ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1661/2016

Decizia nr. 1661/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 martie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală A Finanțelor Publice Buzău și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând anularea în totalitate a actelor administrative atacate și anume: decizia de impunere nr. 770 din 26 octombrie 2011 emisă de A.NAF. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău - Administrația Finanțelor Publice; raportul de inspecție fiscală întocmit la data de 26 octombrie 2011 de către A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău - Administrația Finanțelor Publice; Decizia nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamantul datorează TVA pentru cele 365 tranzacții imobiliare constând în vânzarea de terenuri construibile și construcții noi efectuate în perioada 2006 - 2011, în situația în care a desfășurat astfel de operațiuni cu caracter de continuitate și a depășit plafonul de scutire fără a se înregistra ca plătitor de TVA.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău a solicitat respingerea acțiunii, făcând referire la motivele de fapt și de drept invocate de pârâta A.N.A.F.

Prin Sentința civilă nr. 6300 din 06 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Prin Decizia civilă nr. 3344 din 19 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A., a casat Sentința civilă nr. 6300 din 06 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele deciziei pronunțate de instanța de recurs, Înalta Curte a considerat de domeniul evidenței că operațiunile juridice derulate în perioada 2006 - 2011 justifică prin numărul lor (365 tranzacții imobiliare) concluzia că au fost făcute în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind generatoare de TVA.

Recurentul-reclamant a realizat de o manieră independentă activități economice constând în livrări de bunuri imobile din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea calității de persoană impozabilă.

Însă, deși instanța de fond a făcut o motivare amplă analizând criticile și argumentele părților, din considerentele sentinței atacate nu rezultă cu claritate momentul la care reclamantul a depășit plafonul de scutire de 200.000 lei.

Referitor la baza de impozitare, punctul de vedere exprimat de recurent în recursul declarat, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc. a fost validat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA (Hotărârea pronunțată la 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate C-249 din 12 și C-250/12).

Prin urmare, organul fiscal a procedat incorect atunci când a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării, impunându-se ca pe calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule, astfel încât, în concordanță cu hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul neutralității TVA să fie respectat.

Pe lângă motivul deja enunțat, Înalta Curte a apreciat că se impune soluția de casare cu trimitere și pentru verificarea cotei de TVA aplicabilă pentru fiecare tranzacție în parte.

S-a reținut, de asemenea, că actele fiscale atacate, în partea privitoare la stabilirea calității reclamantului de persoană impozabilă în scopuri de TVA, sunt legale, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică cu privire la acest aspect.

Cu privire însă la celelalte aspecte menționate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și art. 313 și art. 314 C. proc. civ., reținând că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, impunându-se efectuarea unei expertize de specialitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012*, fiind repartizat completului de față - 33F - ca urmare a admiterii declarației de incompatibilitate formulate de judecătorul care a pronunțat sentința casată.

Curtea a dispus administrarea suplimentar a probei cu expertiză contabilitate - fiscalitate, raportul de expertiză fiind depus la dosar la 15 aprilie 2015, iar răspunsul expertului la obiecțiuni și completarea acestuia la data de 18 iunie 2015.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 2299 din data de 21 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și s-a anulat în parte Decizia nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de ANAF - DGSC, precum și Decizia de impunere nr. 770 din 26 octombrie 2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. 882 din 26 octombrie 2011 emise de DGFPJ Buzău în limita sumelor de 8.597.016 lei TVA și 3.683.996,88 lei accesorii fiscale și s-au menținut actele contestate în limita sumei de 161.293,12 lei accesorii fiscale.

S-a stabilit onorariu definitiv suma de 10.000 de lei, aferent expertizei efectuate și a fost obligată partea reclamantă A. să consemneze suplimentar suma de 5.000 lei în beneficiul expertului contabil - consultant fiscal B.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că primul motiv de nelegalitate invocat de reclamant se referă la faptul că nu avea obligația de a colecta și plăti TVA pentru cele două avansuri încasate în perioada 01 noiembrie 2006 - 31 decembrie 2006, întrucât nu avea calitatea de persoană impozabilă, în raport de contractul de vânzare-cumpărare din 21 septembrie 2006 de BNP C.

Relativ la acest contract, Curtea a observat că a fost încheiat între A., personal și ca mandatar al fiului său D., și soția E., în calitate de vânzători, și F. și G., în calitate de cumpărători. Prin acest contract, vânzătorii, personal și ca mandatar, au vândut întregul drept de proprietate asupra unui apartament situat în București, precizându-se în contract că D. a dobândit nuda proprietate asupra apartamentului prin donație de la părinții săi A. și E., care și-au rezervat dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului, potrivit Contractului autentificat sub nr. 4370 din 05 august 2005 de BNP C.

Astfel, partea reclamantă nu și-a «vândut» propriu-zis dreptul real al cărui titular era, ci, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006 de BNP C., dl. A. a consimțit practic la încetarea acelui drept printr-o renunțare la acesta, astfel încât cumpărătorii să dobândească nu doar nuda proprietate, ci dreptul de proprietate în integralitatea sa asupra imobilului respectiv.

