ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 155/2016

Decizia nr. 155/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta com. Ghiroda a solicitat, în contradictoriu cu A. Timiș, anularea în totalitate a Deciziei de impunere nr. 654 din 26 octombrie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 529 din 26 octombrie 2011, suspendarea actului a cărui anulare se cere și suspendarea oricăror forme de executare silită până la soluționarea acțiunii în anulare.

Prin sentința civilă nr. 391 din 13 februarie 2012 a Tribunalului Timiș a fost declinată competența în favoarea Curții de Apel Timișoara, iar după înregistrarea cauzei pe rolul acestei instanțe a fost pronunțată sentința civilă nr. 61 din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, iar acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că nu a fost contestată și Decizia nr. 2216/587 din 21 decembrie 2011 prin care a fost soluționată contestația administrativă.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 4590 din 2 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare pentru a se stabili cadrul procesual și a se clarifica obiectul acțiunii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/30/2012*.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 140 din 25 mai 2015 a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea Deciziei nr. 2216 din 21 decembrie 2011, a Deciziei de impunere nr. F/TM/654 din 26 octombrie 2011 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. F/TM/529 din 26 octombrie 2011, fiind obligate pârâtele la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în rejudecare, la 10 martie 2015, reclamanta com. Ghiroda și-a precizat acțiunea solicitând anularea Deciziei nr. 2216/587 din 21 decembrie 2011 dată în soluționarea contestației administrative și constatarea nelegalității și netemeiniciei Deciziei de impunere nr. F/TM/654 din 26 octombrie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/529 din 26 octombrie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată privind T.V.A. de plată și accesorii acestora, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Totodată a arătat că nu mai susține cererea de suspendare a executării formulată inițial, apreciind-o ca lipsită de interes la acest moment.

Examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, și a tardivității acțiunii, invocată de autoritățile pârâte în rejudecare, în temeiul art. 11 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța a reținut că aceasta nu poate fi primită în raport cu considerentele deciziei de casare, câtă vreme instanța de recurs a avut în vedere că procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea deciziei de soluționare a contestației administrative încă din primul ciclu procesual, situație în care a statuat că prima instanță trebuia să analizeze fondul cauzei și să stabilească existența sau inexistența obligațiilor suplimentare de plată stabilite în sarcina recurentei reclamantei. Or, câtă vreme decizia de casare este obligatorie sub acest aspect pentru judecătorul fondului, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ, instanța nu o poate eluda, stabilind că nu se poate pronunța asupra fondului cauzei ca urmare a admiterii excepției procesuale invocate.

Pe fond, s-a reținut că prin actele contestate s-a constatat că, în perioada 2007- 2009, autoritatea publică reclamantă a încheiat un nr. de 147 contracte de vânzare cumpărare cu persoane fizice, având ca obiect terenuri din patrimoniul privat al comunei, reținându-se că tranzacțiile au avut la bază un număr de 13 hotărâri ale Consiliului local, adoptate în aceeași perioadă, prin care s-a aprobat valorificarea acestor terenuri, inițial concesionate, stabilind că se vor încheia contracte de vânzare-cumpărare cu proprietarii construcțiilor edificate pe aceste terenuri și intabulate în cartea funciară.

În esență, s-a considerat că, fiind vorba despre terenuri vândute în intravilan, aceste se circumscriu noțiunii de teren construibil, a cărui livrare este scoasă de sub regimul scutirii T.V.A., în sensul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., tranzacțiile aferente trebuiau supuse regimului de taxare al T.V.A., și în considerarea faptului că terenurile și construcțiile aferente nu pot fi considerate construcții indivizibile având proprietari diferiți, astfel că terenurile nu pot urma regimul construcției.

În speță, nu poate fi exclusă de plano, calitatea reclamantei de persoana impozabilă, câtă vreme, aceasta efectuează, de principiu, operațiuni și livrări de bunuri care intra sub incidenta regimului de taxare al T.V.A., potrivit C. fisc. și Normelor metodologice de aplicare, respectivele operațiuni având semnificația unei activități economice constând în «exploatarea de bunuri corporale sau necorporale, in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate», în sensul art. 127 alin. (2) teza a II-a, C. fisc. Din acest punct de vedere este irelevant ca aceste activități si operațiuni sunt efectuate de autoritățile publice locale în exercitarea atribuțiilor lor prevăzute de Legea nr. 215/2011, așa cum susține reclamanta, ci singura condiție relevanta sub aspectul T.V.A. este ca acestea sa fie de natura patrimonială și sa fie susceptibile de a produce distorsiuni concurențiale, conform prevederilor menționate.

