ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7627/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În calitate de moștenitoare legale ale defunctului B.T.P., decedat la 21 februarie 1964, D.E. și B.M. au dobândit drept de proprietate în indiviziune în cote de ½ fiecare asupra a mai multor imobile, între care un teren în suprafață de 2600 mp și, amplasate pe suprafața de 700 mp cămin de casă din terenul de mai sus, două case, o magazie și un grajd. Prin decizia nr. 106 din 22 aprilie 1986 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al județului Dâmbovița s-a luat act că în anul 1984 soții D.I. și D.E. au rămas ilegal în străinătate și, în raport cu prevederile legale în vigoare la acea dată ale art. 2 alin. (2) și (3), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și ale art. 13 din Legea nr. 59/1974, s-a constatat trecerea în proprietatea statului a cotei părți aparținând E.D.

din mai multe bunuri, între care cota de ½ din terenul în suprafață de 2226 mp situat în orașul Fieni, județul Dâmbovița, precum și cota de ½ din construcțiile situate pe acest teren compuse din corpurile A și B. Prin actul de partaj voluntar din 10 octombrie 1988 imobilul teren și construcții mai sus descris a fost împărțit între Statul Român și B.M., fostă B., primul primind în proprietate exclusivă o parcelă din teren în suprafață de 980 mp, o altă parcelă din teren în suprafață de 153 mp și casa cu 4 camere și bucătărie situată pe parcela de teren de 153 mp, iar B.M. primind parcela de 1113 mp din teren și casa cu două camere, antreu, bucătărie și cămară. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 la Notariatul de Stat județean Dâmbovița, B.P.M.

a vândut soților M.A.I. și M.M. casa cu 2 camere, antreu, bucătărie, cămară și baie, iar terenul aferent în suprafață de 1113 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (II) din Legea nr. 58/1974. La 14 august 2001 D.E. a notificat în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 Primăria orașului Fieni solicitând restituirea în natură a imobilului din orașul Fieni, compus din parter și etaj având 5 camere, 2 bucătării și baie, situat pe terenul în suprafață de 1113 mp. Primăria orașului Fieni a trimis notificatoarei D.E. adresa nr. 3293 din 22 octombrie 2001, prin care i-a comunicat că imobilul cerut a fi restituit în natură constituie proprietatea soților M.I.

și M.M., care au dobândit construcția prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 și terenul de 1113 mp prin titlul de proprietate nr. 43819 din 14 iulie 1999, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu este deținut de primărie. La 16 august 2002 D.E. a formulat contestație solicitând obligarea Primăriei Fieni la restituirea în natură a imobilului teren și construcție preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, imputând primăriei că refuză nejustificat soluționarea cererii de restituire în natură obiect al notificării. Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 171 din 3 aprilie 2003, prin care a respins „acțiunea formulată de reclamanta D.E.

împotriva pârâtei Primăria orașului Fieni”. Prima instanță a stabilit că reclamantei nu i-au fost preluate de către stat bunuri imobile individual determinate, ci cota de ½ dintr-un teren și din construcții dobândite pe cale de moștenire legală, diferența de ½ rămânând în proprietatea surorii sale B.M., actualmente B.M., că urmare partajului voluntar din 10 octombrie 1998 Statul Român a primit în proprietate parcelele de teren în suprafețe de 960 mp și 153 mp (1113 mp) și construcția cu 4 camere și bucătărie, cealaltă construcție și suprafața de 1113 mp fiind atribuită M.B., că prin decizia civilă nr.42 din 16 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 756 din 9 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a statuat că B.M.

a înstrăinat legal cumpărătorilor M.I. și M.M., prin contractul nr. 7693 din 29 noiembrie 1988, imobilul revendicat de reclamantă compus din parter și etaj cu 5 camere, iar terenul în suprafață de 1113 mp a trecut în proprietatea statului și a fost atribuit în proprietatea cumpărătorilor construcției în baza Legii nr. 18/1991. În raport cu starea de fapt astfel reținută, prima instanță a statuat că în principiu, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, este posibilă restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii pentru imobile preluate prin Decretul nr. 223/1974, dar, față de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea reclamantei în constatarea nulității absolute a contractului de înstrăinare a bunurilor revendicate, restituirea în natură nu este posibilă, reclamanta urmând să beneficieze la cerere de alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin apel reclamanta a susținut că greșit s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi înstrăinat partea revenită statului în urma partajului voluntar. Instanța de apel a statuat că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și că nu poate fi pusă la îndoială legalitatea înstrăinării confirmată prin hotărâre judecătorească. Ca urmare, prin decizia nr. 232 din 28 octombrie 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanță. Decizia instanței de apel a fost recurată de către reclamanta D.E. Dezvoltând amplu recursul, reclamanta susține în esență că instanțele nu au lămurit pe deplin situația de fapt, limitându-se la a lua act de conținutul unei hotărâri judecătorești, fără a se preocupa să examineze probele administrate prin care s-a făcut dovada că în proprietatea cumpărătorilor M.I.

