ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5532/2006

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 36 pronunțată în

ședința publică din data de 7 iunie 2006, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca

neîntemeiate, plângerile conexe formulate de petentul V.Șt. împotriva

rezoluției adoptată la 6 martie 2006 în dosarul nr. 38/P/2006 de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești, menținută prin rezoluția nr. 821/II/2/2006

din 10 aprilie 2006 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești și a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale adoptată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la 6 martie 2006 în dosarul nr. 22/P/2006

menținută prin rezoluția nr. 823/II/2/2006 din 10 aprilie 2006 a procurorului general al Parchetului Curții de Apel Ploiești.

Pentru a pronunța această hotărâre

s-au reținut următoarele considerente:

Petentul V.Șt. a contestat rezoluția

cu nr. 39/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești de

neîncepere a urmăririi penale împotriva făptuitorilor M.D., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni și M.V., judecător la Judecătoria Moreni.

Soluția ce a fost menținută de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin

respingerea plângerii petentului la 10 aprilie 2006.

În motivarea plângerii petentul a

susținut că din vina procurorului M.D. nu a fost parte într-un rechizitoriu

întocmit de aceasta, în care numita Ș.O. a avut calitate de inculpată.

Petentul a susținut că ambii

făptuitori sunt de rea-credință cu ocazia soluționării cauzelor civile și

penale în care este parte numita Ș.O., făcând referire la cauze soluționate de

aceștia, în opinia sa greșite și părtinitoare.

Examinând rezoluțiile atacate, în

raport de actele și lucrările dosarelor atașate plângerii, de susținerile

petentului exprimate în ambele plângeri și ținând seama de dispozițiile legale

incidente în materie, art. 278

1

C. proc. pen., Curtea a constatat că

ambele plângeri conexe sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs petentul susținând că instanța de fond a consemnat în sentință

că „dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de

ședință din 31 mai 2006” în mod greșit deoarece la acea dată a fost singura

parte prezentă, făptuitorii lipsind. Această consemnare greșită, în opinia

recurentului, atrage nelegalitatea sentinței.

Recurentul susține netemeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale deoarece nu i s-a luat o declarație în

calitate de parte vătămată, recurentul relatând în detaliu ceea ce ar fi

declarat, făcându-se referire la cauze penale sau civile în care a fost parte

numita Ș.O., exprimându-și nemulțumirea față de modul de soluționare a

acestora.

Recursul nu este fondat.

Examinând cauza, sub toate

aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

reține că hotărârea pronunțată este legală și temeinică pentru considerentele ce

urmează.

La data de 31 mai 2006, instanța,

având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a

considerat necesar a amâna pronunțarea la data de 31 mai 2006.

Prin încheierea de amânare a

pronunțării s-a consemnat că „la apelul nominal făcut în ședință publică a

răspuns petentul V.Șt., lipsă fiind intimații M.D. și M.V., acordându-se

cuvântul petentului.

Consemnările din practicaua

încheierii de amânare a pronunțării corespunde susținerilor petentului, a fost

singurul prezent la dezbateri.

Împrejurarea că în practicaua

sentinței s-a consemnat „susținerea părților” în loc de „susținerea părții” cum

consideră petentul că ar fi fost corect, nu este de natură a afecta legalitatea

hotărârii judecătorești. În cauză a avut cuvântul și procurorul în calitate de

participant în procesul penal.

Referitor la cel de al doilea motiv

de recurs invocat de recurent, omisiunea procurorului de a audia petentul în

calitate de parte vătămată, situație de fapt care ar afecta legalitatea

rezoluției date, este de asemenea nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 224 C. proc. pen., în care se prevede expres că „în vederea începerii urmăririi penale, organul de

urmărire penală poate efectua acte premergătoare” și că „în vederea strângerii

datelor necesare de urmărire pentru începerea urmăririi penale pot efectua acte

premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din

celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume

desemnați în acest scop”, actele premergătoare se limitează numai la actele

necesare începerii urmăririi penale. Aceasta înseamnă că, sub nici o formă nu

se pot efectua în cadrul lor și acte specifice fazei de urmărire penală, ca

fază procesuală distinctă a procesului penal, ori acte care nu sunt necesare

începerii urmăririi penale.

În conținutul actelor premergătoare

intră activități care nu au nimic comun cu formele de realizare a actelor

juridice propriu-zise, așa încât susținerea petentului nu este fondată.