De asemenea, nu au fost reținute alegațiile reclamantei privind încălcarea dispozițiilor referitoare la calculul plafonului cifrei de afaceri prevăzut de lege care impune înregistrarea în scopuri de T.V.A., respectiv, art. 152 alin. (2) C. fisc., prin raportare la prevederile pct. 47 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare.

În acest sens, prevederile art. 152 alin. (2) C. fisc definesc cifra de afaceri care servește drept referința pentru aplicarea alin. (1), ca fiind “valoarea totala a livrărilor de bunuri sau a prestărilor de servicii care ar fi taxabile daca nu ar fi desfășurate de o mica întreprindere, efectuate de persoana impozabila in cursul unui an calendaristic, incluzând și operațiunile cu drept de deducere si pe cele scutite fără drept de deducere, prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. a), b), e) și f), dacă acestea nu sunt accesorii activității principale”, iar prevederile pct. 47 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 definesc 3 condiții în care o operațiune este accesorie activității principale, conform textului menționat.

Or, reclamanta nu îndeplinește cel puțin 2 condiții pentru a se considera că activitatea de vânzare de imobile este una accesorie activității principale, conducând în mod implicit la calculul nelegal al cifrei de afaceri, așa cum susține, câtă vreme operațiunile generale implicând patrimoniul comunei dețin o pondere importantă în activitatea unității administrativ teritoriale, iar în speță nu se poate spune că „suma achizițiilor efectuate în scopul operațiunii este nesemnificativă”, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele pct. 47 alin. (3) lit. b) și c) din Normele metodologice de aplicare.

Cât privește semnificația adresei organelor fiscale pârâte din 19 aprilie 2007, de care se prevalează reclamanta și prin care se apreciază în sens contrar, însă neargumentat, aceasta exprimă doar o opinie și nu poate avea valoare probatorie în cauză, nefiind un act administrativ, așa cum se menționează chiar în cuprinsul acesteia și deci, nefiind producător de efecte juridice față de reclamantă.

Or, în condițiile în care tranzacțiile care au făcut obiectul controlului au vizat exclusiv terenuri aferente construcțiilor edificate de persoane fizice, cu mult timp în urmă, terenuri inițial concesionate în acest scop, așa cum s-a arătat, este evident sistemul de taxare diferit pentru astfel de imobile, din perspectiva prevederilor citate, câtă vreme scutirea de taxa nu se aplica pentru construcții noi sau terenuri construibile, conform tezei a doua, în timp ce prima teza instituie scutirea de taxa pentru celelalte construcții, care nu sunt noi, în sensul definiției textului, și a Normelor metodologice de aplicare (care, în cuprinsul pct. 37 se raportează la data primei ocupări și a primei utilizări pentru a califica o construcție ca fiind nouă), precum si pentru terenurile pe care sunt construite.

Distincția rezidă și din cuprinsul art. 12 al Directivei nr. 112/2006/CE, invocat de reclamanta prin acțiune, unde se menționează posibilitatea statelor membre de a considera persoana impozabila, persoana care efectuează chiar ocazional operațiunile vizând „livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, înaintea primei ocupări” și „livrarea de terenuri construibile”, rezultând, per a contrario, că pentru operațiunile privind alte construcții și terenuri, care nu se încadrează în cele definite, persona poate fi considerată neimpozabilă, ceea ce legiuitorul național a și consacrat în cuprinsul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fiscal.

Prin urmare, având în vedere și faptul că, potrivit legislației naționale - Ordinul nr. 21/N din 10 aprilie 2000 „construibilitatea este calitatea unui teren de a primi o construcție a cărei destinație și caracteristici sunt compatibile cu atributele de fapt (legate de natura terenului și caracteristicile sale) și de drept (vizând servituțile care îl grevează), ale acestuia”, un teren fiind considerat construibil „atunci când este apt să primească o construcție cu o configurație în acord cu destinația sa” - a califica de plano un teren grevat deja de o construcție, ca fiind un „teren construibil”, și deci supus regimului de taxare al T.V.A., înseamnă ignorarea regimului de taxare al construcțiilor și al terenurilor aferente acestora, așa cum este definit de C. fisc. și Normele metodologice de aplicare.

Dată fiind distincția arătată, câtă vreme în speță este vorba despre tranzacții cu terenuri grevate de construcții edificate, scutite de plata taxei, în sensul art. 141 alin. (2) lit. f) teza I C. fisc, și nu de terenuri construibile, supuse plății taxei în sensul tezei a II-a a textului - condiția instituită de cea de-a doua teză a textului, privind exercițiul real sau eventual al persoanei impozabile al dreptului de deducere a taxei pentru o astfel de achiziție, devine irelevantă în cauză și inutil a mai fi analizată. În consecință, va fi înlăturată din probațiune și adresa Direcției legislație a D. din 05 aprilie 2007 care opinează, din nou neargumentat, că reclamanta nu este persoană impozabilă care și-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere, total sau parțial pentru achiziția terenurilor respective.

În fine, instanța a reținut că aprecierea organelor fiscale potrivit căreia, terenurile vândute și construcțiile existente pentru aceste terenuri nu sunt proprietăți indivizibile, fiind vorba de proprietari diferiți „motiv pentru care terenurile în cauză nu pot urma regimul imobilului-construcție” - este nefundamentată din punct de vedere fiscal, așa cum corect arată reclamanta. În acest sens este suficient a se observa că dispozițiile pct. 37 din H.G. nr. 44/2004, identifică în cazurile care primează regimul terenului sau al construcției edificată pe acesta, în funcție de valoarea acestora rezultată din raportul de expertiză, exclusiv în situația în care „construcția și terenul pe care este edificată formează un singur corp funciar, identificat printr-un singur cadastral”, astfel că organul fiscal era îndreptățit să înlăture argumentele reclamantei numai în situația în care dovedea și argumenta imposibilitatea construcției de a urma regimul terenului pe care este edificată, din perspectiva dispozițiilor menționate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs B. Timișoara - C. Timiș, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței civile nr. 140/2015 pronunțată de instanța de fond, în sensul menținerii ca temeinice și legale a Deciziei nr. 2216/587 din 21 decembrie 2011, a Deciziei de impunere nr. F/TM/654 din 26 octombrie 2011 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. F/TM nr. 529 din 26 octombrie 2011 privind T.V.A. suplimentară cu accesoriile aferente și respingerea cererii de chemare în judecată și a precizării de acțiune.

În motivele de recurs s-a susținut că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. este nelegală, iar argumentele aduse în sprijinul admiterii cererii de chemare în judecată sunt neîntemeiate.

S-a arătat că în perioada februarie 2007 - octombrie 2009 com. Ghiroda a vândut suprafețe de teren din patrimoniul Consiliului local fără să calculeze, să evidențieze, să declare și să plătească T.V.A. acestor livrări de bunuri.

Au fost invocate prevederile art. 128 alin. (1) din C. fisc. și art. 126 alin. (1) lit. b) și c) C. fisc. și că prin livrările de bunuri de natura terenurilor com. Ghiroda a realizat operațiuni impozabile în România din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată și, de aceea, are calitatea de persoană impozabilă, în sensul art. 127 alin. (1) C. fisc.

Vânzarea terenurilor are caracter de continuitate și constituie activitate economică specifică comercianților, iar com. Ghiroda nu s-a înregistrat în scopuri de T.V.A. în perioada verificată, respectiv anterior începerii înregistrării fiscale, iar în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1) lit. a) pct. 1 C. fisc., aceasta trebuia să solicite înregistrarea în scopuri de T.V.A. la organul fiscal competent la data la care a intenționat să realizeze activitatea economică de natura vânzărilor de terenuri, anterior realizării unor astfel de operațiuni.

În perioada verificată, com. Ghiroda nu a ținut evidența livrărilor de bunuri de natura terenurilor, adică nu s-a comportat din punct de vedere fiscal ca și o persoană impozabilă plătitoare de T.V.A.

În contractele de vânzare-cumpărare încheiate în perioada februarie 2007 - octombrie 2009 nu se face nicio referire la taxa pe valoare adăugată, iar com. Ghiroda a vândut terenurile concesionate în prealabil fără să calculeze T.V.A. aferentă acestor tranzacții prin aplicarea cotei standard de 19% asupra bazei de impunere, în conformitate cu prevederile art. 140 alin. (1) C. fisc.