În aceste condiții, Curtea nu a putut considera că prețul contractului de vânzare-cumpărare menționat, adică 254.462,40 de lei, putea fi avut în vedere ca reprezentând un beneficiu integral obținut de partea reclamantă, spre a i se acorda relevanță în determinarea datei de la care aceasta a dobândit obligația de înregistrare în scop de TVA.

În plus, un mod de evaluare indirectă a dreptului de uzufruct se regăsea la data încheierii contractului autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006 în O.G. nr. 12/1998 rep. privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, care arăta în Anexa 1 - Lista taxelor de timbru pentru actele și serviciile notariale, precum și a actelor și serviciilor notariale scutite de plata taxelor de timbru, pct. I.1, Notă, că "La constituirea drepturilor reale imobiliare, altele decât dreptul de proprietate, taxa de timbru se stabilește la valoarea declarată de părți, dar nu mai puțin de 20% din valoarea de circulație a imobilului, stabilită potrivit art. 4 alin. (1). La rezervarea uzufructului sau a altui drept real înstrăinarea nudei proprietăți se taxează la valoarea declarată de părți, dar nu mai puțin de 80% din valoarea de circulație a bunului." [s.n.]. În aceste condiții, se observă că dreptul real de uzufruct este evaluat legal, atunci când lipsește o cuantificare a părților în acordul lor contractual, la un nivel de 20% din valoarea de circulație a bunului. Norma juridică este relevantă deoarece aceasta constituie temei legal al plății unei alte taxe, respectiv taxa de timbru pentru activitatea notarială, putând fi valorificată ca reper de avut în vedere și în legătură cu determinarea altor taxe, în condițiile în care Legea nr. 571/2003 nu prevedea la data contractului în discuție (21 septembrie 2006) un mod de evaluare a dreptului real de uzufruct.

Pe cale de consecință, dacă prețul plătit de cumpărători pentru acel bun imobil a fost de 254.462,40 lei, Curtea a dedus că echivalentul actului de dispoziție al reclamantului uzufructuar în sensul renunțării la dreptul său real poate fi estimat la aproximativ 50.892,5 lei, adică 20% din prețul contractual.

Observând și raportul de expertiză efectuat în cauză, Curtea a constatat că partea reclamantă a depășit la data de 22 noiembrie 2006 plafonul legal de 200.000 lei instituit de art. 152 alin. (1) din C. fisc., prin promisiunea bilaterală autentificată sub nr. 1671 din 22 noiembrie 2006 prevăzând un preț de 279.960 lei, astfel că dl. A. avea obligația de a se înregistra ca persoană impozabilă plătitoare de TVA cel târziu la 03 decembrie 2006 față de disp. art. 152 alin. (3) din Legea nr. 571/2003. Faptul achitării avansului în condițiile promisiunii menționate este atestat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 162 din 05 februarie 2007 de BNP C.

Instanța de fond a reținut că persoana impozabilă are obligația de a declara începerea activității sale ca persoană impozabilă, dar și obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA în regim normal, în cazul în care a constatat că a depășit plafonul de scutire, respectiv cifra de afaceri declarată sau realizată este superioară sumei de 200.000 lei, regimul de scutire de TVA operând asupra întregii activități a persoanei impozabile, indiferent că operațiunile desfășurate provin din operațiunile taxabile, scutite cu drept de deducere, scutite fără drept de deducere sau din operațiuni care nu intră în sfera de aplicare a TVA.

Deși a depășit plafonul de scutire de TVA la 22 noiembrie 2006, având obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la data acestei depășiri, devenind plătitor de TVA în luna decembrie 2006, reclamantul s-a înregistrat în scopuri de TVA începând cu data de 11 februarie 2009.

În această situație devin aplicabile dispozițiile pct. 56 alin. (4) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 care, în forma în vigoare în anul 2006.

S-a mai reținut în considerentele sentinței recurate că, în materie de TVA, în hotărârea pronunțată la data de 07 noiembrie 2013 în cauzele conexate C-249 din 12 și C-250/12, Corina Hrisi Tulică împotriva Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (C 249/12), și Călin Ion Plavoșin împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș - Serviciul Soluționare Contestații, Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Fiscală Timiș (C 250/12), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.".

Totodată, Curtea de apel a avut în vedere și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 07 iulie 2015 în cauza C 144/14, Cabinet Medical Veterinar Dr. Tomoiagă Andrei împotriva Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

În cazul anului 2006, față de conținutul raportului de expertiză contabilă și a probei cu înscrisuri administrată, Curtea a observat că incumba părții reclamante obligația de a colecta și plăti TVA aferentă avansului încasat pentru promisiunea bilaterală autentificate sub nr. 2032 din 19 decembrie 2006, întrucât devenise plătitor de TVA în luna noiembrie 2006 și persoană impozabilă, având în vedere operațiunile pe care le-a efectuat în perioada 2006 - 2011, constând în tranzacționarea a 365 terenuri construibile și construcții noi, din care a obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând astfel activități economice.

