ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A.C. a chemat în

judecată pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC F. SA și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună: obligarea pârâtului Municipiul București la

restituirea în natură a imobilului situat în București; obligarea pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească daune pentru

lipsa de folosință a imobilului de la data confiscării, 5 noiembrie 1964 și

până la momentul vânzării, respectiv al hotărârii judecătorești de restituire;

obligarea pârâților Municipiul București prin Primar General și SC F. SA să-i

plătească daune morale pentru confiscarea abuzivă și vânzarea ilegală a

lucrurilor proprietate a sa și obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul

Finanțelor și Municipiul București prin Primar General, în solidar, la plata de

despăgubiri constând în valoarea de circulație a imobilelor nerestituite și

vândute.

Prin încheierea din ședința publică

de la 10 martie 2004, instanța a admis excepția prematurității introducerii

acțiunii în ceea ce privește primul și ultimul dintre capetele de cerere,

apreciindu-se că reclamanta și intervenienta au urmat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care nu a fost în prezent finalizată,

prin această procedură solicitându-se restituirea în natură, respectiv

acordarea de despăgubiri pentru părțile înstrăinate din imobil.

Printr-o încheiere anterioară, din

data de 11 februarie 2004, se dispusese de către instanță admiterea în

principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de către A.I.C.

Prin sentința civilă nr. 318 din 21

aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis excepția prematurității și cu privire la celelalte două capete de cerere,

dispunându-se în consecință respingerea acțiunii și a cererii de intervenție în

interes propriu.

Tribunalul a apreciat că aceste

capete de cerere au un caracter accesoriu față de capetele de cerere cu privire

la care se constatase printr-o încheiere anterioară că sunt premature și prin

urmare nu pot fi soluționate decât odată cu acestea.

Curtea de Apel București, secția a

III- a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr.

2495 A din 22 noiembrie 2004, a dispus respingerea ca nefondat a apelului

formulat de către reclamantă și intervenientă în interes propriu, pentru

următoarele motive:

Nu se limitează accesul la justiție,

art. 6 din CEDO, în condițiile în care potrivit art. 109 alin. (2) C. proc.

civ. sesizarea instanței este condiționată de epuizarea procedurii prealabile

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Termenul de 60 de zile în care

intimata era obligată să răspundă la notificare este un termen de recomandare

și nu imperativ după cum susțin apelantele.

Împotriva deciziei de apel au

formulat recurs apelantele criticând-o pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Termenul de 60 de zile pentru soluționarea

notificării de către intimată, prevăzut de Lege nr. 10/2001, este un termen

imperativ și nu de recomandare.

Având în vedere că în Legea nr.

10/2001 nu există nici o sancțiune pentru nerespectarea termenului legal și

nici nu se arată care este natura sa juridică, rezolvarea situației trebuie

căutată în dreptul comun.

Prin argumentele prezentate s-a

încercat să se demonstreze că nu există altă cale legală prin care să se

realizeze accesul la justiție; același tip de raționament fiind întâlnit și în

practica Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a se afla dacă există o

obstrucționare în accesul liber la justiție.

Art. 109 alin. (2) C. proc. civ. condiționează

introducerea cererii de chemare în judecată de dovedirea parcurgerii procedurii

prealabile și nu de epuizarea acesteia.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 republicată (fost art. 23), în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în

natură.

Din modul de reglementare inclus în

textul legal precizat rezultă că termenul de 60 de zile este un termen

imperativ, fiind instituită o obligație a unității deținătoare.

Situația nerespectării acestui

termen legal, respectiv sancționarea acestei nerespectări, nu este reglementată

prin dispozițiile Legii nr. 10/2005.

Cu toate acestea, interesele

persoanei îndreptățite și posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de

lege, nu pot fi afectate de atitudinea unității deținătoare sau entității

notificate care refuză să soluționeze notificarea în termenul legal.

Având în vedere că persoana

îndreptățită este titulara dreptului subiectiv civil la restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, obligația de

soluționare a notificării care revine unității deținătoare este o obligație

corelativă dreptului subiectiv civil menționat.

În condițiile în care nu este

respectată obligația corelativă dreptului subiectiv civil, persoana

îndreptățită își poate realiza acest drept în condițiile dreptului comun.

Pe de altă parte, accesul la

justiție pentru ocrotirea drepturilor subiective civile este recunoscut atât pe

plan extern cât și pe plan internațional.

Pe lângă prevederile art. 21 din

Constituția României care garantează accesul liber la justiție, art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană are

dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (…), de către o instanță

independentă și imparțială, instituită de lege, care să decidă (…) asupra

contestațiilor sale privind drepturi și obligații cu caracter civil”.

În același timp, accesul la justiție

nu este limitat în cazul de față de prevederile art. 109 alin. (2) C. proc.

civ.

Textul procedural menționat

condiționează sesizarea instanței competente de îndeplinirea unei proceduri

prealabile.

Persoana îndreptățită a uzat de

procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și tocmai atitudinea pasivă

a unității deținătoare prin nesoluționarea notificării a făcut imposibilă

finalizarea acestei proceduri.

Tocmai pentru ocrotirea dreptului

subiectiv civil și sancționarea atitudinii pasive a unității deținătoare este

recunoscut, pentru argumentele arătate mai sus, accesul la justiție.

În același timp, textul procedural

menționat condiționează sesizarea instanței de îndeplinirea unei proceduri

prealabile, respectiv efectuarea notificării, și nu de finalizarea acestei

proceduri.

Constatând, prin urmare, că prin

modul de soluționare a cauzei a avut loc o îngrădire a dreptului de acces la

justiție și că instanțele au soluționat procesul fără a intra în cercetarea

fondului, Curtea urmează a face aplicarea art. 316 și art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., dispunând că instanța de fond să procedeze la rejudecarea cauzei.

Urmare a admiterii recursului,

pentru motivele arătate, se va modifica decizia de apel în sensul admiterii

apelului și desființării sentinței de fond, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de

reclamanta A.C.C. și intervenienta A.I.C. împotriva deciziei civile nr. 2495 A

din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul

că admite apelul formulat de aceleași părți împotriva sentinței civile nr. 318

din 21 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Desființează sentința de fond și

trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 ianuarie 2006.