Potrivit pct. 37 alin. (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 date în aplicarea art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., calificarea unui teren drept teren construibil sau teren cu altă destinație, la momentul vânzării sale de către proprietar, rezultă din certificate de urbanism, dar comuna Ghiroda nu a întocmit și nu a eliberat astfel de certificate la data tranzacționării terenurilor în cauză, acestea nefiind solicitate de cumpărători.

Având în vedere că vânzările de terenuri construibile au caracter de continuitate, astfel că acestea reprezintă activitatea economică definită la art. 127 alin. (1) și 2 C. proc. civ. fiscal, cu modificările și completările ulterioare, constituind livrări de bunuri definite la art. 128 alin. (1) C. fisc.

În motivele de recurs s-a făcut referire și la adresa din 5 august 2011 emisă de D. - E. în legătură cu T.V.A. aferentă tranzacțiilor cu terenuri efectuate de primării și la Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 1873 din 12 aprilie 22011 de aprobare a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011 din care rezultă că T.V.A. colectată aferentă livrărilor taxabile de terenuri se determină în funcție de voința părților rezultate din contracte prin aplicarea cotei de T.V.A. la contravaloarea livrări, în cazul în care rezultă că părțile nu au convenit nimic cu privire la T.V.A.

Recurenta a precizat că nu își însușește punctul de vedere al instanței de fond în legătură cu T.V.A. aferentă terenurilor vândute în perioada februarie 2007 - octombrie 2009, în sensul că această operațiune este scutită fără drept de deducere, deoarece cadrul legal care reglementează aplicarea T.V.A. este Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările ulterioare și nu punctele de vedere transmise prin adrese.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației formulate de com. Ghiroda împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 851.715 lei, majorări de întârziere de 960.994 lei și penalități de întârziere de 127.757 lei, precum și a precizării de acțiune, cu consecința menținerii Deciziei nr. 2216/587/2011 emisă de Serviciul de Soluționare Contestații din cadrul B. Timișoara.

Intimata com. Ghiroda a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a actelor administrativ fiscale prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 851.715 lei reprezentând T.V.A. și 1.088.751 lei, majorări și penalități de întârziere deoarece s-a apreciat că reclamanta se impune să plătească T.V.A. pentru terenurile pe care le-a înstrăinat din patrimoniul privat al comunei.

Față de soluția pronunțată de admitere a acțiunii și anulare a actelor contestate, pârâta a formulat recurs, dar criticile sunt nefondate.

Problema ce se impune a fi dezlegată în prezenta pricină este dacă reclamanta are calitatea de persoană impozabilă, astfel cum este definită de art. 127 C. fisc., în raport de faptul că aceasta, în perioada februarie 2007 - octombrie 2009, a vândut suprafețe de terenuri din patrimoniul privat al Consiliului Local, fără să calculeze, să evidențieze, să declare și să plătească T.V.A. aferentă acestor livrări de bunuri.

Art. 127 alin. (1) C. fisc. definește persoana impozabilă ca fiind orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

Art. 127 alin. (2) C. fisc. stabilește că activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora, dar și exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Ordinele de control fiscal au apreciat că prin vânzarea terenurilor reclamanta are calitatea de persoană impozabilă, astfel cum este definită de art. 127 alin. (1) C. fisc., dar aceste susțineri sunt nefondate.

Așa cum a arătat și instanța de fond, nu se poate exclude de plano calitatea de persoană impozabilă a reclamantei-intimate, dar recurenta nu a avut în vedere prevederile art. 127 alin. (4) C. fisc.

Conform acestui articol „instituțiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activitățile care sunt desfășurate în calitate de autorități publice, chiar dacă pentru desfășurarea acestor activități se percep cotizații, onorarii, redevențe, taxe sau alte plăți, cu excepția acelor activități care ar produce distorsiuni concurențiale dacă instituțiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile.”

Ar trebui remarcat faptul că recurenta, în motivele de recurs, nu a criticat susținerile instanței de fond deși aceasta a motivat soluția și a reținut ca aplicabile prevederile art. 127 alin. (4) C. fisc., aceste prevederi reprezentând o transpunere în legislația națională a art. 13 alin. (1) din Directiva nr. 112/2006 privind T.V.A.

În raport de aceste prevederi, pentru a dovedi calitatea de persoană impozabilă, se impune ca instituția publică să desfășoare activități care ar produce distorsiuni concurențiale, or, organele fiscale nu au dovedit și nici măcar nu au invocat producerea unor asemenea distorsiuni astfel că, în mod corect, prima instanță nu a reținut calitatea de persoană impozabilă a reclamantei și, deci, nici obligația de plată a T.V.A. pentru vânzările de terenuri.

Ca o consecință a neconsiderării reclamantei ca persoană impozabilă, nu se pot reține nici criticile recurentei referitoare la obligația acesteia de a se înregistra în scopuri de T.V.A. la organul fiscal competent și nici la înregistrarea din oficiu, conform pct. 62 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Din analiza modului de redactare a motivelor de recurs se constată că acestea reprezintă o reluare a întâmpinării depuse în fața instanței de fond și conțin referiri sumare față de soluția instanței de fond în ceea ce privește bunurile ce au fost livrate în speță, adică cele care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, pentru care organele fiscale au stabilit obligația de plată a T.V.A., în condițiile în care instanța de fond a motivat incidența scutirii de plată a T.V.A. în baza art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

Astfel, recurenta s-a limitat să invoce art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. și că scutirea nu se aplică pentru livrarea unui teren construibil dar și că pct. 37 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal prevăd că un teren este calificat drept construibil sau teren cu altă destinație prin certificatul de urbanism, dar aceste referiri sunt nefondate.

Recurenta, atunci când a întocmit actele fiscale contestate în prezenta cauză și nici în cadrul recursului, nu a ținut seama de faptul că tranzacțiile încheiate de reclamantă au vizat exclusiv terenuri aferente construcțiilor ce au fost edificate de persoane fizice cu mai mulți ani în urmă, terenuri ce inițial au fost concesionate tocmai pentru edificarea acelor construcții, astfel că, în niciun caz, aceste terenuri nu ar putea fi considerate „construibile” pentru a fi supuse obligației de plată a T.V.A.

În ceea ce privește referirile recurentei la adresele prin care a solicitat în anul 2010 punctul de vedere al D. - E. în legătură cu T.V.A. aferentă tranzacțiilor cu terenuri efectuate de primării se constată că acestea reprezintă o preluare a argumentelor din raportul de inspecție fiscală, din Decizia nr. 2216/587 din 21 decembrie 2011 a A. Timiș și din întâmpinarea depusă la fond, fără a se observa că această adresă înregistrată la 16 august 2011 la A. Timiș, nici măcar nu a fost depusă la dosar, deși s-au desfășurat două cicluri procesuale în fața instanței de fond și nici la dosarul de recurs în prezent, astfel că nu se poate analiza conținutul acestei adrese.

Oricum, chiar dacă această adresă ar conține cele indicate în cuprinsul recursului, se constată că din cele precizate nu se poate deduce obligația de plată a T.V.A. în cazurile vânzărilor de terenuri aferente unor construcții, terenuri ce inițial au fost concesionate de persoanele fizice ce au edificat construcțiile, mai ales că aceleași autorități fiscale, în anul 2007, au susținut că aceleași operațiuni sunt scutite de plata T.V.A.

Însă, aceste puncte de vedere sunt niște opinii, iar în cazul analizei legalității unui act administrativ fiscal instanța se raportează la prevederile legale incidente și nu la acestea.

De altfel, chiar recurenta are o poziție contradictorie pentru că, pe de o parte, invocă cele menționate în adresa respectivă (din 2011), iar pe de altă parte, critică instanța de fond că a reținut că operațiunea este scutită fără drept de deducere deoarece cadrul legal care reglementează aplicarea T.V.A. este Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare și „nu punctele de vedere transmise prin adrese”.

Însă, instanța de fond nu și-a întemeiat soluția pe conținutul unor asemenea „puncte de vedere transmise prin adrese”, așa cum susține recurenta, ci chiar a precizat că adresa organelor fiscale pârâte din 19 aprilie 2007 reprezintă o opinie și nu are valoare probatorie (pag. 7 din sentința nr. 140/2015 a Curții de Apel Timișoara), iar adresa din 5 aprilie 3007 a Direcției legislație a D. a fost înlăturată din probațiune (fila 8 din sentința nr. 140/2015 a Curții de Apel Timișoara) și nici nu a reținut că în speță ar fi vorba de o operațiune scutită fără drept de deducere, în condițiile în care problema a fost considerată irelevantă și inutil a mai fi analizată.

De aceea, apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul va nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. Timișoara - C. Timiș împotriva sentinței civile nr. 140 din 25 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2016.