ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2342/2015

Decizia nr. 2342/2015

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. 1025/36/2013 la data de 4 decembrie 2013, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, anularea în tot a Ordinului nr. 733/2013 emis de către pârât, iar, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu se impune anularea întru totul a O.M.T. nr. 733/2013, a solicitat anularea art. 4 lit. B), art. 6 alin. (1) lit. B) și C) și alin. (3) și (4), art. 8 alin. (1) lit. E), F), G), H) și alin. (2) și art. 18, toate din Anexa 1, Anexa 2 din cadrul Anexei 1, art. 31 din Anexa 2 și Anexa 3 în totalitate.

Prin Sentința civilă nr. 60/CA din 19 martie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a anulat în parte Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 pentru aprobarea Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, a metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, a Programei de școlarizare, precum și privind condițiile și obligațiile pentru pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, emis de Ministerul Transporturilor, publicat în M. Of. nr. 267 bis din 13 mai 2013, în ceea ce privește dispozițiile prevăzute la art. 4 lit. b), art. 6 alin. (3) lit. b) și c), art. 6 alin. (4), art. 8 alin. (1) lit. f), g), h), art. 8 alin. (2) și art. 18, cuprinse în Anexa 1 - Norme privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În susținerea recursului, recurentul invocă motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, susținând că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la motivul de casare invocat în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, recurentul susține că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, care nu au legătură cu legalitatea Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, referitoare la existența unei distincții formale sub aspectul condițiilor de autorizare între școlile de conducători auto și instructorii auto și la faptul că, prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) ale Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, s-a impus persoanelor fizice autorizate să se constituie în școli de conducere auto în vederea exercitării activității pentru care au fost autorizate.

Cu privire la motivul de casare invocat în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul arată că din dispozițiile art. 62 din O.G. nr. 27/2011, invocat de instanță, se deduce în mod evident faptul că legiuitorul a lăsat la latitudinea autorității competente, în speță Ministerului Transporturilor, modul și condițiile de autorizare a școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, însă instanța de fond se contrazice, deoarece concluzionează vădit greșit că legiuitorul a avut în vedere două forme de organizare pentru desfășurarea activității de instruire a conducătorilor auto, respectiv școlile de conducători auto și instructorii auto, pentru fiecare impunându-se condiții specifice de autorizare, în funcție de activitatea concret desfășurată.

Subliniază recurentul că, dacă legiuitorul ar fi avut intenția de a stabili condiții speciale și detaliate pentru autorizările celor două entități implicate în procesul de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permiselor de conducere, atunci acestea ar fi fost incluse în O.G. nr. 27/2011 sau în alt act normativ cu putere de lege, însă, în textul O.G. nr. 27/2011 nu există nici un fel de condiții speciale în ceea ce privește autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto. Altfel spus, legiuitorul, prin modul de redactare al art. 62 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011, ca și al celorlalte dispoziții ale actului normativ menționat, a lăsat stabilirea condițiilor de autorizare în sarcina autorității competente, în speță Ministerului Transporturilor.

Mai arată recurentul că instanța de fond a menționat în mod eronat faptul că prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) ale Anexei nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013 ar fi obligați instructorii auto să se constituie în școli de conducere auto, omițând faptul că scopul primordial al noilor reglementări cuprinse în dispozițiile menționate este tocmai acela de a asigura o pregătire completă în același cadru instituțional a cursanților, atât în ceea ce privește componenta practică cât și componenta teoretică, astfel că impunerea unor condiții de autorizare pentru instructorii auto similare cu cele necesare pentru școlile de șoferi apare ca absolut necesară și logică.

Subliniază recurentul că aceste prevederi nu exclud posibilitatea ca activitatea de instruire practică să poată fi desfășurată și de către instructori atestați, iar din cele menționate de către instanța de fond prin considerentele sentinței recurate rezultă faptul că aceste prevederi nu au fost interpretate sistemic de către aceasta ci, au fost scoase cu totul din context.

Se mai arată în motivele de recurs că instanța de fond, pornind de la o analiză eronată a dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, suprapune regimului juridic al instructorului auto - care poate presta în regim de liberă practică (autorizată) activitatea de pregătire practică a unor persoane care solicită acest serviciu, regimul juridic al școlii de șoferi, care desfășoară activitate integrală de pregătire (teoretică și practică) într-un cadru instituțional, activitate ce poate fi organizată și la nivelul instructorului auto care îndeplinește celelalte condiții de autorizare (bază materială, onorabilitate, competență profesională pentru pregătirea teoretică a cursanților).

