ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 34/A/2017

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 106 din data de 25 ianuarie 2016 pronunțată de Judecătoria Galați, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de încălcarea solemnității ședinței prev. de art. 278 C. pen. (fapta din 25 ianuarie 2013), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de încălcarea solemnității ședinței, prev. de art. 278 C. pen. (fapta din 06 septembrie 2013), apreciindu-se că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În temeiul art. 348 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă cu amendă penală în cuantum de 200 (douăsute) zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 20 (douăzeci) lei, pentru săvârșirea infracțiunii de „exercitarea fără drept a unei profesii sau activități” în formă continuată.

S-au pus în vedere inculpatului prevederile art. 63 C. pen., potrivit cărora în cazul sustragerii cu rea-credință de la executarea amenzii penale în cuantum de 4000 lei, instanța o va înlocui cu pedeapsa închisorii de 200 de zile.

S-a constatat că persoanele vătămate nu s-au constituit părți civile în cauză.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 600 lei (din care suma de 85 lei aferentă urmăririi penale) cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați, inculpatul A. și partea vătămată B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 1307 din 09 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 286/2009, a dispozițiilor art. 14 alin. (2), art. 33 alin. (3) lit. d) și art. 51 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 24/2000, art. 514, art. 515, 516, art. 517 și art. 518 din Legea nr. 134/2010, a Deciziilor nr. 27/2007/RIL și nr. 15/2015/RIL pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 și art. 421 din Legea nr. 135/2010.

S-au admis apelurile declarate de persoana vătămată B. Constanța și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 106 din 25 ianuarie 2016 pronunțată de Judecătoria Galați, pe care a desființat-o, în parte, și în consecință:

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă cu privire la persoana vătămată B. Constanța.

În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

A., pentru săvârșirea infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități în formă continuată prevăzută de art. 348 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați împotriva aceleiași sentințe.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței, care nu erau contrare deciziei.

Cheltuielile judiciare avansate

de stat la fond și în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că inculpatul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 286/2009, a dispozițiilor art. 14 alin. (2), art. 33 alin. (3) lit. d) și art. 51 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 24/2000, art. 514, art. 515, art. 516, art. 517 și art. 518 din Legea nr. 134/2010, a Deciziilor nr. 27/2007/RIL și nr. 15/2015/RIL pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a Legii nr. 363 din 30 decembrie 1947 și a art. 421 din Legea nr. 135/2010.

Cu privire la neconstituționalitatea Legii nr. 363 din 30 decembrie 1947 de constituire a Statului Român în Republica Populară Română, inculpatul a arătat că art. 173 din Legea pentru Organizarea Direcțiunii Generale a Monitorului Oficial și Imprimeriei Statului, publicată în M. Of. nr. 60 din 02 iulie 1919, nu a prevăzut „bis” la M. Of., bis-ul nefiind publicație oficială a unui stat, nu există indicată data înființării și dispoziției de înființare a articolului, a făcut referiri la inexistența și omisiunea atribuirii personalității juridice de drept public, la inexistența și omisiunea indicării temeiului constituțional al emiterii, aspecte care conduc la violarea Legii nr. 24/2000 în vigoare și a Constituției României adoptată în 1991 și republicată în 2003.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 421 din Legea nr. 135/2010, inculpatul a arătat că, urmare a omisiunii legiuitorului de a reglementa desființarea/casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării art. 6 și a respectării dublului grad de jurisdicție statuat în materie penală prin art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu există un proces echitabil, același aspect vizându-l și omisiunea legiuitorului de a indica toate cazurile care impun casare cu trimitere spre rejudecare, susținând excepția și pe argumentele din Decizia nr. 445/P din 18 mai 2015 a Curții de Apel Constanța, întemeiată pe dreptul european.

În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea excepției de neconstituționalitate, urmare a violării art. 6 și a Protocolului 7 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului, dată fiind omisiunea legiuitorului de a reglementa casarea cu retrimitere spre rejudecare în cazul încălcării unei garanții procedurale, punând capăt violării art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care justifică trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că nu poate fi rejudecată direct în apel o cauză care nu a parcurs toate etapele judecății, instituite de dreptul comun - Legea nr. 287/2009, Legea nr. 134/2010 și Legea nr. 135/2010.

S-a mai apreciat că inexistența unui al doilea grad de jurisdicție sub aspectul interpretării și administrării nemijlocite a probelor aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, prev. de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, acest drept fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală.