Aceste operațiuni intră în sfera de aplicare a TVA, prin îndeplinirea condițiilor prev. de art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, care stabilește ca principiu, în diversele sale forme de reglementare, că în sfera de aplicare a TVA se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată ori asimilate acestora; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită lege; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute de lege.

Urmărind calculele expertului, prima instanță a constatat că pentru anul 2006 baza de impozitare este în cuantum de 51.372 lei, cota de TVA aferentă de 19%, rezultând 9.760,68 lei TVA de colectat.

Pentru anul 2007, fiind refăcute calculele de expertul contabil, cu stabilirea TVA ca fiind inclusă în prețul de vânzare-cumpărare al imobilelor tranzacționate de partea reclamantă, a rezultat un cuantum de 3.807.656 lei al TVA de colectat.

În acest din urmă sens, Curtea a constatat că expertul desemnat în cauză s-a raportat potrivit dispozițiilor instanței la ansamblul operațiunilor de vânzare-cumpărare avute în vedere de organele fiscale prin raportul de inspecție fiscală, aplicând în fiecare caz o cotă TVA de 19% în acord cu disp. art. 140 alin. (din Legea nr. 571/2003 rep. (forma în vigoare în perioada respectivă), adică în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie (cauzele conexate C-249 din 12 și C-250/12, Tulică și Plavoșin) și indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia de casare nr. 3344 din 19 septembrie 2014.

Cum reclamantul a devenit persoană impozabilă în cursul anului 2006, rezultă că în cursul anului 2007 acestuia îi incumba deja obligația de colectare a TVA în acord cu disp. art. 134

2

din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare în cursul anului 2007).

În ce privește raportarea părții reclamante la disp. art. 156

1

alin. (2) și (5), respectiv alin. (6) din Legea nr. 571/2003, instanța de fond a observat că aceasta nu a depus în cursul anului 2007 deconturi de TVA și nici notificarea privind cifra de afaceri, înregistrându-se fiscal în scop de TVA abia la nivelul anului 2009.

În plus, expertul contabil desemnat în cauză a procedat la recalcularea accesoriilor în raport de stabilirea în mod corect a datei de 22 noiembrie 2006 ca fiind cea la care a fost depășit plafonul legal de 200.000 de lei prev. de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Curtea a mai constatat și că prin raportul de inspecție fiscală fusese recunoscut în beneficiul părții reclamante de organele fiscale TVA deductibilă în cuantum de 2.691.123 lei.

Cu privire la anul fiscal 2008, din cele 105 de tranzacții imobiliare efectuate de reclamant, 33 au fost încheiate cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din cadrul Primăriei sector 1 București, pentru acestea fiind aplicată cota redusă de TVA de 5%.

Contractele de vânzare-cumpărare menționate au fost autentificate de BNP H. sub nr. 2057 din 22 decembrie 2008 - 2087 din 22 decembrie 2008, sub nr. 2090 din 23 decembrie 2008 - 2099 din 23 decembrie 2008 și sub nr. 2103 din 24 decembrie 2008, deci începând cu data intrării în vigoare a H.G. nr. 1618/2008, supunându-se rigorilor acestui act normativ în sensul pct. 23 (10) din Normele metodologice aferente art. 140 din Legea nr. 571/2003.

Chiar dacă la momentul încheierii contractelor respective, cumpărătorul Consiliul Local Sector 1 București - Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului nu a prezentat vânzătorului o declarație autentificată din care să rezulte că va utiliza aceste clădiri conform destinației prevăzute de lege, care va fi păstrată de vânzător pentru justificarea aplicării cotei reduse de TVA de 5%, totuși Curtea a avut în vedere contextul încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare. Astfel, prin Hotărârea nr. 511 din 19 decembrie 2008 a Consiliului Local Sector 1 București s-a aprobat încheierea acelor contracte în formă autentică, prevăzându-se expres că imobilele achiziționate vor avea «destinație socială». Deși acea hotărâre nu reprezintă o declarație autentificată de un notar, ea prezintă natura juridică a unui înscris autentic.

În aceste condiții, a aprecia că partea reclamantă nu ar fi justificat aplicarea unei cote de TVA de 5% în condițiile art. 140 alin. (2

1

) din Legea nr. 571/2003, astfel cum textul a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 200/2008 (publicată în M.Of. nr. 815/04.12.2008), reprezintă o concluzie ce nu poate fi acceptată de instanță în raport de contextul factual și legal aplicabil procesului sub acest aspect.

Pentru anul 2008, fiind refăcute calculele de expertul contabil, cu stabilirea TVA ca fiind inclusă în prețul de vânzare-cumpărare al imobilelor tranzacționate de partea reclamantă, aplicându-se o cotă a TVA de 19%, mai puțin în cazul imobilelor vizate de contractele analizate în precedent, caz în care s-a aplicat o cotă de 5%, a rezultat un cuantum de 4.866.331,60 lei al TVA de colectat.

În acest din urmă sens, judecătorul fondului a constatat că expertul desemnat în cauză s-a raportat potrivit dispozițiilor instanței la ansamblul operațiunilor de vânzare-cumpărare avute în vedere de organele fiscale prin raportul de inspecție fiscală, aplicând în fiecare caz o cotă în acord cu disp. art. 140 alin. (din Legea nr. 571/2003 rep. (forma în vigoare în perioada respectivă), respectând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie (cauzele conexate C-249 din 12 și C-250/12, Tulică și Plavoșin) și indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia de casare nr. 3344 din 19 septembrie 2014.