Recurentul arată că instanța de fond a mai reținut în mod eronat faptul că prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) se îngrădește în mod nejustificat accesul reclamantei la activitatea economică pentru care a fost autorizată în condițiile O.U.G. nr. 44/2008.

În opinia recurentului, tot în mod contradictoriu a apreciat instanța de fond, după ce a constatat că dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) și c), ale art. 6 alin. (3) lit. a) și ale art. 8 alin. (1) lit. e), criticate de reclamantă ca fiind nelegale, cuprind condiții care nu pot fi apreciate ca nelegale sau abuzive, că dispozițiile prevăzute la art. 6 alin. (3) lit. b) și c), art. 6 alin. (4), art. 8 alin. (1) lit. f), g) și h), art. 8 alin. (2) cuprinse în Anexa 1 la O.M.T. nr. 733/2013 sunt nelegale și vătămătoare pentru reclamantă, încălcându-se acesteia dreptul legitim de a desfășura activitatea economică pentru care a fost autorizată.

Apreciază recurentul că instanța de fond nu numai că s-a aflat în eroare, dar s-a rezumat a spune doar că se încalcă dreptul legitim al reclamantei de a desfășura activitatea economică pentru care a fost autorizată, fără a aduce argumente nici de fapt și nici de drept în susținere.

Arată recurentul că asemenea afirmații denotă lipsa totală de interes a instanței de fond în a analiza actul normativ contestat în strânsă corelație cu actele normative în vigoare aplicabile în speță, respectiv de a verifica dacă conținutul actului este conform cu conținutul legii în baza căreia a fost, emis sau dacă acesta corespunde scopului urmărit de legea pe care o pune în executare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 februarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin Încheierea din 22 aprilie 2015, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul Ministerul Transporturilor ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

La data de 7 mai 2015, în interesul recurentului Ministerul Transporturilor și în baza prevederilor art. 61 - 63, coroborat cu art. 148 C. proc. civ. republicat, a formulat cerere de intervenție accesorie Confederația Operatorilor și Transportatorilor Autorizați din România - C.O.T.A.R., reprezentativă pentru sectorul de activitate „transporturi rutiere”, respectiv pentru clasele CAEN Rev. 2 - 4931 - transporturi urbane, suburbane și metropolitan de călători, 4932 - transporturi de taxiuri, 4939 - alte transporturi terestre de călători, 8553 - școli de conducere (pilotaj), conform Legii nr. 62/2011 și Sentințelor civile nr. 23 FED din 16 noiembrie 2012 și nr. 2FED din 18 ianuarie 2013 pronunțate de Tribunalul București.

Intervenienta C.O.T.A.R. a solicitat admiterea cererii de intervenție și a recursului declarat de Ministerul Transporturilor, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii formulate de intimata-reclamantă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de intervenție au fost expuse argumentele pentru casarea hotărârii primei instanțe, precizându-se că intimata-reclamantă nu a indicat nici un temei de nelegalitate pentru Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 și nici împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, făcând susțineri care vizează numai oportunitatea actului și nu legalitatea acestuia.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea în tot a Ordinului nr. 733/2013 emis de către pârât, iar, în subsidiar, anularea art. 4 lit. b), art. 6 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (3) și (4), art. 8 alin. (1) lit. e), f), g), h) și alin. (2) și art. 18, toate din Anexa 1, Anexa 2 din cadrul Anexei 1, art. 31 din Anexa 2 și Anexa 3 în totalitate.

Din motivarea acțiunii rezultă însă, că, în realitate au fost contestate dispozițiile care, în opinia reclamantei, ar impune noi condiții de autorizare pentru instructorii de conducere auto și ar determina încetarea activității pentru persoanele fizice autorizate care asigură doar pregătirea practică a cursanților, pe considerentul unei organizări unitare a activității de pregătire (incluzând pregătirea practică și teoretică).

Admițând în parte acțiunea, Curtea de Apel Constanța a anulat în parte Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 pentru aprobarea Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, a metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, a Programei de școlarizare, precum și privind condițiile și obligațiile pentru pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, emis de Ministerul Transporturilor, publicat în M. Of. nr. 267 bis din 13 mai 2013, respectiv în ceea ce privește dispozițiile prevăzute la art. 4 lit. b), art. 6 alin. (3) lit. b) și c), art. 6 alin. (4), art. 8 alin. (1) lit. f), g), h), art. 8 alin. (2) și art. 18, cuprinse în Anexa 1 - Norme privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto.

