ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2287/2015

Decizia nr. 2287/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale București, acordarea de compensații în cuantum de 24 salarii brute.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 349 din 17 martie 2009 a Primului Ministru a fost eliberat din funcția de secretar general adjunct al CNPAS, astfel încât are dreptul la compensații materiale, stabilite potrivit legii privind sistemul unitar de salarizare a funcționarilor publici.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată inițial pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 188/1999, iar prin precizarea la acțiune depusă pentru termenul de judecată din 8 aprilie 2014 a indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 78 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, care se aplică și funcționarilor publici, conform art. 2 din menționatul act.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 1487 din 13 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale București (în prezent Casa Națională de Pensii Publice), ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamantul pretinde plata unor compensații în cuantum de 24 de salarii brute invocând art. 19 din Legea nr. 188/1999 coroborat cu art. 78 alin. (1) din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010.

Art. 19 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 prevede: "La eliberarea din funcția publică, înalții funcționari publici au dreptul la compensații materiale, stabilite potrivit legii privind sistemul unitar de salarizare a funcționarilor publici."

Așadar compensațiile care se pot acorda înalților funcționari publici la eliberarea din funcție sunt doar cele stabilite de legea privind sistemul unitar de salarizare a funcționarilor publici. Or reclamantul nu a indicat niciun text în cuprinsul legilor de salarizare a funcționarilor publici care să reglementeze dreptul pretins prin acțiune.

În ceea ce privește aplicarea în completarea art. 19 din Legea nr. 188/1999 a prevederilor art. 78 alin. (1) din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2011, Curtea constată că acest articol prevede că "La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariul lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi."

Din chiar cuprinsul acestui articol rezultă că prevederile invocate se referă la persoane angajate cu contract de muncă nu la funcționari publici. Aplicarea acestui contract în instituțiile publice este posibilă însă numai cu privire la salariați, adică la persoane angajate la instituțiile publice în baza unui contract de muncă, și numai în măsura în care drepturile în discuție nu sunt reglementate de prevederi legale cu forță juridică superioară. În acest sens art. 3 alin. (2) din același acord prevede următoarele "Contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor publice. Prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale."

Așadar prevederile contractului colectiv de muncă nu sunt incidente în cazul funcționarilor publici, neputându-se, de altfel, deroga, prin astfel de contracte de la dispozițiile legale imperative care prevăd că măsurile compensatorii sunt doar cele stabilite de legile privind sistemul unic de salarizare al funcționarilor publici.

Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs, recurentul-reclamant arată următoarele:

Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 188/1999, în sensul că nu le-a coroborat cu cele ale art. 2 și art. 78 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2010.

Afirmă recurentul că art. 2 alin. (1) din menționatul contract se referă la condițiile generale de muncă ale salariaților, iar alin. (2) al aceluiași articol reglementează condițiile specifice de muncă, ce se pot stabili și prin acorduri privind relațiile de serviciu, încheiate la nivel de ramură, grup de unități, unități și instituții.

În acest context susține recurentul-reclamant că acordurile privind relațiile de serviciu desemnează actele încheiate în baza negocierilor derulate între reprezentanții instituțiilor publice și reprezentanții funcționarilor publici, motiv pentru care sunt aplicabile art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național.

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Argumente de fapt și de drept

Chestiunea de drept dezlegată de instanța de fond și asupra căreia Înalta Curte va exercita controlul judiciar constă în a stabili dacă recurentului-reclamant îi sunt aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 și, în consecință dacă pretențiile deduse judecății în raport de situația de fapt prezentată au corespondent juridic în dispozițiile actelor normative invocate în cauză.

Astfel cum rezultă din atele dosarului, recurentul-reclamant a fost eliberat din funcția de secretar general adjunct al Case Naționale de Pensii, funcție corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici.

Recurentul invocă în susținerea cererii sale de acordare a compensațiilor bănești, în primul rând, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 188/1999 care stabilește, cu caracter general, dreptul înalților funcționari publici ca la eliberarea din funcția publică să primească anumite compensații materiale, care vor fi stabilite, în concret, de legea privind sistemul unitar de salarizare a funcționarilor publici.

Or, astfel cum în mod temeinic a reținut și instanța de fond, la momentul eliberării din funcție a recurentului-reclamant nu exista nicio lege sau alt act normativ special de salarizare, aplicabil funcționarilor publici, care să reglementeze acest drept sau modalitatea de acordare a acestuia.

De altfel, chiar recurentul-reclamant a recunoscut această situație de fapt, motiv pentru care a apelat la invocarea prevederilor Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, despre care susține că îi sunt aplicabile.

Analizând teoria dezvoltată prin cererea de recurs, referitoare la aplicarea art. 78 din Contractul colectiv raportat la prevederile art. 2 alin. (2) din același contract care reglementează noțiunea de acorduri privind relațiile de serviciu, Înalta Curte constată că interpretarea făcută de recurentul-reclamant este forțată și lipsită de fundament juridic.

Astfel, contractul colectiv de muncă unic la nivel național reprezintă actul normativ de reglementare generală a unor drepturi și obligații ale destinatarilor săi (angajatori și salariați), astfel cum se arată în art. 2 alin. (1), iar pentru stabilirea concretă a acestora, în funcție de condițiile specifice și speciale de muncă, alin. (2) al art. 2 face trimitere la contractele colective de muncă, respectiv la acordurile privind relațiile de serviciu, încheiate la nivel de ramură, grup de unități, unitate și instituții.

Aceasta înseamnă că, dacă un salariat (angajat cu contract individual de muncă sau funcționar public) are o vocație de a dobândi un drept în temeiul prevederilor generale ale Contractul colectiv unic, în lipsa încheierii unui contract colectiv specific ramurii, unității sau instituției în cadrul căreia își desfășoară activitatea salariatul, care să prevadă dreptul respectiv și modalitatea de acordare, cel interesat nu poate dobândi acest drept.

Aplicând acest raționament la situația recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că la dosar nu s-a făcut dovada existenței vreunui acord privind relațiile de serviciu care să prevadă că la eliberarea din funcție un înalt funcționar public are dreptul la compensații materiale în cuantum de 24 de salarii brute.

Totodată, în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că acestea se aplică numai salariaților angajați în baza unui contract individual de muncă și în orice caz este tot o reglementare de ordin general, care stabilește doar posibilitatea acordării unei compensații de cel puțin un salariu lunar.

În concluzie, demersul judiciar al reclamantului este lipsit de temei legal, hotărârea instanței de fond fiind la adăpost de orice critică de nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva atât a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și a dispozițiilor art. 304

1

din același cod, avute în vedere la exercitarea controlului judiciar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1487 din 13 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 03 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN