ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A.C.

a chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC F. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea în natură a imobilului situat în București; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească daune pentru lipsa de folosință a imobilului de la data confiscării, 5 noiembrie 1964 și până la momentul vânzării, respectiv al hotărârii judecătorești de restituire; obligarea pârâților Municipiul București prin Primar General și SC F. SA să-i plătească daune morale pentru confiscarea abuzivă și vânzarea ilegală a lucrurilor proprietate a sa și obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primar General, în solidar, la plata de despăgubiri constând în valoarea de circulație a imobilelor nerestituite și vândute.

Prin încheierea din ședința publică de la 10 martie 2004, instanța a admis excepția prematurității introducerii acțiunii în ceea ce privește primul și ultimul dintre capetele de cerere, apreciindu-se că reclamanta și intervenienta au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care nu a fost în prezent finalizată, prin această procedură solicitându-se restituirea în natură, respectiv acordarea de despăgubiri pentru părțile înstrăinate din imobil. Printr-o încheiere anterioară, din data de 11 februarie 2004, se dispusese de către instanță admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de către A.I.C. Prin sentința civilă nr. 318 din 21 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția prematurității și cu privire la celelalte două capete de cerere, dispunându-se în consecință respingerea acțiunii și a cererii de intervenție în interes propriu.

Tribunalul a apreciat că aceste capete de cerere au un caracter accesoriu față de capetele de cerere cu privire la care se constatase printr-o încheiere anterioară că sunt premature și prin urmare nu pot fi soluționate decât odată cu acestea. Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 2495 A din 22 noiembrie 2004, a dispus respingerea ca nefondat a apelului formulat de către reclamantă și intervenientă în interes propriu, pentru următoarele motive: Nu se limitează accesul la justiție, art. 6 din CEDO, în condițiile în care potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ. sesizarea instanței este condiționată de epuizarea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Termenul de 60 de zile în care intimata era obligată să răspundă la notificare este un termen de recomandare și nu imperativ după cum susțin apelantele. Împotriva deciziei de apel au formulat recurs apelantele criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării de către intimată, prevăzut de Lege nr. 10/2001, este un termen imperativ și nu de recomandare. Având în vedere că în Legea nr. 10/2001 nu există nici o sancțiune pentru nerespectarea termenului legal și nici nu se arată care este natura sa juridică, rezolvarea situației trebuie căutată în dreptul comun. Prin argumentele prezentate s-a încercat să se demonstreze că nu există altă cale legală prin care să se realizeze accesul la justiție; același tip de raționament fiind întâlnit și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a se afla dacă există o obstrucționare în accesul liber la justiție.

Art. 109 alin. (2) C. proc. civ. condiționează introducerea cererii de chemare în judecată de dovedirea parcurgerii procedurii prealabile și nu de epuizarea acesteia. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 23), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Din modul de reglementare inclus în textul legal precizat rezultă că termenul de 60 de zile este un termen imperativ, fiind instituită o obligație a unității deținătoare.

Situația nerespectării acestui termen legal, respectiv sancționarea acestei nerespectări, nu este reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2005. Cu toate acestea, interesele persoanei îndreptățite și posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, nu pot fi afectate de atitudinea unității deținătoare sau entității notificate care refuză să soluționeze notificarea în termenul legal. Având în vedere că persoana îndreptățită este titulara dreptului subiectiv civil la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, obligația de soluționare a notificării care revine unității deținătoare este o obligație corelativă dreptului subiectiv civil menționat. În condițiile în care nu este respectată obligația corelativă dreptului subiectiv civil, persoana îndreptățită își poate realiza acest drept în condițiile dreptului comun.

Pe de altă parte, accesul la justiție pentru ocrotirea drepturilor subiective civile este recunoscut atât pe plan extern cât și pe plan internațional. Pe lângă prevederile art. 21 din Constituția României care garantează accesul liber la justiție, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (…), de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care să decidă (…) asupra contestațiilor sale privind drepturi și obligații cu caracter civil”. În același timp, accesul la justiție nu este limitat în cazul de față de prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. Textul procedural menționat condiționează sesizarea instanței competente de îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Persoana îndreptățită a uzat de procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și tocmai atitudinea pasivă a unității deținătoare prin nesoluționarea notificării a făcut imposibilă finalizarea acestei proceduri. Tocmai pentru ocrotirea dreptului subiectiv civil și sancționarea atitudinii pasive a unității deținătoare este recunoscut, pentru argumentele arătate mai sus, accesul la justiție. În același timp, textul procedural menționat condiționează sesizarea instanței de îndeplinirea unei proceduri prealabile, respectiv efectuarea notificării, și nu de finalizarea acestei proceduri. Constatând, prin urmare, că prin modul de soluționare a cauzei a avut loc o îngrădire a dreptului de acces la justiție și că instanțele au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea urmează a face aplicarea art. 316 și art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., dispunând că instanța de fond să procedeze la rejudecarea cauzei. Urmare a admiterii recursului, pentru motivele arătate, se va modifica decizia de apel în sensul admiterii apelului și desființării sentinței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul formulat de reclamanta A.C.C. și intervenienta A.I.C. împotriva deciziei civile nr. 2495 A din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul formulat de aceleași părți împotriva sentinței civile nr. 318 din 21 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Desființează sentința de fond și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 ianuarie 2006.