ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1662/2016

Decizia nr. 1662/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 februarie 2012 sub nr. x/2/2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. - prin Sindicatul B. - a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului nr. 600/2005, precum și constatarea nelegalității acestuia.

În motivarea acțiunii reclamantul a susținut, în esență, că la data de 05 august 2010, Șeful I.P.J. Galați a emis Dispoziția nr. S/272 din 05 august 2010 prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu cu unitatea.

În preambulul acestei dispoziții a fost menționat Ordinul nr. 600/2005 emis de M.A.I. pentru aprobarea competențelor de gestiune a resurselor umane ale ministerului administrației și internelor.

A susținut reclamantul că acest ordin a fost emis în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 62/2003 privind organizarea și funcționarea M.A.I. cu modificările și completările ulterioare aprobată prin Legea nr. 604/2003, așa cum rezultă din preambulul actelor respective.

A mai arătat că Ordinul nr. 600/2005 a fost emis cu încălcarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabilite prin Legea nr. 24/2000 modificată și completată ulterior prin Legea nr. 189/2004, respectiv a art. 10 și 73 din această lege, fiind încălcat principiul publicării actelor administrative normative, ceea ce trage nulitatea acestuia.

Totodată, s-a solicitat să se mai constate nelegalitatea aceluiași ordin, fiind invocate prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările și completările ulterioare.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 4, 7 - 8, 10 alin. (1) teza a II-a și art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 10 și 73 din Legea nr. 24/2000 și art. 25 din O.U.G. nr. 30/2007.

Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată argumentând, în esență, că excepția de nelegalitate a unui act administrativ este o procedură incidentală ce se poate face numai în cadrul unui alt proces, iar în ceea ce privește anularea Ordinului nr. 600/2005, s-a solicitat să se constate că, în prealabil, reclamantul nu s-a adresat cu o plângere prin care să solicite revocarea acestuia, fapt ce face ca prezenta acțiune să fie inadmisibilă pentru neparcurgerea procedurii prealabile conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cererii de chemare în judecată s-a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 6592 din 19 noiembrie 2012 Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de autoritatea publică pârâtă Ministerul Administrației și Internelor și a respins ca atare excepția de nelegalitate; a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantul A., pentru lipsa plângerii prealabile, excepție invocată de autoritatea publică pârâtă Ministerul Administrației și Internelor și a respins ca atare acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, acesta fiind admis prin Decizia nr. 3314 din 18 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că, în calea de atac, recurentul a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile în sensul revocării Ordinului nr. 600/2005.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 mai 2015, sub nr. x/2/2012*.

La termenul de judecată din 18 iunie 2015 s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, ridicată de reclamant.

La data de 01 iulie 2015, prin serviciul Registratură, pârâtul a depus note de ședință, prin care a susținut că se impune admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și pentru lipsa interesului legitim cu privire la cererea de anulare a Ordinului M.A.I. nr. 600/2005.

La termenul de judecată din 17 septembrie 2015, excepția inadmisibilității a fost calificată de instanță ca fiind o excepție a lipsei de interes în promovarea acțiunii și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin Sentința nr. 2355 din data de 24 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei interesului și s-a respins ca lipsită de interes acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul B. în numele și pentru A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

În cauză, reclamantul s-a pretins vătămat prin Ordinul M.A.I. nr. 600/2005, întrucât acesta a stat la baza emiterii dispoziției din 05 august 2010, prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu cu unitatea.

Dispoziția respectivă, de încetarea a raporturilor de muncă, a fost contestată de reclamant în cadrul acțiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/121/2011* al Tribunalului Galați. Or, aceasta a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 397 din 15 februarie 2012, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 563 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Galați, prin care s-a respins recursul, ca nefondat.

Prin urmare, la acest moment, când s-a reținut că decizia de încetare a raporturilor de muncă a fost legal emisă, reclamantul nu mai justifică niciun interes în contestarea Ordinului ce a stat la baza eliberării respectivei dispoziții. Aceasta pentru că, potrivit art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot invoca vătămarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. Mai mult, în cadrul Dosarului nr. x/121/2011* al Tribunalului Galați, reclamantul a invocat și nelegalitatea Ordinului nr. 600/2005, considerentele fiind aceleași cu cele din prezenta acțiune, iar toate argumentele sale au fost înlăturate printr-o hotărâre care se impune cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză.

Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, recurentul a susținut că interesul său de a soluționa cauza cu privire la nelegalitatea Ordinului M.A.I. nr. 600/2005 este legitim întrucât urmărește afirmarea/realizarea unui drept legal de care nu a beneficiat prin încetarea raporturilor de serviciu, respectiv dreptul la muncă și dreptul la un proces echitabil, fiindu-i încetate raporturile de serviciu printr-un ordin nelegal.

A mai arătat că este îndreptățit să formuleze cererea de chemare în judecată, întrucât a suferit un prejudiciu ireparabil ce nu se poate îndrepta decât prin sentința instanței de judecată de înlăturare a nelegalității măsurii încetării raporturilor de serviciu.

De asemenea, recurentul a susținut că, atâta timp cât s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, instanța de fond nu putea proceda la soluționarea cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Sentința atacată este legală în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei de interes, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată", iar art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată prevede că, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale (...)"

Prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 s-a definit persoana vătămată ca fiind, "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ".

Astfel, pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ, reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv ori să aibă un interes legitim pe care autoritatea publică pârâtă are obligația să-l respecte, cerințe impuse de art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Condiția vătămării unui drept ori interes recunoscut de lege este strâns legată de faptul că această vătămare trebuie să rezulte dintr-un act administrativ sau din refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere a reclamantului privitoare la un drept sau interes recunoscut de lege, ori de nerezolvarea în termenul legal.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a supus cenzurii instanței de contencios administrativ Ordinul nr. 600/2005 emis de Ministerul Afacerilor Interne, ordin care a stat la baza emiterii Dispoziției nr. S/272 din 05 august 2010, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului cu unitatea.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că Dispoziția nr. S/272 din 05 august 2010, de încetare a raporturilor de muncă, a fost contestată de reclamant în cadrul acțiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/121/2011* al Tribunalului Galați. Totodată, în cadrul acestui dosar, reclamantul a invocat și nelegalitatea Ordinului nr. 600/2005, considerentele fiind aceleași cu cele din prezenta acțiune.

Acțiunea a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 397 din 15 februarie 2012, motivele de nelegalitate ale ordinului contestat în prezenta cauză fiind analizate și înlăturate de Tribunalul Galați.

Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 563 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Galați, prin care s-a respins recursul, ca nefondat, astfel că interesul recurentului-reclamant de a promova o acțiune privind anularea Ordinului M.A.I. nr. 600/2005 nu mai subzistă, întrucât nu mai justifică un folos practic.

Activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Astfel, interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Prin impunerea condiției interesului legitim se urmărește nu numai evitarea declanșării unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, dar și protejarea pârâților de litigii pur vexatorii.

Referitor la criticile formulate de recurent cu privire la faptul că, urmare a admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, instanța de fond în mod nelegal a procedat la soluționarea dosarului, deși se impunea suspendarea judecării cauzei, instanța de recurs le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul că dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 fiind abrogate prin Legea nr. 177/2010, în prezent nu mai există un temei legal pentru a se dispune suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În ceea ce privește criticile formulate privind nemotivarea hotărârii instanței de fond, Înalta Curte constată că și acestea sunt neîntemeiate.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

În consecință, pentru considerentele arătate, apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul va nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 2355 din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2016.

Procesat de GGC - NN