De asemenea, observând Anexa la Hotărârea nr. 511/2008 a Consiliului Local Sector 1 București în care figurează contractele de vânzare-cumpărare aprobate a fi încheiate cu partea reclamantă, Curtea a constatat că acordul de voință al părților a fost în sensul includerii TVA în prețul final plătit, astfel că o dată în plus se confirmă modul de calcul al expertului.

Fiind persoană impozabilă, reclamantului îi incumba obligația de colectare a TVA în acord cu disp. art. 134

2

din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare în cursul anului 2008).

Curtea a mai constatat și că prin raportul de inspecție fiscală fusese recunoscut în beneficiul părții reclamante de organele fiscale TVA deductibilă în cuantum de 9.741.521 lei.

Pentru anul 2009, din cele 116 tranzacții imobiliare efectuate de reclamant, 43 au fost încheiate cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din cadrul Primăriei sector 1 București, pentru acestea fiind aplicată cota redusă de TVA de 5%.

Contractele de vânzare-cumpărare menționate au fost autentificate de BNP H. sub nr. 6 din 13 ianuarie 2009 - 48 din 14 ianuarie 2009 (a se vedea documentația atașată în biblioraftul anexă, catalogat ianuarie - iunie 2009, transmis atașat dosarului de recurs), deci după data intrării în vigoare a H.G. nr. 1618/2008, supunându-se rigorilor acestui act normativ în sensul pct. 23 (10) din Normele metodologice aferente art. 140 din Legea nr. 571/2003.

Chiar dacă la momentul încheierii contractelor respective, cumpărătorul Consiliul Local Sector 1 București - Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului nu a prezentat vânzătorului o declarație autentificată din care să rezulte că va utiliza aceste clădiri conform destinației prevăzute de lege, care va fi păstrată de vânzător pentru justificarea aplicării cotei reduse de TVA de 5%, totuși Curtea a avut în vedere contextul încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare. Astfel, prin Hotărârea nr. 511 din 19 decembrie 2008 a Consiliului Local Sector 1 București s-a aprobat încheierea acelor contracte în formă autentică, prevăzându-se expres că imobilele achiziționate vor avea «destinație socială».

În aceste condiții, a aprecia că partea reclamantă nu ar fi justificat aplicarea unei cote de TVA de 5% în condițiile art. 140 alin. (2

1

) din Legea nr. 571/2003, astfel cum textul a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 200/2008 (publicată în M.Of. nr. 815/04.12.2008), reprezintă o concluzie ce nu poate fi acceptată de instanță în raport de contextul factual și legal aplicabil procesului sub acest aspect.

Sub acest aspect, Curtea a reținut din nou și hotărârea pronunțată la data de 15 iulie 2010 în cauza C-368 din 09 Pannon Gép Centrum kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály Dél dunántúli Kihelyezett Hatósági Osztály, astfel cum a fost menționată mai sus, precum și în mod corespunzător concluzia că dreptul Uniunii Europene se opune în materie de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată unei practici naționale care ar nega dreptul contribuabilului de remediere a deficiențelor proprii documentului justificativ ce stă la baza înregistrării contabile, inclusiv la baza decontului TVA.

Fiind persoană impozabilă, reclamantului îi incumba obligația de colectare a TVA în acord cu disp. art. 134

2

din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare în cursul anului 2009).

Pentru anul 2009, fiind refăcute calculele de expertul contabil, cu stabilirea TVA ca fiind inclusă în prețul de vânzare-cumpărare al imobilelor tranzacționate de partea reclamantă, aplicându-se după caz o cotă a TVA de 19% sau de 5%, a rezultat un cuantum de 2.767.888,48 lei al TVA de colectat.

Instanța de fond a reținut că vor fi validate în parte calculele expertului, mai puțin în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate de partea reclamantă cu alte persoane fizice și pentru care acesta nu a prezentat declarații justificative pentru aplicarea cotei reduse de 5% TVA, cotă reținută de expert, în timp ce organul fiscal a aplicat cota obișnuită de 19%.

În acest sens, analizând comparativ raportul de expertiză, astfel cum a fost completat, și înscrisul intitulat «Situația contractelor de vânzare-cumpărare fără declarații justificative pentru aplicarea cotei reduse de 5% TVA», Curtea a arătat că acele contracte sunt cele din 16 septembrie 2009 (TVA 5% - 9747,86 lei, TVA 19% - 32584 lei), din 09 octombrie 2009 (TVA 5% - 11992,62 lei, TVA 19% - 40209 lei), din 16 octombrie 2009 (TVA 5% - 11670,10 lei, TVA 19% - 39129,74 lei), din 05 noiembrie 2009 (TVA 5% - 11670,10 lei, TVA 19% - 39129,5 lei), din 12 noiembrie 2009 (TVA 5% - 10719,67 lei, TVA 19% - 35942,74 lei), din 19 noiembrie 2009 (TVA 5% - 11529,67 lei, TVA 19% - 38658,6 lei), din 08 decembrie 2009 (TVA 5% - 9455,71 lei, TVA 19% - 31704,7 lei), din 15 decembrie 2009 (TVA 5% - 12344,95 lei, TVA 19% - 41392,2 lei), din 28 decembrie 2009 (TVA 5% - 8366,62 lei, TVA 19% - 28053 lei). Astfel, TVA de colectat se majorează aferent anului 2009 cu suma de 231.153,49 lei, adică diferența dintre cota TVA de 19% și cea calculată de expert de 5%, aferent contractelor identificate imediat în precedent.

