ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 142/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11394

din 4 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 14573/2002, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a admis în parte cererea principală

formulată de M.B. prin P.G., pârâta SC D.A. SRL fiind obligată la plata către

reclamant a sumei de 5.765,19 dolari S.U.A. în echivalent în lei la data

plății, reprezentând penalități de întârziere pe perioada 13 august 1999 – 30

aprilie 2002, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Calea

Victoriei, precum și plata cu titlul de cheltuieli de judecată a sumei de

78.000 lei.

Totodată a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea reconvențională, promovată de pârâtă, prin care s-a

solicitat să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 8 alin. (2) din

contractul de asociere din 15 aprilie 1999 încheiat de părțile în litigiu,

fiind respinsă ca neîntemeiată și solicitarea pârâtei reclamante de acordare a

cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței au declarat

recurs ambele părți care în baza art. 84 C. proc. civ. a fost calificat drept

apel, în condițiile dispozițiilor art. 282 C. proc. civ.

Prin decizia comercială nr. 511 din

31 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins

ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel, a

reținut cu privire la apelul reclamantei – pârâte că, în lipsa unei dispoziții

exprese, singurele cauze de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă

sunt cele prevăzute prin art. 16 din decretul nr. 167/1958, modificat între

care nu se află și realizarea procedurii prealabile încât excepția prescripției

a fost deci, bine soluționată pentru o parte din pretențiile deduse judecății,

care au fost respinse ca prescrise.

Cu privire la apelul pârâtei –

reclamante reconvențional a reținut că art. 8 din contractul părților a fost

asumat de către apelantă neîncălcând nici o lege in vigoare la momentul

încheierii contractului, actele normative invocate fiind ulterioare acestei

date, neputând modifica convenția părților încât legal au fost admise în parte

pretențiile întemeiate pe convenție.

Art. 8 fiind pe deplin votat,

neexecutarea obligațiilor asumate prin acesta, atrage și aplicarea sancțiunilor

prevăzute prin art. 9 respectiv, plata de penalități și evacuarea, încât s-a

concluzionat cu această motivare, că sunt legale și măsurile de obligare la

plata de penalități și evacuarea din spațiul ce a făcut obiectul contractului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au formulat recurs ambele părți.

Reclamantul pârât a invocat, în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că instanța a

ignorat dispozițiile art. 12, art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958

potrivit cărora în cazul prestațiilor succesive, dreptul la acțiune cu privire

la fiecare din prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, iar plata

echivalează cu recunoașterea care este caz de întrerupere.

Astfel, prin recunoașterea debitului

principal a fost recunoscut și debitul accesoriu, respectiv penalitățile de

întârziere, calculate în baza contractului.

Pârâta reclamantă a invocat, în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

A arătat că dispoziția contractuală

prevăzută în art. 8 din contract este contrară dispozițiilor H.G. nr. 402/2000,

H.G. nr. 859/2002, Legii nr. 414/2002 și a dispozițiilor art. 255 și 256 C.

com. fiind o clauză leonină și deci, este nulă în sensul art. 948, 966 și 968 C.

civ., astfel că, nu poate produce efecte juridice și cum nu se datorează

debitul principal nu se datorează nici penalități de întârziere.

Cât privește recunoașterea debitului

principal aceasta nu poate fi considerată ca o probă absolută, dimpotrivă, este

contrazisă de expertiza întocmită de expert P.N., probă concludentă în cauză și

înlăturată de instanța de apel, fără nici o motivare.

Cât privește măsura rezilierii,

aceasta este nelegală, deoarece rezilierea de drept nu putea opera decât în

condițiile culpei, ceea ce nu s-a dovedit.

Recursurile sunt nefondate.

Referitor la recursul reclamantei

pârâte se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a

dispozițiilor art. 12 din decretul nr. 167/1958 cu referire la art. 3 alin. (1)

din același decret, termenul de prescripție fiind calculat lună de lună, în

raport de scadența obligației principale dar și de zilele de întârziere și cum

nu s-a dovedit că au intervenit cauze legale de întrerupere sau suspendare a

acestuia raportat la obligație dedusă judecății, corect s-a reținut că pentru

perioada mai 1999 – iulie 1999 dreptul la acțiune este prescris neputându-se

acorda penalități de întârziere decât pentru perioada celor 3 ani anteriori

introducerii acțiunii.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.

Referitor la recursul pârâtei

reclamante, se constată că nu se poate reține nulitatea clauzei în raport de

dispozițiile legilor speciale invocate, care vizează modul de contabilizare al

veniturilor și cheltuielilor asocierii în participațiune și a impozitului pe

profit, dispoziții care nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului,

iar nerespectarea lor nu atrage nulitatea ci, eventual sancțiuni fiscale.

Pe de altă parte, în mod legal, a

concluzionat curtea de apel că procurarea folosinței spațiului de către

reclamanta pârâtă nu poate fi gratuită, iar acceptarea de către pârâta

reclamantă a unei plăți fixe lunare independent de profit produce efecte

juridice chiar dacă obligația nu poate constitui obiectul unei asocieri în

participațiune din punctul de vedere al art. 251 și art. 256 C. com. dar este o

închiriere și deci, pârâta reclamantă folosind spațiul trebuie să plătească

sumele la care s-a obligat lunar.

Stabilirea naturii și a

valabilității convenției sunt de competența instanței de judecată și nu a

expertului contabil care și-a depășit atribuțiile, iar instanța de apel chiar

dacă nu a motivat în sensul conversiei actului juridic, soluția de obligare la

plată este corectă, în raport de toate probele administrate și pe care aceasta

și-a bazat soluția.

Totodată, neachitarea acestor sume

la termenele stabilite în lipsa unor cauze exoneratoare de răspundere, ceea ce

pârâta reclamantă nu a dovedit, a condus la rezilierea de drept în condițiile art.

9 alin. (4) din contract și, ca o consecință la măsura evacuării din spațiu

care în aceste condiții a fost legal dispusă.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. și recursul pârâtei reclamante va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 511 din 31 mai 2005, pronunțată de

Curtea de Apel București, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta

SC D.A. SRL București, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 ianuarie 2006.