a fost transmis un alt imobil decât cel cerut a fi restituit în natură. Motivarea recursului îl încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., greșit reclamanta invocând ca temei de drept al recursului dispozițiile art. 305 C. proc. civ. Recursul este întemeiat pentru cele ce succed. În dosarul de primă instanță al prezentei cauze a fost administrată numai proba cu înscrisuri, din a căror examinare rezultă următoarele: 1)Urmare decesului de la 21 februarie 1964 a autorului lor B.T.P., contestatoarea D.E. și B.M. (ulterior B.) au dobândit în proprietate și în cote indivize egale de către ½ fiecare mai multe imobile, între care un teren cu suprafață de 2600 mp, două case, o magazie și un grajd (certificat de moștenitor fila 7). Cota de ½ aparținând contestatoarei D.E.

a fost trecută în proprietatea statului în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2)-(3), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 (privitor la construcții) și ale art. 13 din Legea nr. 59/1974 (privitor la teren), consecință a rămânerii în străinătate a contestatoarei (fila 55, decizia nr. 106 din 22 aprilie 1986 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al județului Dâmbovița comunicată, așa cum rezultă din art. 2 alin. (2) numai numitei B. (devenită B.M.) Între Statul Român și B.M., fostă B. a intervenit un partaj voluntar, prin care primul a primit 2 parcele de teren de câte 960 mp și 153 mp, precum și o casă cu 4 camere și bucătărie situată pe parcela de 153 mp, iar secunda a primit diferența de teren în suprafață de 1113 mp și o casă cu 2 camere, antreu, bucătărie și cămară, situată pe cel din urmă teren (actul de partaj voluntar din 10 octombrie 1988-fila 10), loturile fiind identificate prin indicarea amplasamentului și vecinătăților atât în cuprinsul actului de partaj, cât și prin memoriul tehnic prealabil întocmit de I.G.C.

Târgoviște, filele 11 și 12. În anul 1988, B.M. a solicitat, potrivit legislației de la acea vreme, autorizarea înstrăinării construcției proprietatea sa dobândită prin partajul voluntar, iar autoritatea competentă, Consiliul popular al orașului Fieni, a emis autorizația nr.6 din 28 noiembrie 1988, prin care a autorizat vânzarea casei cu 2 camere, bucătărie, cămară și baie, arătând că terenul aferent în suprafață de 1113 mp urmează a trece în proprietatea statului prin efectul art. 30 din Legea nr. 5/1974 (filele 30-31), după ce a întocmit în prealabil procesul verbal din 7 noiembrie 1988 (fila 32), prin care a identificat casa prin descriere și terenul prin vecinătăți. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 la Notariatul de Stat Județean Dâmbovița, fila 47, B.M.

a vândut cumpărătorilor M.A.I. și M.M. casa compusă din 2 camere, antreu, bucătărie, cămară și baie situată pe terenul de 1113 mp identificat prin vecinătăți. 2) În dosarul de primă instanță, au fost depuse în copii xeroxate paginile 1,2,6 și 7 ale deciziei civile nr. 42 din 16 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 7115/2001 și paginile 1 și 14 din decizia nr. 756 din 9 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în dosarul nr. 1609/2002, din care rezultă că D.E. și B.M., în contradictoriu cu Primăria orașului Fieni, M.I. și M.M., au cerut să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar din 10 octombrie 1988 și a actului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1988 pe motiv că terenul aferent construcției preluate de stat nu este cel indicat în actul de vânzare cumpărare, ci este parte din cel atribuit prin partaj M.B.

având pe el casa cu 2 camere, antreu, bucătărie și cămară, terenul aferent construcției preluate de stat având suprafața de 153 mp, iar construcția se compune din casa cu parter și etaj. De asemenea, din aceleași pagini mai rezultă că Judecătoria Pucioasa a admis acțiunea și a constatat nule actele atacate, că Tribunalul Dâmbovița a admis apelul declarat de M.I. și M.M. și a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea reclamantelor pentru motivele că nu era obligatoriu ca B.M. să primească prin partaj casa mică, iar statul casa mare, că la vânzare-cumpărare părțile au contractat în cunoștință de cauză imobilul pentru care s-a emis autorizația de construcție, iar cu prilejul întocmirii celor două acte atacate nu s-a urmărit un scop ilicit.