Pentru contractele menționate nu s-a demonstrat îndeplinirea condiției legale în discuție, nefiind prezentate nici organelor fiscale și nici în cursul judecății respectivele declarații, deși în condițiile art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 "Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal."

Curtea a mai constatat și că prin raportul de inspecție fiscală fusese recunoscut în beneficiul părții reclamante de organele fiscale TVA deductibilă în cuantum de 2.358.289 lei.

Cu privire la anul 2010, organele fiscale au identificat 79 de tranzacții imobiliare efectuate de reclamant.

Fiind persoană impozabilă, reclamantului îi incumba obligația de colectare a TVA în acord cu disp. art. 134

2

din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare în cursul anului 2010).

Fiind refăcute calculele de expertul contabil, cu stabilirea TVA ca fiind inclusă în prețul de vânzare-cumpărare al imobilelor tranzacționate de partea reclamantă, aplicându-se după caz o cotă a TVA de 19% (până la data de 30 iunie 2010)/24% (începând cu data de 01 iulie 2010) sau de 5%, a rezultat un cuantum de 2.431.088,11 lei al TVA de colectat.

Instanța de fond a reținut că vor fi validate în parte calculele expertului, mai puțin în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare/promisiunile bilaterale încheiate de partea reclamantă cu alte persoane fizice și pentru care acesta nu a prezentat declarații justificative pentru aplicarea cotei reduse de 5% TVA, cotă reținută de expert, în timp ce organul fiscal a aplicat cota obișnuită de 19% / 24%. În acest sens, analizând comparativ raportul de expertiză, astfel cum a fost completat, și înscrisul intitulat «Situația contractelor de vânzare-cumpărare fără declarații justificative pentru aplicarea cotei reduse de 5% TVA», Curtea a arătat că acele contracte din 26 ianuarie 2010 (TVA 5% - 11192,71 lei, TVA 19% - 37529 lei), din 17 martie 2010 (TVA 5% - 5585,48 lei, TVA 19% - 18727,94 lei), din 23 iunie 2010 (TVA 5% - 414,90 lei, TVA 19% - 1391 lei), din 12 iulie 2010 (TVA 5% - 592,76 lei, TVA 24% - 2845,25 lei), din 23 iulie 2010 (TVA 5% - 507,48 lei, TVA 24% - 2435,90 lei), din 26 iulie 2010 (TVA 5% - 592,76 lei, TVA 24% - 2845,25 lei), din 07 septembrie 2010 (TVA 5% - 14647,90 lei, TVA 24% - 70309,92 lei). Astfel, TVA de colectat se majorează aferent anului 2010 cu suma de 102.550,36 lei, adică diferența dintre cota TVA de 19% / 24% și cea calculată de expert de 5%, aferent contractelor identificate imediat în precedent.

Pentru contractele menționate nu s-a demonstrat îndeplinirea condiției legale în discuție, nefiind prezentate nici organelor fiscale și nici în cursul judecății respectivele declarații, deși în condițiile art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 "Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal."

Dincolo de aceste aspecte, partea reclamantă însăși nu a contestat nici prin cererea de chemare în judecată, introductivă de instanță, și nici prin contestație corectitudinea cotei de 19%/24% TVA aplicată contractelor de vânzare-cumpărare menționate mai sus.

Curtea a mai constatat și că prin raportul de inspecție fiscală fusese recunoscut în beneficiul părții reclamante de organele fiscale TVA deductibilă în cuantum de 766.550 lei.

Cu privire la anul 2011, perioada 01 noiembrie 2011 - 30 aprilie 2011, organele fiscale au identificat 8 tranzacții imobiliare efectuate de reclamant.

Fiind persoană impozabilă, reclamantului îi incumba obligația de colectare a TVA în acord cu disp. art. 134

2

din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare în cursul anului 2011).

Fiind refăcute calculele de expertul contabil, cu stabilirea TVA ca fiind inclusă în prețul de vânzare-cumpărare al imobilelor tranzacționate de partea reclamantă, aplicându-se după caz o cotă a TVA de 24% sau de 5%, a rezultat un cuantum de 121.008,17 lei al TVA de colectat.