În faza actelor premergătoare au

fost verificate actele și înscrisurile la care s-a făcut referire strângându-se

date pe baza cărora s-au finalizat cercetările de organul de urmărire penală.

Astfel, procurorul a constatat că

din cercetările efectuate nu se poate reține că intimații, unul în calitate de

procuror care a întocmit rechizitoriul în dosarul de urmărire penală nr. 394/P/2005,

iar celălalt în calitate de judecător care a soluționat în primă instanță cauza

penală respectivă, și-ar fi exercitat abuziv îndatoririle de serviciu și sar fi

adus atingere drepturilor petentului, pentru a fi incidente dispozițiile art. 246 C. pen.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că între petent și numita Ș.O. există un litigiu civile având ca obiect

un imobil situat în Moreni, județul Dâmbovița, pe care petentul îl ocupă în

calitate de chiriaș, iar Ș.O. prin sentința civilă nr. 4362 din 8 mai 1998

pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în urma unei acțiuni în revendicare a

imobilului a redevenit proprietara imobilului ce se afla momentul respectiv în

posesia SC G. Târgoviște.

Numita Ș.O. a fost trimisă în

judecată prin rechizitoriul întocmit de intimata M.D. sub nr. 304/P/2005 pentru

săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., constând în aceea că la 15 noiembrie 2004 a dat o declarație autentificată la notariat

și depusă la Primăria municipiului Moreni în vederea obținerii unei autorizații

de demolare a imobilului, în sensul că imobilul respectiv nu face obiectul nici

unui litigiu cu vreo persoană fizică sau juridică.

Din cuprinsul sentinței penale nr. 116

din 10 februarie 2006 pronunțată de judecătorul M.V., intimat în cauză, rezultă

că petentul a solicitat să fie introdus în proces ca parte vătămată, întrucât

el a fost cel care a formulat plângere, însă instanța a apreciat că față de

actul de sesizare, de obiectul cauzei penale dedusă judecății și de

dispozițiile art. 317 C. proc. pen., nu are calitate în procesul penal.

Petentul este nemulțumit de această

soluție și susține, în mod greșit că intimații au săvârșit infracțiunea de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor, fără a arăta în ce modalitate i-au

fost vătămate drepturile sau interesele.

Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc.

pen., are calitate de parte vătămată în procesul penal „persoana care a suferit

prin fapta penală o vătămare fizică morală sa materială”.

Plângerea sau denunțul sunt moduri

generale de sesizare a organelor de urmărire penală reglementate diferit, prin art.

222 C. proc. pen. și respectiv art. 223.

În cazul plângerii, persoana

încunoștințează organele de urmărire penală de săvârșirea unei fapte prin care

i s-a cauzat o vătămare, spre deosebire de denunț pe cale căruia orice persoană

care a luat cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală poate

încunoștința organul de urmărire penală.

Infracțiunea prevăzută de art. 292 C. pen., este o infracțiune de pericol, așa încât în mod corect s-a apreciat că procesul penal nu

are latură civilă.

În consecință, în mod corect

instanța de fond a reținut că plângerea  formulată  de petent în ce privește

rezoluția nr. 38/ P/2006 este neîntemeiată.

Referitor la cealaltă plângere,

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față de intimata M.D. cu

privire la săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 C. pen., complicitate la înșelăciune, art. 249 C. pen., neglijență în serviciu, art. 289 C. pen., fals intelectual și art. 268 C. pen., represiune nedreaptă.

Curtea a constatat în baza probelor

administrate în cursul cercetărilor efectuate de parchet că este, de asemenea,

neîntemeiată, în mod corect.

Petentul a susținut că intimata, în

calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni, efectuând

cercetări împotriva sa în dosarul nr. 460/P/2005 a săvârșit infracțiunile mai

sus enumerate, întrucât cunoaște că numita Ș.O. nu este proprietara imobilului

în care el este chiriaș și cu toate acestea efectuează acte de urmărire penală

împotriva petentului pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii

judecătorești prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen.

În cauză, în mod corect s-a reținut

că subzistă cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și în

temeiul art. 228 s-a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale.

Față de aceste considerente, în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul ca

nefondat.

Conform art. 192 C. proc. pen., va fi obligat recurentul la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul V.Șt. împotriva sentinței penale nr. 36 din 7 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă pe recurentul petiționar la

plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 septembrie 2006.