Curtea a apreciat că este nefondată cererea formulată de inculpat cu privire la sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 286/2009, a dispozițiilor art. 14 alin. (2), art. 33 alin. (3) lit. d) și art. 51 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 24/2000, a art. 514, art. 515, art. 516, art. 517 și art. 518 din Legea nr. 134/2010, a deciziilor nr. 27/2007 și nr. 15/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii, a Legii nr. 363 din 30 decembrie 1947 și a art. 421 din Legea nr. 135/2010.

În acest sens, Curtea a reținut că dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 33 alin. (3) lit. d) și art. 51 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 24/2000 se referă la unicitatea reglementării, la studiul de impact și la sistematizarea conținutului unui act normativ.

De asemenea, s-a considerat că dispozițiile Legii nr. 286/2009 sunt cele ale C. pen. în vigoare, dispoziția art. 421 din Legea nr. 135/2010 este o dispoziție C. proc. pen. în vigoare și privește soluțiile care pot fi pronunțate la judecata în apel, iar dispozițiile art. 514, art. 515, art. 516, art. 517 și art. 518 din Legea nr. 134/2010 sunt dispoziții ale C. proc. civ. în vigoare care privesc recursul în interesul legii în materie civilă.

În ceea ce privește Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, Curtea a constatat că această lege a avut ca obiect de reglementare constituirea Statului Român în Republica Populară Română.

Curtea a mai reținut că, prin actele depuse la dosar, inculpatul nu a precizat raportat la care anume dispoziții din

Constituția României aceste legi sau dispoziții legale sunt neconstituționale.

S-a notat că, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a stabilit prin Decizia nr. 14 din 09 februarie 2015 că, pentru ca o cerere de

sesizare a Curții Constituționale a României să fie admisibilă și să creeze obligația trimiterii sale la Curtea Constituțională este necesar ca respectiva cerere să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice din cauză.

Deopotrivă, s-a precizat că instanța supremă a mai stabilit că examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al părții care o invocă în rezolvarea excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Curtea a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv dispozițiile legale atacate ca fiind neconstituționale fac parte din legi, acestea au fost ridicate în fața unei instanțe de judecată, de una dintre părțile din dosar, nefiind însă îndeplinită condiția ca aceste dispoziții să aibă legătură cu soluționarea cauzei și nici cea privind efectul real, concret pe care admiterea unei atare excepții l-ar putea produce asupra cursului procesului penal și asupra situației juridice din cauză ori a existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate.

S-a apreciat că, în ceea ce privește condiția privind legătura cu cauza aceasta nu poate fi interpretată ca fiind una pur formală, ci aceasta trebuie subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a stabilit și prin Deciziile nr. 113/A din 31 martie 2015, nr. 242/A din 25 iunie 2015 și nr. 333/A din 29 septembrie 2015.

Prin urmare, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea a respins cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 286/2009, a dispozițiilor art. 14 alin. (2), art. 33 alin. (3) lit. d) și art. 51 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 24/2000, a art. 514, art. 515, art. 516, art. 517 și art. 518 din Legea nr. 134/2010, a Deciziilor nr. 27/2007 și nr. 15/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursuri în interesul legii, a Legii nr. 363 din 30 decembrie 1947 și a art. 421 din Legea nr. 135/2010.

Cu privire la această soluție, Curtea a apreciat că, în ceea ce privește calea de atac ce se poate exercita față de soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, aceasta este apelul, având în vedere că în materie penală nu mai există calea de atac a recursului, dar și dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, dispoziția aplicându-se și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

Împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 1307 din 09 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat cale de atac intitulată recurs inculpatul A.

, reiterând excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața Curții de Apel Ploiești în calea de atac a apelului.

S-a solicitat

admiterea căii de atac declarate și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, invocându-se

sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea

excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat raportat la art. 72 alin. (3) din Constituția României adoptată în 1991, a

Deciziilor nr. 27 din 16 aprilie 2007 și nr. 15/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursuri în interesul legii

raportat la deciziile Curții Constituționale nr. 6 din 11 noiembrie 1992 și nr. 1055 din 09 octombrie 2008, precum și la art. 9 din Constituție, art. 514-518 din Legea nr. 134/2010 care reglementează recursul în interesul legii în materie civilă, a Legii nr. 286 din 17 iulie 2009 privind C. pen. raportat la art. 14 alin. (2), art. 33 alin. (3) lit. d) și art. 51 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 24/2000, a art. 421 din Legea nr. 135/2010 raportat la art. 6 și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a Legii nr. 363 din 30 decembrie 1947 de constituire a statului român în Republica Populară Română.