Instanța de fond a reținut că vor fi validate în parte calculele expertului, mai puțin în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat de partea reclamantă cu alte persoane fizice și pentru care acesta nu a prezentat declarații justificative pentru aplicarea cotei reduse de 5% TVA, cotă reținută de expert, în timp ce organul fiscal a aplicat cota obișnuită de 24%. În acest sens, analizând comparativ raportul de expertiză, astfel cum a fost completat, și înscrisul intitulat «Situația contractelor de vânzare-cumpărare fără declarații justificative pentru aplicarea cotei reduse de 5% TVA», Curtea a arătat că acel contract este din 30 martie 2011 (TVA 5% - 6034,86 lei, TVA 24% - 28967,33 lei). Astfel, TVA de colectat se majorează aferent anului 2011 cu suma de 22.932,47 lei, adică diferența dintre cota TVA de 24% și cea calculată de expert de 5%, aferent contractului identificat imediat în precedent.

Pentru contractul menționat nu s-a demonstrat îndeplinirea condiției legale în discuție, nefiind prezentate nici organelor fiscale și nici în cursul judecății respectivele declarații, deși în cond. art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 "Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal.".

Dincolo de aceste aspecte, partea reclamantă însăși nu a contestat nici prin cererea de chemare în judecată, introductivă de instanță, și nici prin contestație corectitudinea cotei de 24% TVA aplicată contractului de vânzare-cumpărare menționat mai sus.

Curtea a mai constatat și că prin raportul de inspecție fiscală fusese recunoscut în beneficiul părții reclamante de organele fiscale TVA deductibilă în cuantum de 38.710 lei.

Pe cale de consecință, soldul TVA era de: (a) 9760,68 lei la 31 decembrie 2006; (b) 9760,68 lei + 3.807.656 lei (TVA colectată) - 2.691.123 lei (TVA deductibilă) = 1.126.293,68 lei la 31 decembrie 2007; (c) 1.126.293,68 lei + 4.866.331,6 (TVA colectată) - 9.741.521 lei (TVA deductibilă) = - 3.748.895,72 lei la 31 decembrie 2008; (d) - 3.748.895,72 lei + 2.767.888,48 lei + 231.153,49 lei (TVA colectată) - 2.358.289 lei (TVA deductibilă) = - 3.108.142,75 lei la 31 decembrie 2009; (e) - 3.108.142,75 lei + 2.431.088,11 + 102.550,36 lei (TVA colectată) - 766.550 lei (TVA deductibilă) = - 1.341.054,28 lei la 31 decembrie 2010; (f) - 1.341.054,28 lei + 121.008,17 lei + 22.932,47 lei (TVA colectată) - 38.710 lei (TVA deductibilă) = - 1.235.823,64 lei la 30 aprilie 2011.

De altfel și prin raportul de expertiză efectuat s-a concluzionat că reclamantul A. avea TVA de recuperat, indicându-se un cuantum al sumei TVA colectată aferentă perioadei 10 decembrie 2006 - 30 aprilie 2011 de 14.142.731 lei, iar al celei de deductibile de 15.913.059 lei, adică o diferență de - 1.770.328 lei, la care adăugând TVA de colectat stabilită suplimentar de instanță în cuantum de 231.153,49 lei, 102.550,36 lei și 22.932,47 lei se constată că soldul este în continuare favorabil părții reclamante, fiind de - 1.413.691,68 lei.

În aceste condiții, emiterea de către organul fiscal a unei decizii de impunere prin care să instituie în sarcina părții reclamante suma de 8.597.016 lei ca fiind datorată suplimentar spre plată cu titlu de TVA aferent intervalului 01 septembrie 2006 - 30 aprilie 2011 este lipsită de temei legal și factural, reieșind că soldul TVA este favorabil contribuabilului, iar nu defavorabil acestuia spre a datora la plată o sumă cu titlu suplimentar.

Totodată, analizând situația fiscală a părții reclamante și determinând atât TVA de colectat, cât și TVA deductibilă aferente perioadei 10 decembrie 2006 - 30 aprilie 2011, expertul a concluzionat că singurele accesorii datorate de partea reclamantă sunt cele aferente perioadei martie 2007 - ianuarie 2008 în cuantum total de 161.239,12 lei, restul intervalului avut în vedere de organul fiscal, până la nivelul anului 2011 inclusiv, fiind caracterizat de un sold favorabil părții reclamante în raportul dintre TVA colectată și TVA deductibilă. În plus, sumele stabilite suplimentar de instanță cu titlu de TVA de colectat privesc intervalul 2009 - 2011, deci altul decât cel în care au curs accesoriile fiscale.

În ce privește motivul de anulare a actelor litigioase referitoare la împrejurarea că acestea au fost emise doar pe numele său, deși întreaga activitate pe care a desfășurat-o ca persoană fizică neautorizată și pentru care aceste acte au fost emise s-a derulat în timpul căsătoriei cu E., aplicându-se regimul matrimonial al comunității legale, instanța de fond a constatat că astfel de motive de anulare nu au fost invocate în cadrul procedurii contestației administrativ-fiscale, astfel că analiza lui nu este reflectată în Decizia nr. 118 din 27 februarie 2012 ce face se supune controlului judiciar potrivit art. 218 din O.G. nr. 92/2003, nedeterminând o legală învestire a instanței de judecată.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin recursurile formulate ambele recurente au criticat soluția instanței de fond în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. invocând o interpretare și aplicare eronată a legii.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, se constată că recurenta nu a formulat critici concrete împotriva sentinței atacate, redând aproape integral Decizia de soluționare a contestației nr. 118 din 27 februarie 2012 și susținând în continuare legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate în integralitatea lor solicitând admiterea recursului formulat, casarea în tot a sentinței atacate și menținerea Deciziei nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor precum și a Deciziei de impunere nr. 770 din 26 octombrie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 882 din 26 octombrie 2011 emise de AJFP Buzău.

