta-pârâtă a depus la dosarul cauzei, câteva sentințe pentru a demonstra existența unei jurisprudențe a instanței de fond, în sensul motivelor sale de recurs, este lipsit de relevanța dorită de aceasta în raport cu setul de sentințe, în sens contrar depus de intimata-reclamantă. În opinia mea, divergențele manifestate în jurisprudență își au izvorul tocmai în preocuparea excesivă de a formula judecăți exclusiv de valoare istorică, ce țin de sfera de competență a istoricilor, care, însă, depășesc limitele controlului judiciar bazat pe probatoriul administrat și pe dispozițiile legale aplicate în spiritul și litera lor.