ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7627/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7627/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

În calitate de moștenitoare legale

ale defunctului B.T.P., decedat la 21 februarie 1964, D.E. și B.M. au dobândit

drept de proprietate în indiviziune în cote de ½ fiecare asupra a mai

multor imobile, între care un teren în suprafață de 2600 mp și, amplasate pe

suprafața de 700 mp cămin de casă din terenul de mai sus, două case, o magazie

și un grajd.

Prin decizia nr. 106 din 22 aprilie

1986 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al județului Dâmbovița s-a

luat act că în anul 1984 soții D.I. și D.E. au rămas ilegal în străinătate și,

în raport cu prevederile legale în vigoare la acea dată ale art. 2 alin. (2) și

(3), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și ale art. 13 din Legea nr. 59/1974, s-a

constatat trecerea în proprietatea statului a cotei părți aparținând E.D. din

mai multe bunuri, între care cota de ½ din terenul în suprafață de 2226

mp situat în orașul Fieni, județul Dâmbovița, precum și cota de ½ din

construcțiile situate pe acest teren compuse din corpurile A și B.

Prin actul de partaj voluntar din 10

octombrie 1988 imobilul teren și construcții mai sus descris a fost împărțit

între Statul Român și B.M., fostă B., primul primind în proprietate exclusivă o

parcelă din teren în suprafață de 980 mp, o altă parcelă din teren în suprafață

de 153 mp și casa cu 4 camere și bucătărie situată pe parcela de teren de 153

mp, iar B.M. primind parcela de 1113 mp din teren și casa cu două camere,

antreu, bucătărie și cămară.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 la Notariatul de Stat județean

Dâmbovița, B.P.M. a vândut soților M.A.I. și M.M. casa cu 2 camere, antreu,

bucătărie, cămară și baie, iar terenul aferent în suprafață de 1113 mp a trecut

în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (II) din Legea nr. 58/1974.

La 14 august 2001 D.E. a notificat

în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 Primăria orașului Fieni solicitând

restituirea în natură a imobilului din orașul Fieni, compus din parter și etaj

având 5 camere, 2 bucătării și baie, situat pe terenul în suprafață de 1113 mp.

Primăria orașului Fieni a trimis

notificatoarei D.E. adresa nr. 3293 din 22 octombrie 2001, prin care i-a

comunicat că imobilul cerut a fi restituit în natură constituie proprietatea

soților M.I. și M.M., care au dobândit construcția prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 și terenul de 1113 mp prin

titlul de proprietate nr. 43819 din 14 iulie 1999, astfel că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu este

deținut de primărie.

La 16 august 2002 D.E. a formulat

contestație solicitând obligarea Primăriei Fieni la restituirea în natură a

imobilului teren și construcție preluat de stat în temeiul Decretului nr.

223/1974, imputând primăriei că refuză nejustificat soluționarea cererii de

restituire în natură obiect al notificării.

Tribunalul Dâmbovița, secția civilă,

a pronunțat sentința civilă nr. 171 din 3 aprilie 2003, prin care a respins

„acțiunea formulată de reclamanta D.E. împotriva pârâtei Primăria orașului

Fieni”.

Prima instanță a stabilit că

reclamantei nu i-au fost preluate de către stat bunuri imobile individual

determinate, ci cota de ½ dintr-un teren și din construcții dobândite pe

cale de moștenire legală, diferența de ½ rămânând în proprietatea

surorii sale B.M., actualmente B.M., că urmare partajului voluntar din 10

octombrie 1998 Statul Român a primit în proprietate parcelele de teren în

suprafețe de 960 mp și 153 mp (1113 mp) și construcția cu 4 camere și

bucătărie, cealaltă construcție și suprafața de 1113 mp fiind atribuită M.B.,

că prin decizia civilă nr.42 din 16 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 756 din 9 aprilie 2002

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a statuat că B.M. a înstrăinat legal

cumpărătorilor M.I. și M.M., prin contractul nr. 7693 din 29 noiembrie 1988,

imobilul revendicat de reclamantă compus din parter și etaj cu 5 camere, iar

terenul în suprafață de 1113 mp a trecut în proprietatea statului și a fost

atribuit în proprietatea cumpărătorilor construcției în baza Legii nr. 18/1991.

În raport cu starea de fapt astfel

reținută, prima instanță a statuat că în principiu, potrivit art. 2 din Legea

nr. 10/2001, este posibilă restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii

pentru imobile preluate prin Decretul nr. 223/1974, dar, față de hotărârea

judecătorească prin care s-a respins acțiunea reclamantei în constatarea

nulității absolute a contractului de înstrăinare a bunurilor revendicate,

restituirea în natură nu este posibilă, reclamanta urmând să beneficieze la

cerere de alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin apel reclamanta a susținut că

greșit s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi înstrăinat

partea revenită statului în urma partajului voluntar.

Instanța de apel a statuat că prima

instanță a stabilit corect situația de fapt și că nu poate fi pusă la îndoială

legalitatea înstrăinării confirmată prin hotărâre judecătorească.

Ca urmare, prin decizia nr. 232 din

28 octombrie 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanță.

Decizia instanței de apel a fost

recurată de către reclamanta D.E.

Dezvoltând amplu recursul,

reclamanta susține în esență că instanțele nu au lămurit pe deplin situația de

fapt, limitându-se la a lua act de conținutul unei hotărâri judecătorești, fără

a se preocupa să examineze probele administrate prin care s-a făcut dovada că

în proprietatea cumpărătorilor M.I. a fost transmis un alt imobil decât cel

cerut a fi restituit în natură.

Motivarea recursului îl încadrează

în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., greșit

reclamanta invocând ca temei de drept al recursului dispozițiile art. 305 C.

proc. civ.

Recursul este întemeiat pentru cele

ce succed.

În dosarul de primă instanță al

prezentei cauze a fost administrată numai proba cu înscrisuri, din a căror

examinare rezultă următoarele:

1)Urmare decesului de la 21

februarie 1964 a autorului lor B.T.P., contestatoarea D.E. și B.M. (ulterior

B.) au dobândit în proprietate și în cote indivize egale de către ½

fiecare mai multe imobile, între care un teren cu suprafață de 2600 mp, două

case, o magazie și un grajd (certificat de moștenitor fila 7).

Cota de ½ aparținând

contestatoarei D.E. a fost trecută în proprietatea statului în temeiul

prevederilor art. 2 alin. (2)-(3), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 (privitor

la construcții) și ale art. 13 din Legea nr. 59/1974 (privitor la teren),

consecință a rămânerii în străinătate a contestatoarei (fila 55, decizia nr.

106 din 22 aprilie 1986 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al

județului Dâmbovița comunicată, așa cum rezultă din art. 2 alin. (2) numai

numitei B. (devenită B.M.)

Între Statul Român și B.M., fostă B.

a intervenit un partaj voluntar, prin care primul a primit 2 parcele de teren

de câte 960 mp și 153 mp, precum și o casă cu 4 camere și bucătărie situată pe

parcela de 153 mp, iar secunda a primit diferența de teren în suprafață de 1113

mp și o casă cu 2 camere, antreu, bucătărie și cămară, situată pe cel din urmă

teren (actul de partaj voluntar din 10 octombrie 1988-fila 10), loturile fiind

identificate prin indicarea amplasamentului și vecinătăților atât în cuprinsul

actului de partaj, cât și prin memoriul tehnic prealabil întocmit de I.G.C.

Târgoviște, filele 11 și 12.

În anul 1988, B.M. a solicitat,

potrivit legislației de la acea vreme, autorizarea înstrăinării construcției

proprietatea sa dobândită prin partajul voluntar, iar autoritatea competentă,

Consiliul popular al orașului Fieni, a emis autorizația nr.6 din 28 noiembrie

1988, prin care a autorizat vânzarea casei cu 2 camere, bucătărie, cămară și

baie, arătând că terenul aferent în suprafață de 1113 mp urmează a trece în

proprietatea statului prin efectul art. 30 din Legea nr. 5/1974 (filele 30-31),

după ce a întocmit în prealabil procesul verbal din 7 noiembrie 1988 (fila 32),

prin care a identificat casa prin descriere și terenul prin vecinătăți.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 la Notariatul de Stat Județean

Dâmbovița, fila 47, B.M. a vândut cumpărătorilor M.A.I. și M.M. casa compusă

din 2 camere, antreu, bucătărie, cămară și baie situată pe terenul de 1113 mp

identificat prin vecinătăți.

2) În dosarul de primă instanță, au

fost depuse în copii xeroxate paginile 1,2,6 și 7 ale deciziei civile nr. 42

din 16 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr.

7115/2001 și paginile 1 și 14 din decizia nr. 756 din 9 aprilie 2002 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în dosarul nr. 1609/2002, din care

rezultă că D.E. și B.M., în contradictoriu cu Primăria orașului Fieni, M.I. și

M.M., au cerut să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar

din 10 octombrie 1988 și a actului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1988

pe motiv că terenul aferent construcției preluate de stat nu este cel indicat

în actul de vânzare cumpărare, ci este parte din cel atribuit prin partaj M.B.

având pe el casa cu 2 camere, antreu, bucătărie și cămară, terenul aferent

construcției preluate de stat având suprafața de 153 mp, iar construcția se

compune din casa cu parter și etaj. De asemenea, din aceleași pagini mai

rezultă că Judecătoria Pucioasa a admis acțiunea și a constatat nule actele

atacate, că Tribunalul Dâmbovița a admis apelul declarat de M.I. și M.M. și a

schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea

reclamantelor pentru motivele că nu era obligatoriu ca B.M. să primească prin

partaj casa mică, iar statul casa mare, că la vânzare-cumpărare părțile au

contractat în cunoștință de cauză imobilul pentru care s-a emis autorizația de

construcție, iar cu prilejul întocmirii celor două acte atacate nu s-a urmărit

un scop ilicit.

În fine mai rezultă că recursul

declarat de reclamante a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, motivând hotărârea atacată prin prezentul recurs, a reținut corect

starea de fapt de până la momentul inclusiv al actului de partaj voluntar

intervenit între Statul Român și B.M., după care a constatat că Legea nr.

10/2001 este aplicabilă în principiu și pentru imobilele preluate prin Decretul

nr. 223/1974 prin restituirea imobilelor în natură sau prin stabilirea de

măsuri reparatorii în echivalent, iar apoi a statuat că în cazul concret, din

hotărârile judecătorești anterioare (adică acelea arătate la punctul 2 al

considerentelor de față) rezultă că B.M. a înstrăinat legal cumpărătorilor M.

imobilul revendicat de D.E. compus din parter și etaj cu 5 camere, iar terenul

în suprafață de 1113 mp a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr.

58/1974, în prezent fiind atribuit în proprietate cumpărătorilor construcției

prin reconstituirea dreptului în baza Legii nr. 18/1991 (s.n.).

Ca urmare a celor astfel reținute,

aceeași instanță de apel a definit ca fiind corectă statuarea instanței care a

rezolvat fondul în sensul că hotărârea judecătorească anterioară procesului de

față a intrat în puterea lucrului judecat, producând ca efecte interdicția

repunerii în discuție a legalității înstrăinării și imposibilitatea restituirii

în natură a bunurilor preluate abuziv de la D.E. și revendicate de aceasta,

căreia i se cuvin numai măsuri reparatorii prin echivalent.

Hotărârea instanței de apel este

esențial nelegală.

În primul rând, investită fiind cu

soluționarea unei contestații prin care s-a respins cererea de restituire în

natură fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a omis

să cerceteze titlul cu care statul a preluat cota indiviză de proprietate de la

contestatoare.

Astfel, instanța de apel nu a

verificat dacă preluarea cotei indivize s-a făcut cu respectarea întocmai a

dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 în sensul că a existat plata sau

despăgubirea coproprietarului, iar decizia de preluare a fost comunicată

acestuia și a rămas necontestată pe căile posibile în acea vreme, caz în care

dreptul de proprietate s-a transmis statului cu titlul valabil, acesta

partajându-se pe deplin legal cu cealaltă coproprietară (B.M.).

În asemenea ipoteză, instanța avea

obligația de a stabili pe baza tuturor probelor administrate bunurile

individualizate intrate în patrimoniul statului în urma partajului voluntar,

restituibile în natură contestatoarei, diferențiate de cele atribuite M.B. și

vândute de aceasta cumpărătorilor M., inclusiv pe calea unei expertize tehnice.

Aceasta pentru că situația de fapt

nu putea fi declarată ca fiind pe deplin lămurită (cum greșit a procedat

instanța de apel) numai pe baza hotărârilor judecătorești anterioare intrate în

puterea lucrului judecat, atât timp cât au fost examinate numai unele pagini

ale acestora și nu ansamblul lor, iar instanța de apel nu a cercetat, în raport

cu cazul de nulitate dedus acelei judecăți, în ce măsură considerentele acelor

hotărâri sunt în concordanță cu obiectul procesului ori exced acestuia și în ce

măsură explică dispozitivele prin care pricina a fost soluționată, stabilind

numai astfel dacă și în ce măsură au forță probantă, înlăturând sau nu valoarea

probatorie a celorlalte înscrisuri doveditoare.

Numai în cazul în care ar fi

constatat fără echivoc că imobilul concret pretins de contestatoare a fost

transmis prin partaj M.B., care la rându-i l-a înstrăinat cumpărătorilor M.,

s-ar justifica soluția respingerii apelului.

Neprocedând astfel, instanța a lăsat

să planeze dubiul că imobilul pretins de contestatoare a rămas în proprietatea

statului, înstrăinat fiind, de fapt, așa cum contestatoarea susține, un alt

imobil.

Dimpotrivă, în ipoteza în care

instanța ar fi constatat că partea indiviză ar fi fost preluată de stat cu

încălcarea a înseși prevederilor Decretului nr. 223/1974 și ale art. 13 din

Legea 59/1974, titlul statului nu poate fi calificat decât ca nefiind valabil,

preluarea bunurilor de către stat având caracter de sancțiune nelegală, lipsită

de orice efect juridic, aplicabile fiind dispozițiile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la

data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

În atare ipoteză, actul de preluare

nu a conferit statului calitatea de proprietar, ci numai cea de simplu posesor,

iar actul de partaj voluntar nu a produs nici un efect, starea de indiviziune

existând și în prezent, coindivizari fiind contestatoarea și cumpărătorii unora

dintre bunurile componente ale acesteia, indiferent de cele statuate prin

hotărârile judecătorești anterioare pe baza cărora a soluționat pricina

instanța de apel.

În această situație, contestatoarei

i se cuvine restituirea cotei de ½ din imobil, urmând a se desocoti pe

calea dreptului comun cu actualii cumpărători ai unora dintre bunurile

componente, pentru că indiferent de concretizarea bunurilor cerute a fi

restituite în natură, practic contestatoarea tinde la redobândirea a ceea ce

i-a fost luat abuziv de către stat.

În concluzie, nefiind pe deplin

lămurită situația de fapt, instanța supremă nu are posibilitatea de a proceda potrivit

art. 314 C. proc. civ., conform căruia Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea

atacată (ceea ce se impune în speță pentru cele arătate) numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

Ca urmare, recursul va fi admis,

decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la

aceeași instanță de apel, care va proceda potrivit celor arătate prin

considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 232 din 28 octombrie 2003 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 octombrie 2005.