În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală se susține în esență că instanța de fond a pronunțat sentința atacată printr-o interpretare și aplicare eronată a legii, întrucât aceasta a fost motivată integral pe baza considerentelor hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană de Justiție în cazurile conexate C-249/12 și C-150/12, fără a emite un raționament propriu și fără a motiva în concret dacă în cauza de față soluția respectivă este de natură a concluziona că TVA este inclusă în prețul de vânzare.

Totodată, recurenta-pârâtă a criticat sentința atacată susținând că în mod greșit judecătorul fondului a preluat concluziile raportului de expertiză fără a analiza și întâmpinarea cât și obiecțiunile formulate cât și întregul probatoriu în ansamblul său.

În esență, recurenta-pârâtă susține că reclamantul ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de TVA în septembrie 2006, având în vedere Contractul încheiat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, că pentru tranzacțiile imobiliare efectuate nu ar fi trebuit să beneficieze de cota redusă de 5% întrucât nu a prezentat declarații pe propria răspundere date de cumpărătorul DASPC - Sector 1, privind menținerea destinației bunului, că având în vedere caracterul de continuitate al vânzării de imobile, reclamantul avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA.

Totodată recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a procedat eronat la stabilirea accesoriilor datorate.

Intimatul A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de recurentele-pârâte susținând în esență că acestea sunt nefondate și a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Efectuând propria evaluare a întregului material probator administrat în ambele faze procesuale, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt fiscală a interpretat și aplicat adecvat prevederile legale pertinente, luând în considerare evoluția normelor fiscale primare și secundare în perioada supusă verificării, în ceea ce privește calificarea intimaților-reclamanți ca fiind persoane impozabile în scopuri de TVA.

Răspunzând criticilor formulate în recursurile pârâților, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la problema calității de persoană impozabilă din perspectiva TVA a intimatului pentru cele 365 de tranzacții imobiliare, constând în vânzarea de terenuri construibile și construcții noi efectuate în perioada 2006 - 2011, Înalta Curte constată că aceasta a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 3344 din 19 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținerile recurentelor cu privire la corectitudinea stabilirii calității persoană impozabilă fiind străine de obiectul judecății în fond, după casare, instanța în rejudecare neavând a dezlega această problemă.

Cu privire la momentul dobândirii calității de persoană impozabilă în materie de TVA, respectiv obligația înregistrării ca plătitor de TVA a intimatului, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor-pârâte potrivit cărora, intimatul-reclamant ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de TVA în luna septembrie 2006, întrucât acesta figura ca vânzător personal în contractul din 21 septembrie 2006, sunt nefondate.

Astfel cum rezultă din prevederile contractului de vânzare-cumpărare analizat, în mod corect s-a reținut de către judecătorul fondului că intimatul-reclamant nu a transmis proprietatea asupra imobilului care a făcut obiectul contractului întrucât nuda proprietate aparținea fiului său conform Contractului de donație anterior încheiat și autentificat sub nr. 4370 din 05 august 2005 de BNP C.

Cum intimatul-reclamant în calitate de uzufructuar nu are decât dreptul de a ceda beneficiul dreptului său de uzufruct în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că acesta, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006 de BNP C., a consimțit practic la încetarea acestui drept, astfel încât cumpărătorii să dobândească dreptul de proprietate în integralitatea sa asupra imobilului respectiv nu doar nuda proprietate.

În consecință, în mod corect s-a reținut că prețul imobilului înstrăinat respectiv 254.462,40 lei nu putea fi considerat ca reprezentând beneficiul integral obținut de intimatul-reclamant și drept urmare nu i se putea acorda relevanță în ceea ce privește determinarea datei de la care acesta avea obligația de înregistrare în scop de TVA,m respectiv momentul depășirii plafonului legal de 200.000 lei prevăzut de art. 152 alin. (1) din C. fisc.

Astfel fiind, instanța de control judiciar constată că susținerile recurentelor-pârâte cu privire la dobândirea calității de persoană impozabilă a intimatului-reclamant sunt nefondate, acesta dobândind această calitate din data de 22 noiembrie 2006 când a depășit plafonul de scutire de TVA, având obligația de a solicita în termen de 10 zile de la data acestei depășiri, înregistrarea ca plătitor de TVA începând cu luna decembrie a anului 2006, conform dispozițiilor art. 152 alin. (1) și (3) din Legea nr. 571/2003.

Cu privire la susținerile recurentelor-pârâte privind baza de impunere și modul de calcul al TVA.

Recurentele-pârâte au criticat sentința pronunțată de instanța de fond susținând că în mod eronat aceasta a considerat TVA ca fiind inclusă în preț, printr-o aplicare directă asupra speței de față a dezlegărilor de principiu date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa.