Asupra cererii de sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de A., Înalta Curte constată următoarele:

Pentru sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de A. trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

a). excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b). excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c). excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d). excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și indiferent de obiectul acestuia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, se constată că excepțiile au fost invocate de A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești în calea de atac a apelului, acestea se referă la neconstituționalitatea dispozițiilor

Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, a

Deciziilor nr. 27/2007 și nr. 15/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursuri în interesul legii, art. 514-518 din Legea nr. 134/2010 care reglementează recursul în interesul legii în materie civilă, a Legii nr. 286 din 17 iulie 2009 privind C. pen., a art. 14 alin. (2), art. 33 alin. (3) lit. d) și art. 51 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 24/2000, a art. 421 din Legea nr. 135/2010, precum și a Legii nr. 363 din 30 decembrie 1947 de constituire a statului român în Republica Populară Română.

Analizând deciziile, legile și articolele criticate în raport de care se invocă neconstituționalitatea, Înalta Curte observă că, în mod corect, s-a apreciat de către curtea de apel că nu au fost indicate dispozițiile din Constituția României față de care s-a precizat că legile, articolele menționate sunt neconstituționale.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța are un rol restricționat de verificare și a condiției prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, din examinarea căreia rezultă că instanța, mai înainte de transmiterea spre judecare la Curtea Constituțională a excepțiilor, este obligată să examineze pertinența acesteia.

În ceea ce privește condiția legăturii cu soluționarea cauzei, ce transpare din textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că legătura dintre prevederile legale a căror neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate.

Or, în cauză, așa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, de modul de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate nu depinde soluționarea cauzei, în prezenta cauză dispunându-se achitarea cu privire la infracțiunile pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, astfel că, nu este îndeplinită condiția relevanței excepțiilor invocate în cauză, nejustificându-se existența vreunui interes al părții.

Aceasta deoarece instrumentul excepției de neconstituționalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, și nu presupune invocarea oricărei dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

Astfel, s-a invocat excepția de neconstituționalitate a

Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat în raport de dispozițiile art. 72 alin. (3) din Constituția României adoptată în 1991, în care se enumeră domeniile adoptate prin lege organică. Nemulțumirea autorului excepției a constat în aceea că legiuitorul nu a prevăzut înființarea, organizarea și exercitarea profesiei liberale de avocat prin lege organică.

Într-o ordine aleatorie, o a doua excepție de neconstituționalitate invocată a vizat Decizia nr. 27 din 16 aprilie 2007 pronunțată de Înalta Curte privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la efectele asistării sau reprezentării părților în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condițiile Legii nr. 51/1995, precum și Decizia nr. 15 din 16 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 C. pen., în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, or art. 29 lit. b) din Legea nr. 47/1992 prevede că excepția trebuie să vizeze o lege, o ordonanță sau o dispoziție cuprinsă în astfel de acte normative în vigoare.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că nu se poate constata neconstituționalitatea unor articole, respectiv art. 514-518 din Legea nr. 134/2010, care vizează aspecte procedurale în materia procedurii civile în vederea soluționării unui recurs în interesul legii, această excepție fiind invocată in abstracto, fără vreo legătură cu cauza penală.

În privința neconstituționalității Legii nr. 286/2009 privind C. pen., Legii nr. 363/30 decembrie 1947, care reglementează constituirea Statului Român în Republica Populară Română și a art. 421 din Legea nr. 135/2010 din perspectiva condiției relevanței excepțiilor de neconstituționalitate invocate de A., se constată că normele criticate nu au incidență în rezolvarea cauzei.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, iar nu și atunci când se tinde la modificarea sau completarea acesteia, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, Curtea Constituțională nefiind un legislator pozitiv așa cum reiese din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În același sens, Înalta Curte apreciază că excepțiile de neconstituționalitate invocate nu justifică pertinența unei asemenea solicitări, câtă vreme nu se constată nici măcar o legătură formală a dispozițiilor criticate a fi neconstituționale cu soluționarea cauzei.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, apelul declarat de A. împotriva Deciziei penale nr. 1307 din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de A. împotriva Deciziei penale nr. 1307 din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 februarie 2017.