Instanța de fond a reținut că pârâtul a emis actul administrativ atacat în limitele de competență fixate de lege, fără a se putea reține o eventuală nelegalitate din acest punct de vedere, iar, pe fondul măsurilor dispuse, a constatat că o parte din dispozițiile cuprinse în ordinul atacat, criticate de reclamantă ca fiind nelegale, stabilesc anumite condiții de exercitare a activității referitoare la baza materială strict necesară pentru instruirea practică a cursanților și la competența profesională a instructorilor auto (art. 6 alin. (1) lit. b) și c), art. 6 alin. (3) lit. a), art. 8 alin. (1) lit. e), condiții ce nu pot fi apreciate ca nelegale sau abuzive.

Procedând astfel, instanța de fond a respins cererea de anulare cu privire la toate celelalte dispoziții ale Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, iar intimata-reclamantă A. nu a declarat recurs împotriva soluției pronunțate în acest sens, astfel că nu se impune analiza dispozițiilor respective de către instanța de control judiciar.

În atare situație, urmează a fi analizate criticile formulate în recursul declarat de Ministerul Transporturilor numai cu privire la acele dispoziții din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 care au fost anulate și numai prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, constându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și deci nu se impune a fi casată în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Cu privire la soluția de admitere în parte a acțiunii, se constată că reglementarea anulată de instanța de fond prevede la art. 4 lit. b), că școlile de conducători auto sunt organizate și în regim de persoane fizice autorizate, în condițiile stabilite de O.U.G. nr. 44/2008 pentru desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, de către instructori de conducere auto, denumiți în continuare instructori auto, atestați conform reglementărilor specifice în vigoare, care au obținut autorizația de școli de conducători auto, în conformitate cu prevederile acestor norme.

La art. 6 alin. (3) lit. b) și c), se dispune că autorizarea instructorilor auto organizați conform art. 4 lit. b) se face de către Autoritatea Rutieră Română dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții, inclusiv cele referitoare la: deținerea unor spații adecvate procesului de învățământ și deținerea echipamentelor și a dotării tehnico-didactice corespunzătoare programelor școlare de pregătire teoretică și instruire practică în conducerea auto.

Cu privire la forma juridică de organizare prevăzută la art. 4 lit. b) din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 pentru școlile de conducători auto, se constată că instanța de fond și-a însușit în mod eronat apărarea intimatei-reclamante referitoare la pretinsa vătămare adusă prin această reglementare dreptului său de a-și desfășura în continuare activitatea de instructor auto, fără a avea în vedere că Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 a aprobat norme pentru două regimuri juridice distincte și anume:

a) regimul juridic al instructorului auto, care poate presta în regim de liberă practică (autorizată) activitatea de pregătire practică a persoanelor care solicită acest serviciu și

b) regimul juridic al școlii de șoferi, care desfășoară activitate integrală de pregătire (teoretică și practică) într-un cadru instituțional, care se poate desfășura și de către instructorul auto, care îndeplinește și celelalte condiții legale de autorizare (bază materială, onorabilitate, competență profesională pentru pregătirea teoretică a cursanților).

Această distincție rezultă în mod clar și neechivoc din cuprinsul Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, care, în Anexa nr. 1, prevede normele privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, iar în Anexa nr. 2 prevede normele privind atestarea instructorilor de conducere auto, fiind deci o consecință a atribuțiilor diferite conferite prin lege, deoarece școlile de conducători (organizate ca persoane juridice sau ca persoane fizice autorizate) fac parte din cadrul instituțional național în domeniul siguranței rutiere, care desfășoară activitatea de pregătire integrală a persoanelor în vederea obținerii permiselor de conducere, conform prevederilor art. 62 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, spre deosebire de instructorii auto atestați, care pot efectua numai pregătirea practică în vederea obținerii permisului de conducere.

Reglementarea formelor de organizare juridică prevăzute la art. 4 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2015 pentru organizarea școlilor de conducători auto nu poate avea ca efect desființarea categoriei socioprofesionale a instructorilor auto atestați și nici nu poate fi de natură să afecteze dreptul acestora la proprietate și la libera alegere a profesiei, deoarece de referă exclusiv la autorizarea școlilor auto, pentru care emiterea noilor norme s-a justificat prin modificările aduse legislației privind circulația pe drumurile publice și prin necesitatea transpunerii în dreptul intern a legislației comunitare în domeniu: Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, care are ca obiective îmbunătățirea siguranței rutiere, facilitarea liberei circulații a persoanelor care își stabilesc reședința într-un alt stat membru decât statul care a eliberat permisul și reducerea posibilităților de fraudare, precum și Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne, care recunoaște dreptul autorității de autorizare de a condiționa motivat accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligația acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică.