În fine mai rezultă că recursul declarat de reclamante a fost respins ca nefondat. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, motivând hotărârea atacată prin prezentul recurs, a reținut corect starea de fapt de până la momentul inclusiv al actului de partaj voluntar intervenit între Statul Român și B.M., după care a constatat că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în principiu și pentru imobilele preluate prin Decretul nr. 223/1974 prin restituirea imobilelor în natură sau prin stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent, iar apoi a statuat că în cazul concret, din hotărârile judecătorești anterioare (adică acelea arătate la punctul 2 al considerentelor de față) rezultă că B.M. a înstrăinat legal cumpărătorilor M. imobilul revendicat de D.E.

compus din parter și etaj cu 5 camere, iar terenul în suprafață de 1113 mp a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974, în prezent fiind atribuit în proprietate cumpărătorilor construcției prin reconstituirea dreptului în baza Legii nr. 18/1991 (s.n.). Ca urmare a celor astfel reținute, aceeași instanță de apel a definit ca fiind corectă statuarea instanței care a rezolvat fondul în sensul că hotărârea judecătorească anterioară procesului de față a intrat în puterea lucrului judecat, producând ca efecte interdicția repunerii în discuție a legalității înstrăinării și imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv de la D.E. și revendicate de aceasta, căreia i se cuvin numai măsuri reparatorii prin echivalent.

Hotărârea instanței de apel este esențial nelegală. În primul rând, investită fiind cu soluționarea unei contestații prin care s-a respins cererea de restituire în natură fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a omis să cerceteze titlul cu care statul a preluat cota indiviză de proprietate de la contestatoare. Astfel, instanța de apel nu a verificat dacă preluarea cotei indivize s-a făcut cu respectarea întocmai a dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 în sensul că a existat plata sau despăgubirea coproprietarului, iar decizia de preluare a fost comunicată acestuia și a rămas necontestată pe căile posibile în acea vreme, caz în care dreptul de proprietate s-a transmis statului cu titlul valabil, acesta partajându-se pe deplin legal cu cealaltă coproprietară (B.M.).

În asemenea ipoteză, instanța avea obligația de a stabili pe baza tuturor probelor administrate bunurile individualizate intrate în patrimoniul statului în urma partajului voluntar, restituibile în natură contestatoarei, diferențiate de cele atribuite M.B. și vândute de aceasta cumpărătorilor M., inclusiv pe calea unei expertize tehnice.

Aceasta pentru că situația de fapt nu putea fi declarată ca fiind pe deplin lămurită (cum greșit a procedat instanța de apel) numai pe baza hotărârilor judecătorești anterioare intrate în puterea lucrului judecat, atât timp cât au fost examinate numai unele pagini ale acestora și nu ansamblul lor, iar instanța de apel nu a cercetat, în raport cu cazul de nulitate dedus acelei judecăți, în ce măsură considerentele acelor hotărâri sunt în concordanță cu obiectul procesului ori exced acestuia și în ce măsură explică dispozitivele prin care pricina a fost soluționată, stabilind numai astfel dacă și în ce măsură au forță probantă, înlăturând sau nu valoarea probatorie a celorlalte înscrisuri doveditoare.

Numai în cazul în care ar fi constatat fără echivoc că imobilul concret pretins de contestatoare a fost transmis prin partaj M.B., care la rându-i l-a înstrăinat cumpărătorilor M., s-ar justifica soluția respingerii apelului. Neprocedând astfel, instanța a lăsat să planeze dubiul că imobilul pretins de contestatoare a rămas în proprietatea statului, înstrăinat fiind, de fapt, așa cum contestatoarea susține, un alt imobil.

Dimpotrivă, în ipoteza în care instanța ar fi constatat că partea indiviză ar fi fost preluată de stat cu încălcarea a înseși prevederilor Decretului nr. 223/1974 și ale art. 13 din Legea 59/1974, titlul statului nu poate fi calificat decât ca nefiind valabil, preluarea bunurilor de către stat având caracter de sancțiune nelegală, lipsită de orice efect juridic, aplicabile fiind dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

În atare ipoteză, actul de preluare nu a conferit statului calitatea de proprietar, ci numai cea de simplu posesor, iar actul de partaj voluntar nu a produs nici un efect, starea de indiviziune existând și în prezent, coindivizari fiind contestatoarea și cumpărătorii unora dintre bunurile componente ale acesteia, indiferent de cele statuate prin hotărârile judecătorești anterioare pe baza cărora a soluționat pricina instanța de apel. În această situație, contestatoarei i se cuvine restituirea cotei de ½ din imobil, urmând a se desocoti pe calea dreptului comun cu actualii cumpărători ai unora dintre bunurile componente, pentru că indiferent de concretizarea bunurilor cerute a fi restituite în natură, practic contestatoarea tinde la redobândirea a ceea ce i-a fost luat abuziv de către stat.

În concluzie, nefiind pe deplin lămurită situația de fapt, instanța supremă nu are posibilitatea de a proceda potrivit art. 314 C. proc. civ., conform căruia Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată (ceea ce se impune în speță pentru cele arătate) numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Ca urmare, recursul va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care va proceda potrivit celor arătate prin considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 232 din 28 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2005.