Înalta Curte constată că susținerile recurentelor-pârâte sunt nefondate întrucât instanța de fond s-a conformat întru totul Deciziei de casare nr. 3344 din 19 aprilie 2014 potrivit căreia TVA datorat trebuia inclus în prețul contractual, invocându-se în acest sens hotărârea C-249 din 12 și C-250/2012 Tulică și Plavoșin.

Potrivit acestei hotărâri, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că Directiva 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, în special articolele 73 și 78, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul acelui bun este persoană obligată la plata TVA aferentă acelei operațiuni, prețul convenit trebuie considerat ca incluzând deja TVA, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa solicitată de administrația fiscală.

În speță, instanța de fond a interpretat corect sensul acestei hotărâri preliminare, obligatorii pentru toate părțile membre UE, stabilind drept obiectiv al expertizei contabile dispuse în cauză, în conformitate cu dispozițiile obligatorii impuse prin decizia de casare, calcularea TVA-ului datorat prin aplicarea procedeului de calcul al sutei mărite, în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare nu precizau nimic cu privire la TVA suplimentară prețului convenit de părți.

Având în vedere că această problemă a fost dezlegată în mod definitiv și irevocabil prin decizia de casare, rezultă că raționamentul respectiv a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel fiind, în rejudecare instanța de fond doar a făcut trimitere la jurisprudența obligatorie a Curții Europene de Justiție, transpunând în mod corect în speța de față acest principiu, conform indicațiilor instanței supreme, prin verificarea calculelor întocmite de expert și validarea în parte a raportului de expertiză.

Pe de altă parte, susținerile recurentelor-pârâte sunt neîntemeiate întrucât instanța de fond având în vedere situația concretă din speță, respectiv faptul că în baza contractelor de vânzare-cumpărare prețul acestora fusese achitat iar ulterior emiterii deciziei de impunere contestate, intimatul-reclamant nu mai avea posibilitatea legală de a solicita de la cumpărătorii respectivi diferența reprezentând TVA întrucât s-ar fi invocat principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de dispozițiile art. 969 C. civ. sau excepția prescripției extinctive.

Cu privire la susținerile recurentelor-pârâte privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește reținerea aplicării procentului redus de 5% TVA la vânzarea locuințelor ca parte a politicii sociale.

Potrivit art. 140 alin. (2)1 din Legea nr. 571/2003 astfel cum textul a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 200/2008 (publicată în M. Of. nr. 815/04.12.2008 "Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenurilor pe care sunt construite. Terenul pe care e construită locuința include și amprenta la sol a locuinței. În sensul prezentului titlu, prin locuință livrată ca parte a politicii sociale se înțelege: (...) d) livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea atribuirii de către acestea cu chirie subvenționată unor persoane sau familii a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței".

Prin Hotărârea nr. 1618/2008 (publicată în M. Of. nr. 865/22.12.2008) au fost completate Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în sensul că pentru art. 140 din Legea nr. 571/2003, la pct. 23 alin. (10) s-a prevăzut că "Pentru clădirile prevăzute la art. 140 alin. (2

1

) lit. a), b) și d) din C. fisc., vânzătorul poate aplica cota de TVA de 5% dacă cumpărătorul va prezenta o declarație pe propria răspundere, autentificată de un notar, din care să rezulte că va utiliza aceste clădiri conform destinației prevăzute de lege, care va fi păstrată de vânzător pentru justificarea aplicării cotei reduse de TVA de 5%.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestor prevederi legale în sensul aplicării cotei de 5% TVA în cazul contractelor încheiate cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din cadrul Primăriei sector 1 București, întrucât a reținut că din conținutul contractelor dar și al Hotărârii Consiliului Local nr. 511 din 19 decembrie 2009, s-a prevăzut expres că imobilele achiziționate vor avea destinație socială.

Totodată, astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, prin Încheierile nr. 15 - 47 din 08 iulie 2010 ale BNP H. s-a dispus rectificarea contractelor de vânzare-cumpărare în cauză, în sensul completării acestora cu mențiunea că apartamentul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, a fost achiziționat în scopul folosirii lui ca locuință socială, având această destinație și în viitor nu va fi schimbată.

În aceste condiții, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut de către judecătorul fondului că sunt îndeplinite condițiile legale de aplicare a unei cote de TVA de 5% în condițiile art. 140 alin. (1

2

) din Legea nr. 571/2003 astfel cum a fost acesta modificat și completat prin O.U.G. nr. 200/2008.

Nu pot fi reținute ca fiind întemeiate nici criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la stabilirea diferenței datorate de intimatul-reclamant cu titlu de obligații accesorii, întrucât instanța de fond a stabilit suma de 161.293,12 lei ca urmare a validării calculelor efectuate de expertul desemnat din compensarea TVA colectată cu TVA deductibilă rezultând o diferență favorabilă intimatului-reclamant, cu excepția perioadei martie 2007 - ianuarie 2008.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, reținând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, în cauză nefiind incident niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 2299 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2016.

Procesat de GGC - NN