Conform acestei ultime directive și actului normativ prin care a fost transpusă în ordinea juridică internă - O.U.G. nr. 49/2009, autoritățile competente române pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia de obligația prestatorului de a se constitui sub o anumită formă juridică, dacă o asemenea cerință nu este discriminatorie, este justificată printr-un motiv imperativ de interes general și este adecvată pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit.

Ministerului Transporturilor, în calitatea sa de autoritate emitentă și în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 62 alin. (2) și (3), art. 63 - 64 din O.G. nr. 27/2011 și art. 4 alin. (1) pct. 55 din H.G. nr. 24/2013, a adoptat, prin Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, o reglementare necesară, proporțională și nediscriminatorie prin normele de autorizare a școlilor de conducători auto, deoarece au fost prevăzute condiții similare pentru ambele forme juridice de organizare (persoane juridice și persoane fizice autorizate), cu scopul de a se asigura baza materială adecvată pentru pregătirea teoretică și practică, în vederea obținerii permisului de conducere, o pregătire teoretică și practică reală și calitativă și desfășurarea în bune condiții, cu posibilitatea verificării, a modului de examinare în vederea obținerii permisului de conducere.

Astfel, se reține că obligația de a deține în folosință exclusivă și permanentă spațiul pentru procesul de învățământ nu are un caracter nelegal sau abuziv, întrucât un asemenea spațiu poate fi deținut cu orice titlu (închiriere, comodat), fiind necesar pentru asigurarea condițiilor optime de desfășurare a procesului de instruire teoretică.

Cerința deținerii echipamentelor și dotării tehnico-didactice corespunzătoare conținutului programelor școlare de pregătire teoretică și practică este, de asemenea, justificată față de atribuțiile recunoscute prin lege școlilor de conducători auto pentru pregătirea integrală teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere auto, ceea ce implică obligații suplimentare pentru creșterea nivelului de pregătire a cursanților și implicit, a gradului de siguranță rutieră.

Toate aceste cerințe nu încalcă principiul egalității de tratament și nici libera concurență a agenților economici, sens în care s-a și exprimat Consiliul Concurenței (anterior emiterii Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, la solicitarea adresată sub nr. 6318 din 12 februarie 2013 de Ministerul Transporturilor), arătându-se că reglementarea școlilor de conducere auto prevede condiții, în mare parte similare, pentru ambele forme de organizare, ca societăți comerciale sau în regim de persoane fizice autorizate și că piața se va regla oricum prin introducerea unor condiții de calitate.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește celelalte reglementări anulate de instanța de fond, aceasta s-a rezumat a spune că sunt nelegale și vătămătoare pentru reclamantă, încălcându-i acesteia dreptul legitim de a desfășura activitatea economică pentru care a fost autorizată, fără a aduce argumente de fapt și de drept în susținerea soluției adoptate.

Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că nu există temei pentru admiterea acțiunii în anulare formulată de intimata-reclamantă, cu atât mai mult cu cât aceasta, în calitatea sa de instructor, nici nu a dovedit existența unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim care să fi fost vătămat prin reglementarea emisă prin ordinul contestat cu privire la școlile de conducători auto și care se adresează deci unei alte categorii de subiecte de drept.

Constatând că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 67 C. proc. civ., republicat în raport cu obiectul cererii de intervenție accesorie și calitatea titularului acestuia, dovedită prin hotărârile judecătorești de constatare a reprezentativității la nivel de sector de activitate, conform Legii nr. 62/2011, Înalta Curte va admite cererea de intervenție formulată de intervenienta C.O.T.A.R.

În consecință, Înalta Curte va admite cererea de intervenție accesorie și prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și pe fond, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A..

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, § 39), Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în această materie, reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 705 din 18 februarie 2015, nr. 753 din 20 februarie 2015, nr. 1434 din 27 martie 2015 și nr. 1901 din 7 mai 2015.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 67 și 497 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și cererea de intervenție accesorie și, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată și, pe fond, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva Sentinței civile nr. 60/CA din 19 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului Ministerul Transporturilor, formulată de Confederația Operatorilor și Transportatorilor Autorizați din România.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM